Vasile FLUTUREL

O nestemată a poeziei contemporane:

Piatra de Ca’ Vendramin, de Eugenia Bulat

„Mamă, care mi-ai dat în păstrare

cifra norocoasă şapte…”

(Daniel Corbu)

Un reuşit volum de poezie (şi nu numai) este noua apariţie editorială de la Editura „Junimea” (Iaşi, 2017), semnată de Eugenia Bulat, intitulată Piatra de Ca’ Vendramin şi purtând subtitlul Dialogurile străinei cu vechiul său prieten Alter, completat cu explicaţia: Al treilea jurnal al unui evadat din Est. O prefaţă consistentă (Poezia ca asalt asupra limitelor) semnează criticul de reală vocaţie şi îndelungă experienţă în domeniu Ioan Holban, iar Smaranda Bratu Elian vine cu un Argument. La aceste două însemnări liminare se adaugă, inspirat, o a treia – Prefaţa autoarei.

Cele trei secvenţe menţionate mai sus au menirea de a veni în sprijinul cititorului care, odată decis a lectura cartea, va trebui să facă faţă unei adevărate provocări ce ţine în primul rând de densitatea volumului, alcătuit din textele poetice propriu-zise şi (surpriză) acele intermezzouri în proză, acele „punţi către”, cum le numeşte autoarea în prefaţa ei, care sunt fragmente ale unui imaginar dialog cu sinele,  cu  Alter, şi care concurează de la egal la egal (cu reale tendinţe de surclasare pe alocuri) cu textul poetic propriu-zis.

Mărturisirea fundamentală din Prefaţa autoarei este aceea că dialogurile inserate reconstituie „o realitate interioară trăită” ca efect al vieţuirii în „Lumea Paralelă”, în urma unei autoexilări departe de ţară, în patria lui Dante şi Michelangelo, Leopardi şi Leonardo da Vinci. Autoarea îşi avertizează din start prezumtivul cititor că această carte (cu variantă şi în limba italiană, lucru pentru care ţine să mulţumească profesoarei Ilaria Serra) este „un alt fel de jurnal” menit a reflecta „coerenţa  unei lumi interioare în căutare de răspunsuri, de echilibru şi pace într-o lume în care răspunsurile se ascund mereu, iar liniştea şi pacea ne sunt  atât de frecvent negate.”

Volumul e structurat pe şase capitole, de la Transparente ţări plutitoare, fără pământ la Adio, alge, dintre care unul, al treilea, dă titlul cărţii: Piatra de Ca’ Vendramin.

Dialogul dintre Donna (autoarea, în fapt) şi Alter e plin de reflecţii (proprii ori preluate  din lecturi asidui – o primă dovadă, mottourile care preced cele şase capitole, mottouri foarte bine alese din Salvatore Quasimodo, Aldo Vianello, Ioan Damaschin, Herta Muller, Emil Cioran şi plasate inteligent în economia cărţii) pe teme diverse înşirate într-o paletă largă, extrem de bogată: de la creaţia artistică şi problematica limbajului („nimic mai fascinant ca logosul”, spune la un moment dat poeta, alăturându-l altor trei mari nelinişti, Foamea, Frica şi Erosul), la filozofia  asupra vieţii (cu pertinente referiri la „blestemata mecanică a Fericirii”), credinţa în existenţa lui Dumnezeu, dragostea („Deşertul se instalează doar acolo unde nu există iubire”), tema exodului, drepturile omului, globalizarea, libertatea în general şi cea a cuvântului în special, încălzirea globală, prostituţia politică.

Folosindu-se de tehnica imaginii în oglindă, Estul şi Vestul sunt înfăţişate ca locuri de abitaţie pentru indivizi ce aparţin de lumi diferite (Poetul din Est – Poetul din Vest, Femeia din Est – Femeia din Vest, Înţeleptul din Est – Înţeleptul din Vest), unde viaţa curge în ritmuri diferite şi pentru care, în cazul unei translări pe axa ce duce de la primul spaţiu către al doilea, e nevoie de un efort destul de consistent de adaptare. Foarte inspirată e plasarea multora dintre aceste reflecţii pe seama Înţeleptului din Est ori a celui din Vest.

