Dacă nume precum cel al truverului Othon de Grandson (1340?-1397) – în Evul Mediu – sau cel al cronicarului Genevei François de Bonivard (1493-1570) – în vremea Reformei – atestă vechimea literaturii elveţiene romande (de expresie franceză), în schimb, genevezul Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) a adus recunoaşterea universală a numelui său, fiind asimilat tacit, fără tăgadă, în marea cultură şi literatură a Secolului Luminilor de pe Sena.

Proximitatea geografică a Franţei a făcut adesea problematică afirmarea unei identităţi helvetice specifice, dat fiind faptul că în teritoriile situate între Munţii Jura şi Alpi (Elveţia romandă) franceza se vorbeşte încă de la începuturile sale, schimburile interculturale fiind seculare. Aşa se face că, după J.J. Rousseau, poeţi şi scriitori precum: Benjamin Constant, Blaise Cendrars, Robert Pinget ori Philippe Jaccottet par că se topesc până la identificare cu literatura din Hexagon. În acest sens, Universitatea din Geneva a jucat, de-a lungul secolului XX, un rol de catalizator de energii creatoare. Generaţii întregi de studenţi din toată lumea au fost iniţiaţi în lingvistică de către Ferdinand de Saussure (fondatorul lingvisticii moderne), în psihopedagogie de către Jean Piaget, în critica litera-ră citindu-i ori ascultându-i pe Albert Béguin, Marcel Raymond, Georges Poulet, Jean Rousset ori Jean Starobinski, ale căror nume se leagă de universitatea geneveză, centru de răsunet intelectual internaţional.

Poate tocmai datorită vocaţiei sale cosmopolite, în ţara cantoanelor se vorbesc nu mai puţin de patru limbi oficiale, această pluralitate culturală şi lingvistică favorizând contac-te şi schimburi culturale intense. În acest sens, câţiva poeţi romanzi, din dragoste pentru limba franceză şi din dorinţa de-a îmbogăţi patrimoniul cultural al ţării, devin mediatori literari exemplari ca traducători din marile literaturi ale lumii. Este cazul unor poeţi precum: Armel Guerne, traducător inegalat din Novalis, Hölderlin, Rilke, Kleist, Fraţii Grimm, Melville şi chiar Yasunari Kawabata; Maurice Chappaz, traducând din opera anticilor Teocrit şi Virgiliu; Georges Haldas, traducând poezia italianului Umberto Saba, dar şi din Catul şi Anacreon; Philippe Jaccottet, semnând traduceri inspirate din R. M. Rilke şi Hölderlin, ş. a.

Grupajul nostru de traduceri se focusează pe câteva nume sonore ale poeziei elveţiene de expresie franceză, încercând să acopere, multum in parvia, câteva decenii de poezie romandă, începând cu: Armel Guerne, Maurice Chappaz, Georges Haldas – poeţi elveţieni născuţi în proximitatea Primului Război mondial, şi continuând cu: Philippe Jaccottet, Anne Perrier, Pierre Chappuis, Jacques Chessex – poeţi născuţi între cele două Războaie mondiale, fiind cu toţii înscrişi în marea aventură poetică a secolului XX.

Numeroase premii literare de mare greutate marchează, la rândul lor, recunoaşterea internaţională a poeziei din ţara cantoanelor în cadrul literelor francofone. Iată doar câteva exemple : Maurice Chappaz: Grand Prix Schiller (1997) şi Bourse Goncourt de la Poésie (1997); Jacques Chessex: Prix Goncourt (1973) pentru romanul Ogre (Căpcăunul) şi Prix Goncourt de la Poésie (2004); Anne Perrier: Prix Rambert (1971) precum şi Le Grand Prix de littérature française hors de la France (2011) acordat de Academia Regală a Belgiei. [Constanţa Niţă]

 

Pierre CHAPPUIS

(n. 1930)

ÉBLOUIS & AUTRES POÈMES/ UIMIŢI & ALTE POEME

Memorie, oglindă risipită

Solul, insulă ea însăşi ca o pudră de azur

Ziua prin frunzişul înalt

îşi întreţese arabescurile cu voci melodioase

ascendente, aeriene.

 

* * *

Petale, rămăşiţe

cu miile în aer

 

Catastrofă radioasă

 

Vântul îşi înalţă un castel de zăpadă

 

* * *

Mergeam

din adânc în adânc

voind să găsim coroanele

în orgele de cărbune

Un cânt

foarte îndepărtat

reţinut într-o cochilie veche

în care au încremenit

începuturile.

