După o serie de zece volume de versuri, publicate între anii 1997 şi 2010, Constantin Mănuţă se apleacă tot mai mult asupra poeziei cu formă fixă, în special sonetul, asigurându-şi un rol remarcabil între creatorii genului, în care, după Mihai Eminescu, au strălucit Mihai Codreanu, Păstorel Teodoreanu, G. Topârceanu, Nicolae Ţaţomir, cărora li se adaugă redutabilii Horia Zilieru, Emilian Marcu, cu toţii poeţi ai urbei bahluviote, ori Vasile Voiculescu cu ale sale Ultimele sonete închipuite ale lui William Shakespeare, iar dintre poeţii contemporani îl indicăm pe Paul Miclău, bănăţeanul, stabilit în urbea dâmboviţeană. Din creaţia lui Constantin Mănuţă, trei volume de sonete au reţinut atenţia până acum: Fior târziu (2011), Nelinişti astrale (2013), Plângere postumă (2015). Spunem „până acuma” deoarece, de curând, a confirmat iarăşi temeinicia aprecierilor că este un sonetist de marcă prin publicarea volumului Un crin se roagă (Iaşi, Editura Princeps Multimedia, 2017, 231 pagini). Volumul cuprinde circa 220 de sonete şi beneficiază de o pertinentă Prefaţă, cu incitantul titlu Sonetul ca o lume, lumea ca sonet, semnată de cunoscutul şi admirabilul poet şi eseist, aici în postură de critic acribios, Daniel Corbu, care remarcă faptul că Mănuţă „încearcă să cucerească cititorul de poezie prin armonia şi desăvârşirea spirituală pe care le oferă sonetul”. Şi, cu adevărat, C. Mănuţă face un fel de jurământ de credinţă acestei specii poetice: „Sonetul este un cuvânt frumos/ Pe care-l scriu cu multă delectare;/ Nu are aripi, nu merge pe jos/ Şi-n vacanţă nu pleacă la mare…// Scriu un sonet şi din zări apare/ Lumina lunii dintr-o altă zare!” (Sonetul).

Sonetul care deschide volumul şi îi dă numele – Un crin se roagă – este mărturisirea poetului, în candoarea-i cuceritoare sugerată de albul crinului, că este la vârsta dialogului cu divinitatea, când „Din zori şi-a risipit petalele pe zare/ Apoi le-a aşezat pe chipul lui Christos!” şi că poate depune mărturie că „Se năştea un crin şi se ruga mereu/ Cu vorba lui plăpândă chiar lui Dumnezeu!”.

Motivul crinului apare în versuri precum: „Un gând răzleţ e ultima minune/ Prin care-un crin de doruri s-a aprins” (Cădere), „Dacă un crin mi-a înflorit pe buze” (Oale şi ulcele); „În lume totul pare-o amăgire/ Un crin se-nalţă dincolo de fire!” (Curcubeu în zori); „Într-un târziu voi trece peste/ Asfinţitul crinului de seară” (Rara avis); „Un crin aprinde, zorii în dimineţi” (Catedrala neamului); „Floarea de crin în braţe am s-o iau” (Dumnezeu cel Sfânt).

În poezia lui Constantin Mănuţă poetul a crescut în „rugă divină”, căci „Domnul ştie şi îmi spune/ Stai mereu în RUGĂCIUNE” (Mereu în rugăciune) şi este „părtaş cu Dumnezeu”. De la dialogul tot mai actual necesar cu divinitatea: „Înger din ceruri cu drag să mă veghezi/ La o cafea să stau cu Dumnezeu la masă” (Strigăt), ajunge uşor la motivul fugit irreparabile tempus: „Convins de faptul că sfârşitul vine/ Umblu de-acum mereu numai în dodii” (Şoaptă).

Ca şi în celelalte cărţi, şi în acest volum tematica este complexă. Sentimentul scurgerii timpului, în varianta grecescului panta rhei, îl descoperă în trecerea în pripă a copilăriei, care-i „pasărea cea rară”, care impune un acut sentiment al regretului pentru pierderea identităţii copilului/copilăriei şi ajungerea la vremea „păsărilor negre” purtătoare de dileme/întrebări ori prevestiri sumbre „În poarta casei păsări negre bat/ Cu ciocuri noi şi pline de zăpadă” (Primăvara asta). În aceeaşi idee, la tema gravă a marii treceri trimit versurile „Apusul va-nflori în păsări călătoare/ Când eu plecat din lume voi fi de multă vreme” (Uitat ca George Lesnea). „Mă voi muta, voi pleca la zei/ Lăsând în urmă zilele senine” (Gând).