Descinderea în (şi adaptarea la) o lume aproape total nouă, unde viaţa are alte tonalităţi, unde nu mai există acea grabă continuă a celor ce vieţuiesc în Est, unde şi valorile sunt altfel percepute nu e un lucru uşor. Dar când cel/ cea în cauză face acest pas, din proprie iniţiativă (e şi cazul Eugeniei Bulat), trebuie să-şi asume şi riscurile, aşa cum o şi face, de altfel, timp de şapte ani. Cu siguranţă că dimensiunea temporală a experienţei italiene n-a fost programată neapărat pentru o asemenea perioadă, dar faptul în sine oferă un bun prilej de speculaţii.

Numărul şapte, unul pe care numerologii îl includ în grupul aşa-numitelor numere celebre, este, se spune, unul cu valenţe pozitive, capabil să aducă linişte sufletească, să tămăduiască, să ofere armonie. Să ne gândim doar la câteva situaţii în care este implicat în istoria civilizaţiei: cele 7 coline ale Romei (şi ale Iaşului, evident!), cele 7 minuni ale lumii în antichitate, faptul că săptămâna are 7 zile (cea de-a şaptea fiind cea rezervată de Dumnezeu odihnei), cele şapte note muzicale, culorile curcubeului şi ele şapte la număr şi nu în ultimul rând cei 7 ani de acasă, consideraţi, în buna tradiţie românească, fundamentali pentru formarea omului, apoi ceremonia religioasă de o adâncă semnificaţie ce se desfăşoară la împlinirea celor şapte ani de la plecarea din această lume a semenilor noştri. Până şi constelaţiile cele mai vizibile din emisfera noastră, Ursa Mare şi Ursa Mică, sunt alcătuite din câte şapte stele fiecare.

Cei şapte ani de stat în Ţara Oleandrilor (frumoasă denotaţie, ca de altfel şi celelalte  menite să acopere cu un oarecare mister, să ascundă adevăratele nume precum: Ţara Teilor – Basarabia, Ţara Munţilor Mari – România, Acqua Alta – Veneţia etc., procedură ce ne trimite involuntar la cantemiriana Istorie ieroglifică) sunt ani de sacrificii aproape incredibile, de luptă intensă şi continuă cu sine, ani în care situaţiile limită nu au fost puţine.

Condiţia venitului din Est (cel ce locuieşte „în casa de hârtie”) e centrată în principal pe cea a femeii, care „este silită să devină Martor al Morţii, să locuiască în claustrare”, împlinind „destinul anelor noastre… fiinţe de sacrificiu cine ştie pentru cât timp…”: „Vorbea o poetă şi/ zburau îngeri,/ anele noastre ieşiseră-n soare/ din cimitire;/ cavouri sumbre rămas-au/ să legene morţii…// Ce păsări naive anele-acestea/ sosite din Est:/ acolo unde nu poate fi/ scotocesc libertatea!”

Veneţia, mediu al contrastelor, „oraş pe jumătate poveste, pe jumătate capcană” (imaginea  ne duce la cunoscuta nuvelă a lui Thomas Mann, Moartea la Veneţia) devine, în ochii autoexilatei din Est, un adevărat  etalon al perfecţiunii creaţiei divine, aşa încât „te face parte integrantă a Infinitului”. Exponatele artistice de la una din tradiţionalele Bienale îi dau poetei senzaţia că „Obosită de geniul său,/ saţiată de frumuseţe,/ Veneţia adună la sânu-i/ curiozităţi de tot felul,/ glume stranii ale cortexului uman/ ce caută alte căi…/ Dar totul este aici împlinit!”

Dialogul virtual cu Alter se constituie într-un real proces iniţiatic alcătuit din mai multe cercuri concentrice, având în mijloc pe cel al iubirii de Ţară („Ţara Teilor” care „nu este decât o provincie a Ţării Munţilor Mari”, văzută ca „punctul de întâlnire dintre două lumi: Occident şi Orient”) şi de Neam (acea „aşchie de popor” care „îşi consumă întreaga energie vitală în emoţii, fără să mai ajungă la fapte”). O incursiune în istoria recentă duce la concluzii îngrijorătoare ce ţin de păstrarea identităţii naţionale (în condiţiile asaltului continuu al fenomenului globalizării) şi de evitare a depopulării meleagurilor natale, soluţia fiind doar revenirea la patria mamă („Ţara Teilor se depopulează… Dacă nu ne retragem, cu tot cu pământ, în Ţara Munţilor Mari, vom deveni un deşert…”).