 

JOUR OUVRABLE / ZI LUCRĂTOARE

Sărată, murdară, amestecată, mânjită

de-a lungul unei zile posomorâte,

o zi proastă, cenuşie – zi de lucru;

 

alterată, înjosită, ea se degradează,

se strică, se ruinează.

 

Zăpadă de stradă, de oraş.

 

Ea se transformă în apă, în noroi, saramură

negricioasă, cafenie,

răvăşită, după ce-a fost netedă, şi mătăsoasă,

ca la ieşirea dintr-o maşină de lustruit.

 

Zăpadă arţăgoasă

 

Sfărâmată, malaxată (prin înmuiere, murdărire, întinare)

ea se subţiază, pastă insalubră, purtătoare de febră.

 

Obscenă, respingătoare

 

Pierzându-şi originea, scadenţa, pe măsură ce s-a tot repetat

 

Zăpadă (nu ca atare), în descompunere, putrezită

Zăpadă pentru râioşi, de rumegat, de bombănit, de bodogănit.

pentru pisălogi.

 

Mii de urme încâlcite, care se întredistrug

Jeg – în loc de zăpadă,

care nu mai ţine, târşită, împroşcată

pe margini.

Cu acest preţ (plus îmbulzeala! strada

va fi recuperată

Deşeuri şi ruine.

 

Jacques CHESSEX

(1934-2009)

DEVANT LA FORÊT DES HÊTRES/ ÎN FAŢA PĂDURII DE FAGI

Întâia dată când îl întâlnii

în faţa pădurii de fagi

chipul tău îmi spuse că dragostea

nu era nici nerăbdare, nici forţă.

Dar nu te-am crezut şi m-am dus

pe tot felul de cărări

în nori

Apoi veni ziua când fantoma mea

cu plăcere te recunoscu

la liziera aceleiaşi păduri

pe care şi tu o regăsiseşi

Şi vocea se făcu auzită: „ – Dragostea, spuneai tu,

Nu e nici nerăbdare, nici grabă !”

Abia atunci te-am crezut.

Atunci zăpada se putu aşterne

peste orice cuvânt inutil şi tăcut.

 

APRÈS LA NEIGE ÉTAIT LA BRUME/ DUPĂ ZĂPADĂ ERA BRUMĂ

După zăpadă era o brumă

în care să intri ca-ntr-un ospiciu

zgomotul respiraţiilor tăcea

chiar şi groapa ta vorbea în şoaptă,

Yorick, ca şi cum îngerul Timpului

cu degetul pe dinţi

ar păstra peste măsură această falie.

Dar ce paznic merită melancolia

însoţită de vorbărie, de iederă neagră,

dacă noaptea creşte după cântul său ?

După zăpadă era brumă –

poartă vizibilă a ospiciului

groapă în care să-mi ascund visele cele vii

Gura îngerului respirând fără voce

fără niciun nume,

nici al tău, Yorick, nici sufletul tău,

nici ceaţa morţii,

nici dinţii tăi fixaţi în zgarda

prea vizibilă a Anotimpului.

 

 

CHANT D’ AUTOMNE (Élégie)/ CÂNTEC DE TOAMNĂ (Elegie)

Yorick, într-o zi plouase în groapa ta

craniul tău strălucea ca un fruct copt

păsările intrau în nori

elevul tău îmbătrânea şi visa

Yorick, nu mai exista nici regat, nici legături,

nici legi la care să te supui

Era doar ploaia toamnei căzând

neîntrerupt în iarba galbenă

Yorick, într-o zi plouase în craniul tău,

aşa cum această ploaie nu încetează să cadă

în memoria elevului tău

cu frunzele mărăcinilor

Yorick, cu petalele verii care-a trecut

cu fructele ei coapte

ca şi cheagurile de sânge imaginare

din visul Golgotei.

 

Armel GUERNE

(1911-1980)

LE POIDS VIVANT DE LA PAROLE/ GREUTATEA VIE A CUVÂNTULUI

Putem scrie şi se scrie…

putem tăcea şi se tace…

Dar pentru a realiza că tăcerea

este unica şi marea cheie,

trebuie să pătunzi toate simbolurile,

să devorezi toate imaginile,

să asculţi pentru a nu auzi,

să suporţi până la moarte

ca pe o strivire

greutatea vie a cuvântului.