Elementele cosmice sunt puse în relaţii directe cu cele telurice, „meteorul căzând topeşte ceara albă din cuvânt?” se întreabă poetul care „se va muta noaptea într-o stea”, ascultă cum „păsările în stele cântă”, coboară mirat prin „căile stelare”, „astrele de iarnă mă urlă”, soarele îl ţine în palme, acelaşi soare care stă „în rugăciune, apoi ascultă „de glasul stelei pe orbită”. Stelele participă şi ele la trăirile poetului: „Dragii mei, nu e uşor,/ Să trăieşti din întâmplare// Când şi stelele te dor” (Refuz).

Veritabile mărturisiri de credinţă sunt versurile în care aduce elogii poeziei, pe care o consideră de origine divină: „Poezia-mi este singura avere/ Moştenită de la Dumnezeu cel Sfânt/ Albine n-am, dar mă hrănesc cu miere/ De oriunde-ar fi, în floare pe pământ” (Vedere).

Ajuns la vârsta bilanţului, poetul declară senin: „La mine-n ramuri poame roşii ard”, luându-l martor pe Mihai Beniuc – poetul muncitor, după cum îl califică, – care zicea „Că pomul vieţii este ca grădina/ Unde s-a născut în ciocârlii, lumina!” (Pomul vieţii).

Raporturile intime ale poetului cu poezia sunt fără echivoc şi poartă amprentă divină într-o veritabilă beatitudine a creaţiei, deoarece versurile i le scrie „îngerul luminii trimiţând solia”, plasându-l într-o stare „vecină doar cu poezia” (Veşnicia), recunoscând totodată cu o sinceritate debordantă: „Scriu un poem cu mâna tremurândă (…)/ M-am scufundat cu totu-n poezie/ Scriu un poem, mă cuprinde somnul…” (Scriu un poem); „Cât mai trăiesc voi scrie noi poeme (…)// Trăiesc şi scriu cu visul între zăbrele” (Noi poeme), „Versurile mele sunt crescute de un Soare” (Bucurie), „Iau din toamna galbenă povară/ Şi o torn în versurile mele” (Gândul toamnei), „Poezia mea nu moare în veci/ Poetul din mine nu moare niciodată” (Eterna întrebare); „Tezaurul de opere postume/ Din cer mi-a fi fost predestinat” (Întâia lume); „Scriu aceste versuri cu onestitate/ Îmi cunosc rostul şi-mi ştiu chemarea ” (Soarele din societate); „Amiaza-mi bate cu bună credinţă/ Căldura în suflet şi în poezie!” (Agonie şi extaz).

Poetul se autodefineşte un „visător al zborului ceresc”, cu precizările că  „Inima mea este o floare aprinsă” şi „Versul meu este frază înaripată”; pe când testamentul său literar, de o simplitate şi sinceritate debordantă, menţionează că „Poezia mea v-o las drept moştenire…” (Moştenire), dar şi că „Numele mi-l las în câte-o carte/ Supărat pe viaţă şi pe moarte !” (Supărare).

Fără a face corp distinct în cadrul volumului, un grup de şapte sonete dedicate zilelor săptămânii surprind prin tonalitatea alternativă: „Luni am sădit copacul în astralitate…/ Topeşte versul în clarobscur de lună” (Poemul de luni); „Vreau să scriu întorsul poemului de marţi/ Pe care să-l citeşti cu zorii în trifoi…// Alege o strofă albă şi rupe patru foi/ Cu orice vers, se pare, acasă eşti la fraţi” (Poemul de marţi). În Poemul de miercuri îşi face loc incertitudinea: „Un demon se ascunde-n plopii mei de ceară?”; pe când „Spectacol frumos pe lume este viaţa/ Aidoma sunt cuvintele de joi” (Poemul de joi), iar „Poemul scris cu har, de dulci melancolii/ L-am pus pe înserare… (Poemul de vineri) şi Poemul de sâmbătă e „o noapte târzie”. Poetul îşi declară dorinţa întoarcerii la un întreg univers sintetizat simplu Copilărie, pus în acord sentimental cu „codrii de argint” la vremea când „Din lacrimi rătăcite se naşte iar cuvântul” (Poemul de duminică).

