Constantin MĂNUŢĂ

VASILE LARCO – REPREZENTANT  AL LIRICII CONTEMPORANE

Motto: „Vreau să rămân cum sunt, de-i cu putinţă:

Modest, atent cu toţi din jur, om fin

Şi să renunţ cu mare uşurinţă

La tot ce-i imposibil să obţin!”

( „Deviză” – Vasile Larco )

Vasile LARCO este un scriitor prolific şi interesant în peisajul liricii contemporane, cu o operă literară bogată şi complexă, scriind poezie, proză umoristică, epigrame. De la debutul editorial şi până-n prezent a scris aproximativ 20 de volume, fiind prezent în peste o sută de antologii şi culegeri colective de poezie lirică, poezie satirico – umoristică şi epigramă din importante oraşe ale ţării. Ca rezultat al măiestriei sale artistice a fost răsplătit cu diplome şi distincţii: Diploma de merit, Uniunea Epigramiştilor din România, 2007, Diploma de excelenţă, Primăria oraşului Chişinău,2009, Medalia „Doctor Umoris Causa”,Vaslui, în cadrul Festivalului „Constantin Tănase”, 2008, 2012, 2014, 2016, Premiul USR, Filiala Bacău pentru Literatură Umoristică, 2015 şi multe altele. Cum era şi firesc a fost şi este în vizorul criticii literare de la Ioan Holban la acad. Mihai Cimpoi, Emilian Marcu, Horia Zilieru, Cassian Maria Spiridon, Adrian Jicu, Alexandru Dobrescu şi alţii.

Dintre titlurile semnate de Vasile Larco,  spicuim câteva: Hohotiera, 1994, Un buchet de ironii,1999, Visuri, 2007, Careul de ispite,2012, Desculţi pe mirişte, 2014, culminând cu Rochia de seară, Ed. Pim, Iaşi, 2017 un volum de sonete şi rondeluri pe care-l răsfoim acum.

Temele şi motivele literare abordate sunt diverse şi atractive, începând cu elogiul satului românesc, regretul pentru dezmoşteniţii soartei şi înstrăinarea, ca altădată la Octavian Goga şi Lucian Blaga, numai că Vasile Larco nu surprinde plecarea din sat şi migrarea spre oraş ca-n cazul poeţilor citaţi, ci părăsirea atât a lumii rurale cât şi celei urbane, pentru stabilirea în străinătate, în poezii ca: Înstrăinare, Destăinuire morală, Confesiune – unde părăsirea satului este evidentă: „Când îmi făcea-ntr-o bună seară patul,/ Îmi zise-n taină măiculiţa mea:/ Să laşi, băiete,-n urma ta ceva!/ Şi am lăsat de-atunci în urmă satul. Confesiune, ce ne duce cu gândul la un roman al lui Ion Muscalu. Poarta ţărnii, poarta satului, o evocare a locului prin care o dată se intra în satul românesc: „Acel ce înspre sat vrea să se-abată/ Prin Poarta ţărnii va avea intrare/ De se va şterge bine pe picioare/ Şi de-i om bun, cu inimă curată…”.

Reîntoarcerea, unde prin sintagma satul românesc e o comoară, satul este pus în antiteză cu oraşul: “Plin de lacrimi şi suspine/  Zice unul sub răchită/ Spre o sapă ruginită:/ La oraş nu e de mine…”. Poetul consideră că tinerii plecaţi în străinătate se întorc doar la nunţi şi înmormântări şi ar trebui să muncească, aici, la noi: “Motto: Azi tinerii-s plecaţi de-acasă/ Din satul drag, în depărtări/ Şi se întorc, dar nu la coasă,/ Vin doar la nunţi şi-nmormântări…”. Şi-n conţinutul poeziei Solidaritate patriotică autorul continuă ideea: “Ca tinerii români azi să trăiască/ Aşa cum vor, în lux şi să prospere,/ De toate viaţa lor să le ofere,// Ar trebui, scuzaţi, să şi muncească,/ Atâta vreme cât sunt în putere,/ Nu prin străini, ci-n ţara românească!” Aceeaşi idee poetică este dezvoltată şi-n poezia A venit toamna, când părinţii istoviţi de greutatea muncii, seara-şi iau câte-un răgaz de-o vorbă cu copiii lor plecaţi în depărtări: “Părinţii lor, prea trişti, din depărtare,/ Cu ei vorbesc în fiecare seară/ Prin internet, chiar şi se văd, se pare.// Apoi, preocuparea lor majoră/ Li-e banul, însă iarna când coboară/ Le mai trimite-un frate sau o soră.”

