Volumul de poeme Labirintul (Editura Brumar, 2017) al lui Teo Cabel cuprinde trei părţi, deşi pe cea de a treia aş subsuma-o celei dintîi: Labirintul, Vase comunicante şi Foişorul din labirintul clipei. În prima parte, Teo Cabel este un virtuos al artelor poetice. Anunţă că lumea este un labirint în care, mergînd („rătăcind”) aparent la întîmplare, preocuparea de bază este să caute un drum către ieşire, către izbăvire. Dar izbăvire de labirint doreşte poetul în momentul de faţă? E pregătit să iasă? Cu siguranţă, nu! Căci drumul prin labirint are avantaje pe care le-a descoperit la timp şi pe care le exploatează cu rîvnă şi cu inteligenţă. Aici, în chingile tentaculare ale destinului, poetul învaţă din greu să se (re)nască pe sine: „Mă veţi cunoaşte, cînd voi ieşi, din stînca aceasta, / Ca un ou”. Radicalitatea acţiunii denotă nu doar cutezanţă, ci şi spiritul de sacrificiu pe altarul poeziei după chipul şi asemănarea căreia se autopropune: „Dacă nu voi ieşi viu nu există planul b / […] Cînd mă opresc dalta începe să mă sape adînc”. Intuieşte, pe acest drum al iniţierii, calea („Cuvintele / Curg de jos în sus”), astfel că din acelaşi bloc de piatră din care îşi migăleşte eul poetic făureşte şi „o scară pînă la cer”, cu aspiraţia de a atinge absolutul (dalta din piatră). Dar pînă a se sublima pe sine rescriindu-se în piatra cuvîntului, poetul este un om vulnerabil încă, pîndit de primejdii, mai ales de acelea venite din partea altor oameni şi chiar de propriile deziluzii şi deznădejdi: „Iar vine noaptea / În labirintul ochilor flămînzi / De gloria eternă a morilor de vînt / Bogat în speranţe / Sărac în măriri / […] Trenul de aterizare expiră la decolare / Tăietorii de aripi / Surîd la marginea pistei” (o picătură de baudelaire).

Cele două portrete ale poetului se sfîrşesc cu cîte o nedumerire: „Cine e poetul?” (portret) şi „Cum se scrie poezia?” (portret II). Nimeni nu poate decodifica fiinţa poetului pînă la marginile poeziei sale pentru că el însuşi nu şi le cunoaşte încă: „În biblioteca vieţii / Am găsit volume cu foile albe / […] Albul lor apasă ca un bloc de marmură / În care zace un David nesculptat / […] Şi mă semnez // Cine?” (introspecţie). Exorcizarea şi catharsisul converg întru convertirea iubirii (de poezie şi de tot ceea ce implică aceasta) în artă înveşnicită: „Nimicul / Împăiază cuvintele şi le pune / La geamul iluziei / Iubirea găseşte, pe pipăite, / Piatra răbdării / …O aruncă în oglindă” (exorcizare); „Treapta pe care urc, / Eşafod, / Iubirea” (catharsis).

Cea de-a doua parte, al cărei titlu trimite direct  la principiul lui Pascal al vaselor comunicante (conform căruia lichidele, deşi au volum propriu, nu au şi formă proprie, ceea ce face ca acestea să ia forma vaselor în care se află), pune în valoare sentimentele de iubire ale poetului pentru femeia sa. Mărturisirea iubirii are totdeauna la îndemînă construcţii metaforice frumoase, menite să recreeze atît cadrul strict al îndrăgostiţilor, cît şi lumea, beneficiară a luminii pe care o dăruieşte întotdeauna dragostea. Numai că poetul nu scrie despre iubire pur şi simplu, ci despre femeia atît de iubită, încît poate îmbrăca oricînd hainele poeziei, confundîndu-se cu aceasta. În accepţiunea şi în aşteptările lui, iubita reprezintă axul care menţine echilibrul micro- şi  macrocosmosului: „Aştept să răsară soarele din umărul tău./ Aştept să văd răsărind din celălalt luna” (ce mult te iubesc). Viscolul este anulat cînd ea îmbracă „O ie de săruturi / Cămaşa de noapte a sînilor” (la gura sobei). Viaţa de cuplu este descrisă în imagini bucolice, ludice, în care puternicul sentiment de dragoste determină aproape o pierdere a minţii: „Şi ne topeam amîndoi / Unul în buzunarul celuilalt. / Nu mai ştiam  cînd eu sunt la tine / Cînd tu eşti la mine / Cerbul din ochii mei a sărit / Alergînd după căprioara din ochii tăi / Căprioara speriată a venit în ochii mei/ Restul este istorie de viaţă / În doi” (Vînătorul vînat). Ochii, oglindă a sufletului, simbolizează la Teo Cabel puntea vie şi indestructibilă care leagă, magic, sentimentele unuia cu ale celuilalt: „Ai construit în tăcere / Din ochii tăi pînă în ochii mei / Un pod. / Ca Apollodor din Damasc. / Pe urmă ai trimis un zîmbet” (aniversare). În legătură cu iubirea care transcende nemărginirile – ale spaţiului, ale timpului sau ale gîndului –, pentru că acestea (nemărginirile) nu mai au nicio relevanţă şi nicio posibilitate de impact cînd intensitatea simţirii este la fel de înaltă la ambii îndrăgostiţi, poetul are certitudinea unui om care a obţinut adevărul inginereşte, prin prisma unor calcule infinitezimale. Tonul implacabil devine şi aforistic în acest caz: „Sunt iubiri / Galactice, / În nerostire. / Nu trec niciodată poarta gîndului / În strada clipei. / Respiră / Într-o grădină, fără mere, / Fără şerpi.” (Idile). Este o definiţie înălţătoare pentru o iubire între doi muritori, care nu face totuşi notă discordantă cu faptul că poetul vede viaţa omului ca o spălare continuă de iad: „Nu ştiu cum este în Rai / De Iad mă spăl în fiecare zi, nu se ia” (stare). Recunoaşte condiţia umilă a fiinţei umane supuse efemerităţii şi, într-un soi de răzvrătire, admite faptul că păcatul strămoşesc face din Adam un „Ev” (de la Eva), bărbatul simţindu-se mai aproape de femeia lui, din multe puncte de vedere, decît de Dumnezeu cu care ne demonstrează însă că solidarizează şi la a cărui lumină  aspiră să ajungă transformînd poezia în trepte către Cer.

Pentru a-şi radiografia stările – nu atît cele de (auto)căutare cum s-ar părea la prima vedere, cît acelea de elevare spirituală –, Teo Cabel foloseşte pretextul labirintului cu responsabilitate, cu talent şi mai cu seamă cu iubire. De poezie. De femeie. De oameni. Şi de Dumnezeu, al cărui grai învaţă să-l recreeze trecîndu-l prin filtrul acumulărilor sale culturale şi pe care, cu generozitate, îl pune la dispoziţia semenilor.