Poetul trăieşte un continuu zbucium interior – „Plouă prin gânduri şi nu mai aud/ Glasul păsării care în mine zboară” (Insistenţă) –, dar soluţia găsită pentru atingerea beatitudinii este: „Să răzuiesc jivinele din mine” (Sfat)

Deşi nu este un dezrădăcinat, spaţiul natal este prezent în multe stihuri: „De ce m-ai dus din locul meu de acasă;/ Mi-e dor de dealuri, de dealuri, de pădurea deasă” (Strigăt II), satul copilăriei „Mogoşeşti de dincolo de Ciurea/ Coborât e din legendă, asemuit cu veacul”, unde îşi are geneza sinceritatea declaraţiei că „viaţa mea a îndrăgit pădurea/ Din fire fiind prieten cu natura” (Conjunctură). Există un perpetuu îndemn spre revenire la baştină: „Un glas divin în nopţile senine/ Mereu îmi zice să mă întorc acasă…” (Natala mea pădure), cu un acut sentiment e durere, căci „Din patru fraţi doar unul mi-a rămas/ Semnul de la casă de mult a putrezit// Şi mă opreşte huma să mai fac un pas” (Întoarcere).

O altă temă reluată în mai multe poeme este dorul de părinţi, regăsită în sonetele Amintirea mamei, Iată, Oglinda mamei, şi nu puţine elemente autobiografice sunt prezente în multe dintre versuri: „ Viaţa mea… fir-ar dracului de viaţă/ Bine-ar fi fost pe lume dacă nu eram” (Viaţa mea I), „Mi-a fost viaţa un grotesc supliciu/ După legi adesea m-am condus;/ Am muncit până la sacrificiu/ Dumnezeu oare ce are de spus” (Viaţa mea II), „Implorând destinul am găsit lumina/ Singurătatea în doi aceasta este vina!?” (Toamna noastră), „Că-n viaţa asta m-am vândut pe mine/ De aceea-mi este Crucea foarte  grea!” (Cruce grea) „Rămas orfan fără de tată/ Şi fără mama albă de uimire” (Rămas ostatic).

Dragostea trăită la cote înalte revine în mod obsedant. Iubirea-i apare în diferite ipostaze: în cea de himeră; „Lumea speranţei din dragostea târzie/ S-a scufundat cu totul în ultima zăpadă” (Dragoste târzie) ori de certitudine: „Am iubit şi eu o prea frumoasă fată/  Şi m-am logodit cu nunţile de miere…” (Lume de fantasme) şi totuşi se închină „Iubirii mele plecate într-o barcă/ Seara întâlnită la marele festin” (Crâmpei senin), „Iubirea apusă, dusă prea departe (…)/ În ochii tăi vor arde trandafirii/ Îndrăgostiţi de taina dorului de moarte…” (Floarea din grădină), ori „De dragoste-nflorise un alun/ În zori şi vişinii dădeau în floare” (Cântec) şi declară sincer „M-am întors spre tine, iubire/ Fără tine nu este nimic” (Marea iubire).

În poezia cu tentă socială poetul „Constată că ţara-i scoasă la mezat/ De-un vânător cu arme-n panoplie” (Ţara scoasă la mezat), dar un imbold îl trimite „Spre cer iar aprinde-voi făclia/ Unui pământ pe nume România!” (Vedere).

Nu puţine sunt versurile în care sunt invocate nume mari ale poeziei româneşti: Lucian Blaga, N. Labiş, G. Bacovia, G. Coşbuc, Veronica Micle, O. Goga, dar şi contemporanii noştri: Daniel Corbu ori braşoveanul G. Echim. Unele sonete sunt dedicate unor poeţi prieteni apropiaţi autorului precum Emilian Marcu, Vasile Fetescu, Dumitru Spătaru, ori regretatul Marinică Popescu.

Daniel Corbu precizează, în prefaţa volumului, că registrele sonetelor lui Constantin Mănuţă sunt două: „unul grav, grefat de existenţa tragică a fiinţei, a unei filosofii a absenţei, altul senin, al bucuriei de a fi, a iubirii râvnite şi împlinite. Nu riscăm o ierarhizare. Cert este că această bivalenţă a registrelor, unul care emană lumină, cu elemente bucolice ori apolinice, şi altul al tonurilor sumbre marcate de tristeţe, pe care le schimbă cu mare lejeritate şi între care se interpune adesea ludicul, este definitorie pentru întreaga creaţie mănuţiană.

Un crin se roagă este un volum al maturităţii poetice depline, cu care Constantin Mănuţă mai adaugă o nestemată constelaţiei sale lirice şi îşi asigură drept de cetate în galeria marilor sonetişti ai literaturii române.

6