Reprezentant tipic al umorului de azi (care se revarsă în cascade-n poezia lui Vasile Larco), este generatorul de puternice accente sociale, reliefând corupţia din sânul societăţii noastre, înavuţirea neaşteptată, critica adresată parlamentarilor care votează legi sociale şi taxe nejustificate: “Chiar dacă-n ţară-i secetă, furtună/ Şi foamete, sunt suflete betege,/ Ei s-au grăbit să mai aprobe-o lege,// Punând o taxă pe un , con de Lună/ Ce-apare noaptea, luminând cărarea,/ Căci nu au bani şi-i prind, iar, disperarea.” (Revenirea la muncă)

În Sonetul pădurii sunt criticaţi oamenii care se comportă ca-n pădure, deşi pădurea nu are nici o vină, iar comparaţia scriitorilor ce se mănâncă precum jivinele este mirobolantă: “Pădurea e izvor de sănătate/ Din care ar trebui să bem întruna,/ În el se scaldă Soarele şi Luna,/ E nesecat din vremi îndepărtate.// Mirobolante plante-i ţin cununa,/ Copacii-s scut ca zidul din cetate,/ Iar cântătoarele viu colorate/ Prin trilul lor inundă văgăuna.// Sub Strălucirea miilor de stele/ Jivinele, pân’se revarsă zorii,/ În largul lor aleargă noaptea-ntreagă,// Se hârjonesc, dar asta nu e şagă,/ Fiindcă se mănâncă între ele,/ Dar nu, ca de o vreme scriitorii.” Defrişarea nemiloasă a pădurilor de către străini este surprinsă de poet în diferite ipostaze în poezia Cronică de iarnă: „…Trei luni de iarnă sunt, diamantine/ Ce scot cojoace de la naftalină/ Şi din păduri, copaci cu rădăcină.// Iar defrişorii-or face mutră sumbră/ În lunile cu zăpuşeală pline,/ Că n-or avea pe unde sta la umbră.” Corupţia, interlopii, cei care deţin prin fraudă averi inimaginabile, satirizarea lor, toate la un loc, nu i-au scăpat lui Vasile Larco mergând până la invocarea lui Vlad Ţepeş. Exemplificăm cu citate din poeziile Sonetul stabilităţii Motto: “La noi sunt ape curgătoare,/ Coline, munţi de aur supţi,/ Câmpii, păduri, vezi şi izvoare/ Şi marea… clasă de corupţi!”, continuând cu strofele trei şi patru:” Azi vinovaţii nu au condamnare,/ Trăiesc în lux, cu majordomi în casă,/ De maţe fripte nici nu le mai pasă.// Constat că nu e nou nimic sub soare,/ Avem corupţi, escroci şi mangafale,/ Precum spunea maestru Caragiale.”şi De ce nu vii?…” De ce nu vii iar pe la noi/ Tu Ţepeş Doamne, şi să vezi/ Păduri întinse, munţi, livezi,/ Mulţi oameni fără de nevoi?”

Motivul autoportretului este creionat în poezie prin fine tuşe umoristice, văzând, cum i se înalţă monumentul lui Vasile Larco, buceceanul: “Lucrările n-au fost prea dificile,/ Dar s-au gândit corect adulatorii:/ Întâi un prototip să vadă zorii…/ Şi i-au făcut lui Larco V. Vasile/ Un monument în numai şapte zile.” (Monument ridicat în timp record şi  Eroul şi bunul simţ): “…La  amândoi din strălucirea minţii/ Săreau scântei, dar cel înfrânt, sărmanul,/ A fost Vasile Larco, buceceanul…”, el care afirmă că-i coborât din Bucecea, Botoşani şi adoptat de ieşeni, ca altădată George Topârceanu (Autoprezentare).

Poezia Sonet vlahuţian aminteşte de versul Minciuna stă cu regele la masă de Al. Vlahuţă, iar poetul Vasile Larco afirmă că dreptatea aparţine poporului şi minciuna parlamentarilor: “Dreptatea cu poporul stă la masă/ Din timpurile vechi şi neuitate,/ Plăcându-i mult gustoasele bucate,/ Când atmosfera este călduroasă…// Minciuna vine ca la ea acasă,/ Stă-n Parlament, adresa nu şi-o schimbă,/ Fiind la politicieni pe limbă.”

Vasile Larco crede în forţa kalokagathonului grecesc, posesor al idealurilor kantiene de Bine, Frumos şi Adevăr, poezia sa fiind stăpânită mai mult de moira decât de hamartia, convins şi de faptul că scriitorii nu mor ci pleacă să scrie pentru îngeri.