 

NE PAS MOURIR. COMMUNIER/ SĂ NU MORI. SĂ TE ÎMPĂRTĂŞEŞTI

Aş vrea să mă strecor fără vreo speranţă

în afara acestei lumi şi fără vreun strigăt

să pot surâde făcând să transpară

această imensă bucurie

nelăsând după mine niciun regret

nicio tristeţe, ci o dragoste cu adevărat

ajunsă la încrederea pe care

cu siguranţă o împărtăşeşte

Aş vrea să nu las în momentul

când voi fi aspirat de către eternitate

decât o urmă a fericirii mele:

Să nu mor. Să mă împărtăşesc.

 

 

Maurice CHAPPAZ

(1916-2009)

AI-JE LAISSÉ PASSER LA TERRE PROMISE?/ SĂ FI RATAT PĂMÂNTUL PROMIS?

Iată cum se ridică fărâmele umbrei

din dorinţa de-a fi creată din nou,

de-a se naşte în Dumnezeire.

M-am aşteptat eu însumi să ating vârsta coaptă

să fac pace cu lumea prin rugăciune –

cea mai pură dintre faptele nopţii

adevărata hrană

rugăciunea ca o fiinţă

cântul ce modelează invizibilul,

care extrage din natură

chipurile sfinte.

Astfel apare Christos

Marele afiş al dimineţii

Vestitorul eternităţii

Cel ce ne învaţă misterul în plină zi

trezirea conştientă, mila eficientă.

Christos este prezent

cu cocoşul său, moartea,

spunând precum o santinelă:

„ – Trezeşte-te, e ziuă !”

Atunci iubiţii îşi întind braţele

precum ţăranii istoviţi…

M-am născut într-o zi

în care fluturii îşi ardeau aripile

de atâta absenţă

precum un felinar la uşa grajdului.

 

LA MORT EST DEVANT MOI/ ÎN FAŢA MEA E MOARTEA

În faţa mea e moartea

ca o bucată de turtă dulce

Viaţa m-a învârtit în gâtlejul său

precum vinul într-un potir

Una prin alta am încercat să mi le explic

Mi-am înmuiat turta în vin,

m-am aşezat,

am început să fumez.

Eram ursuz cu femeile.

Atât cu mâinile, cât şi cu mintea

am încercat să pun umărul la opere viabile.

Acum caut un parfum

în noapte.

 

NE SERAIT-CE QU’UN INSTANT/ CHIAR ŞI PENTRU O CLIPĂ

Aş vrea ca săruturile

să substituie cântecele păsărilor.

Ca ele să piuie încă din zori

pe obrajii tăi, pe pleoapele tale.

Aş vrea ca noaptea

să înlocuiască ziua,

ca rugăciunea

să ţină locul muncii,

ca tăcerea

să ţină locul cuvintelor

Aş vrea ca eternitatea

să se substituie acestei vieţi,

fie chiar şi pentru o clipă.

 

 

Georges HALDAS

(1917-2010)

ANTI-NARCIS

Tremur privind această apă

care-mi redă chipul tău

Şi mai tremur în faţa unei dorinţe

în care se amestecă cerul şi pământul:

Puţinul ce sunt mâinile noastre de azi şi de ieri

Puţinul ce-l mai avem de trăit pe pământ

Dar acest puţin care este totul

este tot ceea ce pot să fac pentru voi –

spuse lumina –

Purtaţi-mă în ochii voştri :

Apa va fi mai profundă

şi grâul mai fericit !

 

AVERSE/ AVERSĂ

Plouă când eşti lângă mine

cu cea mai blândă ploaie

pe copac şi pe floare

Plouă pe tot ce moare şi pe tot ce nu moare

Plouă pe orice absenţă

şi chiar pe această plagă uşoară

ce se numeşte prezenţă

Plouă pe duminicile noastre

pe frunzişurile goale

Plouă pe ceea ce a fost cenuşa şi pe curaj

pe vin, pe auroră

pe tot ce se împarte

Tu eşti cea mai plăcută ploaie

Iar eu sunt ţărmul.