Tema vieţii şi a morţii (cele două faţete ale existenţei noastre) este cea în jurul căreia gravitează celelalte. Poeta se vede „un soldat înrolat” aflat în permanenţă pe „linia întâi a frontului”, a bătăliei dintre viu şi neviu, dintre „acum” şi „atunci”, dintre „azi” şi „ieri”, dintre orele vii şi „orele moarte”. Câteva pagini din capitolul V (Păsări piranha la San’ Michele) sunt consacrate Insulei Morţii (Veneţia are şi aşa ceva în dotare), locul spre care vaporaşele, acele „taxiuri pe apă”, duc „rezidenţii aleşi pe insula lor”. Lapidarele texte gravate pe pietrele de mormânt devin o dovadă certă că, în faţa morţii, oamenii au reacţii asemănătoare în ceea ce priveşte legătura cu cei plecaţi: „Aşa cum, la noi, la Săpânţa,/ doar câteva rânduri pe cruce,/ o viaţă de om/ povestesc,/ aşa, în aceste recinto,/ zgârcite cuvinte/ vaste tablouri/ despre raporturi umane/ desfac…”

Viziunea asupra „marii treceri”, cum ar spune Blaga, e un scenariu cu desfăşurare de linişti existenţiale asumate: „Nu mi-e foame, – anunţi, -/ dar mi-e somn…”, -/ şi te-ntorci iar în pat.// Adevărat, poate fi că-i aşa/ când se moare:/ înveţi dintru început să fii una/ cu materia./ Când picioarele tale,/ alimentele,/ somnul şi veghea,/ imaginarul şi realitatea/ sunt bine amalgamate;/ când nimic nu se-mparte/ în aici şi dincolo, dar tot,/ absolut tot,/ este de aceeaşi parte,/ atunci…/ ai ajuns.” (p. 95) Este, de fapt, intrarea în acel Unu universal, acea integrare în Marele Tot în vederea „armonizării cu ritmurile Cosmosului”. (p.90)

Găsim la una din paginile cărţii o deosebit de expresivă definiţie a iubirii: „Iubirea, cred, nu e altceva decât capacitatea noastră de a rămâne uimiţi în faţa Frumuseţii” (p.151), şi, evident, o trăire ce dă forţă artistului („Îţi mai aminteşti, Donna, de bătrâna actriţă care-ţi spunea că nu poate crea dacă nu este îndrăgostită?”).

Nu se poate trece cu vederea  tratarea unei teme de un  tragism strigător la cer şi anume drama înstrăinării îngemănată cu tragedia  copiilor nevoiţi să crească fără aripa ocrotitoare a mamelor plecate pe meridiane străine pentru a avea grijă de vieţile altora, de obicei aflate la apus („S-au născut copii noi,/ dar nu au mame./ Veniţi acasă!…”)

O lectură atentă a cărţii Eugeniei Bulat relevă o multitudine de situaţii filozofico-poetice/ poetico-filozofice de mare adâncime, de puternică trăire interioară, pentru că acolo, în Acqua Alta, i-a fost dat să simtă „palma lui Dumnezeu lunecând peste lucruri” şi astfel s-a umplut de har divin în ceea ce priveşte creaţia. Aşa ajungi, spune la un moment dat poeta, să „porţi asta cu tine, nu ţi-o poate lua nimeni”, conştientă că numai acolo, la Veneţia, aflându-se zeci, sute, mii de zile şi nopţi la graniţa dintre viaţă şi moarte, dintre aici şi pretutindeni, dintre acum şi totdeauna,  se poate întâmpla aşa ceva ( „…suferinţa suportă o neaşteptată convertire: ajungi să o contempli aşa precum ai contempla un apus de Soare pe Zattere. Viaţa ta însăşi sângerează auriu, ca un apus de soare peste Acqua Alta. Şi nu mai doare…”). De aici şi până la stingerea de sorginte mioritică, eminesciană ori blagiană nu mai e decât un pas…

„Piatra de Ca’ Vendramin este una dintre cele mai frumoase şi substanţiale cărţi de poezie din stricta noastră actualitate literară”, spune criticul Ioan Holban în finalul prefeţei acestui volum. Cum am putea să nu-i dăm dreptate, când Eugenia Bulat s-a străduit şi a reuşit să ne ofere nu numai o carte de poezie adevărată, dar şi un mic manual de filozofie asupra vieţii pământenilor din această parte de lume. Un îndemn „ex toto corde” la lectură (neapărat una atentă şi cu necesare reveniri) este, credem, aprecierea cea mai potrivită pentru o carte ca aceasta, ce se remarcă în primul rând prin densitate ideatică.