Poetul pus în slujba adevărului luptă prin scris pentru o justiţie dreaptă şi independentă pentru ca să se îndeplinească cele trei concepte kantiene enumerate mai sus, ca-n catrenul din motto poeziei La plăcinte înainte: “Contemporanii toţi remarcă/ Un lucru ce-mi zburleşte părul/ Că Noe nu a pus în Arcă:/ Dreptatea, cinstea şi-adevărul!” Femeia nu este o necunoscută pentru poet, chiar dacă o zicere afirmă: „este mai uşor să cunoşti universul astral, decât sufletul femeii.” (V. Fetescu)

Rochia de seară şi sindrofie este poezia prin care Vasile Larco începe elogiu femeii: „Femeia când e-n rochie de seară,/ Ştii că urmează-o rară sindrofie/ Cu dans, prieteni, bancuri, veselie,/ Să-i fie viaţa dulce, mai uşoară….”, neuitând egalitatea cu bărbatul, prin dezvăluirea cusururilor (Noctambulism), înşelarea bărbatului: “Surprinsă c-un soldat în pat/ Nevasta calm a explicat:/ Bărbate n-ai de ce te teme/ Armata e cu noi de-o vreme!” (Ajutor la nevoie), captivă în mrejele amorului (Visătorul) imortalizând-o în chip de floare ca-n poezia Nostalgie poetică: “Acum cât scriu noi epigrame,/ Sonete, dar şi amintiri/ Din Iaşul marilor iubiri/ În gând am uimitoare dame/ Cu mers felin, purtând năframe.”, desigur, vorbim de femeie în diferite ipostaze prin prisma umorului. Oraşul Iaşi este evocat în poeziile: Oraşul celor şapte coline, Găştile ieşene de altă dată şi Animaţie ieşeană.

Aidoma scriitorului Sorin Cotlarciuc şi poetul Vasile LARCO este un mare admirator al celui care a fost Mihai CODREANU, încercând să definească statutul poetului: “Poetul are un statut/ Statornicit de-o veşnicie:/El scrie când nu-i cunoscut/ Şi-i cunoscut când nu mai scrie. (Omul sonet, Mihai Codreanu)

Prin multitudinea de motive şi concepte Vasile Larco face aserţiuni şi asupra rolului poeziei şi al poetului în societate ca-n poeziile: Destăinuire poetică, referindu-se la unele cărţi anonime, ca autorii lor:”Se scriu cărţi astăzi, o mulţime,/ Nu seacă al scrisului izvor, /Dar ce păcat, sunt anonime, Cum sunt şi autorii lor.”

În Sonetul fabulei, în prima strofă, sunt elogiate speciile lirice: sonetul, epigrama şi rondelul, iar în Rondelul deghizării sunt criticaţi cei supuşi dedublării, prin intermediul accentelor de fabulă în ipostaza lor animalică: „La bal mascat cu-a mea consoartă/ Mă aflu, dansul e în toi,/ Văd măşti de vulpi, de porci, de boi,/ Cum sunt, de fapt, cei ce le poartă…/ Când vor dreptatea s-o împartă.” Umoriştilor înfumuraţi le dedică o Noapte albă: “Ies umoriştii la paradă,/ Au unii dintre ei şi fumuri,/ Dar spun că nu e rău pe stradă,/ Mai rău e să ajungi pe… drumuri!”, prinzându-i în Festivalul humoriştilor: “Spun vorbe dulci, precum nectarul,/ N-aş vrea pe nimeni să insult:/ La noi au mulţi umor, cu carul,/ Dar carul scârţâie cam mult!// Vin iarăşi umoriştii în Humor/ Pe ale ironiei fine trepte,/ Moravurile vrând să le îndrepte,/ Muind adânc peniţa în umor…”.

Pe confraţii săi de condei îi provoacă la un duel umoristic în onoarea poeziei: “Dar nu uita acestea nu sunt vicii,/ Sărmanele femei de mult uitate/ Ar da oricât să fie în servicii, /Şi chiar de tine zi de zi curtate./ Aşa că tolba cu săgeţi încarc-o/ Eşti provocat la un duel cu Larco!” (Misivă către un parlamentar).

Recenzându-i cartea de versuri Rochia de seară, scriitorul Emilian Marcu, în Revista Convorbiri Literare, nr.6 (258), iunie 2017, scrie despre marea tragedie a satului românesc şi despre drama părăsirii lui, scriitor care a elogiat monumental ţăranul român în volumul de poezie Muzeu de sate, iar Alexandru Ionescu – Bucureşti, la rubrica Note de cititor din Revista Meridianul cultural, nr. 2, aprilie – mai – iunie 2017 remarcă fluviul de sonete, rondeluri şi epigrame, toate adunate într-un veritabil caleidoscop al vieţii umane.