 

DIALOGUE/ DIALOG

Atât de multă linişte

peste atât de multă noapte

Atât de multă dragoste

peste atât de multă violenţă

Eu sunt cuvântul

germinând în apa profundă

Eu, spuse apa, eu te conţin

Iar eu, răspunse grâul, pentru tine

voi fi suportat frigul şi întunericul

Dar voi face din tine

Apă vie

Voi fi forţa şi slăbiciunea ta

Astfel, tu vei fi aceea care

curgând fără-ncetare în mine

Nu vei seca.

 

 

Anne PERRIER

(1922-2017)

LA PRIÈRE D’OPHÉLIE/ RUGĂCIUNEA OFELIEI

Să fiu lăsată să plec acum

Voi cântări atât de puţin pe ape

Voi lua cu mine atât de puţine lucruri

Câteva feţe, cerul de vară, un trandafir deschis

Râul este atât de răcoros, rana atât de arzătoare

Să fiu lăsată să plec la ora incandescentă

Când discrete, vitele se retrag

în umbra grajdurilor

Când caierul zilei devine mai lent

M-aş întinde încetişor pe ape

Aş asculta cum se lasă la fund tristeţea

ca o piatră. În timp ce vântul din sălcii

mi-ar suspenda cântul

Trecători, nu mă reţineţi

Plângeţi-mă, căci pământul

nu mai are loc

pentru strania Ofelia

I s-a pecetluit vocea, i s-a spart vasul raţiunii

Lumea mă asasinează şi totuşi

De ce trebuie ca ziua să fie atât de pură

Pasărea atât de transparentă iar

Florile să se deschidă în zori mai candide

O, frumuseţe ! Să ne luăm repede adio

de pe râu, de pe fluviu

Să fiu lăsată să plec acum

Marea e aproape, eu îi respir deja

Sarea arzătoare din adâncuri

Cu ochii larg deschişi aş coborî

în miezul nopţii liniştite

M-aş strecura între arborii de coral

Îndepărtând amforele albastre

Atingând uşor obrajii copilăreşti

ai fusaiolelor, căci acolo se găsesc

Cuvintele cele iubite

Hrana lor este liniştea, pacea

Ele sunt prietenii peştilor luminoşi,

ai stelelor marine. Ele trec uşor

dintr-un secol în altul

Ele vorbesc neîncetat despre Dumnezeu

O, memoria mea, sparge-te înainte

de-a merge să tulburi străfundurile

eternităţii… Astfel vorbeşte Ofelia

în grădina pustie.

Apoi tace profund îndurerată

Râul scânteiază şi fuge sub frunze

Vântul singur îi poartă plângerea spre mare.

 

LA VOIE NOMADE/ CALEA NOMADĂ

(fragmente)

Dacă tot trebuie să cădem,

Atunci s-o facem în aceeaşi cădere

Srălucitori şi repezi precum pasărea

Copacul, fulgerul.

 

* * *

Să luăm cu noi ca singur bagaj

Ca singură taxă vamală

Acest cântec de flaut ezitant

Între o linişte şi alta.

 

* * *

Singurătatea –

Acest mărăcine mâhnit al inimii

Din care urcă la sfârşitul zilei

O salivă de colibri.

 

* * *

În timpul cât cade

O lămâie coaptă în palma zilei

Ochii mei regăsesc

Prospeţimea copilăriei.

* * *

Trezindu-mă foarte devreme

Arunc în vânt aceste cuvinte

Un pumn de grăunţe dedicate

Lumii înaripate a zilei.

 

 

 

Philippe JACCOTTET

(n. 1925)

SOIS TRANQUILLE, CELA VIENDRA !/ FII LINIŞTIT, TOT VA VENI !

Fii liniştit, tot va veni ! Te-apropii

Şi arzi ! Căci cuvântul ce va fi la sfârşit,

Mai mult decât primul, va fi mai aproape

De moartea ce nu se opreşte din drum.

 

Să nu crezi că va merge s-adoarmă sub pomi

Sau că-şi va ţine răsuflarea cât timp scrii.

Chiar şi când bei spre-a-ţi potoli setea

Cea grea, cu gura cu-ale sale mici suspine,

 

Chiar şi când strângi cu forţă nodul

Celor patru braţe spre-a le fixa mai bine

În arzătoarea-ntunecime a pletelor voastre,

 

Ea vine, cine ştie prin ce tertipuri spre voi doi

De foarte departe sau de foarte-aproape, ea vine:

De la un cuvânt la altul eşti tot mai bătrân.

 

Prezentare şi traduceri în limba română: Constanţa NIŢĂ