Orice poet adevărat, care se respectă, încearcă să-şi impună, în Galaxia Guttenberg, o gramatică afectivă personală în stare să-i singularizeze prezenţa, să-i contureze efigia specifică. Aşa se întîmplă şi cu autorul brăilean, de origină tulceană, Stere Bucovală, în volumul de versuri Orizontul din cuşcă (Cronedit, Iaşi, 2017). Este a patra carte de poeme (după Oglinda secată, Vocile dimineţilor viitoare şi Sonoritatea cuvîntului) a acestui inedit iubitor al boemei de odinioară şi este însoţită de o admirabilă prefaţă, botezată Lumini scăzute şi umbre înalte, semnată de criticul literar Vasile Spiridon.

Metafora cu valenţe oximoronice a titlului se încadrează vizibil atît în categoria ontologicului, cît şi în aceea a gnoseologicului şi reverberează sugestii în direcţia gîndirii filosofice a lui Constantin Noica, din „Devenirea întru fiinţă“, acea deschidere (orizontul) care se închide (cuşca) şi, invers, o închidere (cuşca) care se deschide (orizontul): „Cumpănă de curcubeu/pe sub care trec mereu// Cît cu sînge mi-ai legat/ Drumul lung şi dorul lat//Iar acum încerci sub lună/Cearcănul să-l faci cunună”. (Autoportret cu lună).

Deşi aparţine prin vîrstă generaţiei nouăzeciste, nu urmează estetica acesteia, ci, mai degrabă, crede în poezia valoroasă dintotdeauna şi se simte în largul său într-un neomodernism clasicizat, cultivînd ascunsa nelinişte metafizică şi paradoxala semantică afectivă, potenţată de echivoc şi de ambiguizare, de imagisme oximoronice temerare: „Valul e piatra de temelie/La casa pe care o ridicam./ În mijocul furtunii, o ciocîrlie/ Cîntă la geam”. (Cîntec).

Ars poetica sa, expusă dintru început chiar în poemul programatic numit „Gramatica jocului“, dar cu putere de circulaţie în toată structura cărţii, dă seamă despre o îmbinare fericită, după legi ale unui poeta ludens, între narativitatea lirică a modului de exprimare şi estetica lui virtuală inefabilă: „…povestea lui Cum/Îndrăgostit de frumuseţea lui Poate”. Dar jocul este grav, întrucît poetul Stere Bucovală cultivă poemul de idei, rezultatul unui lirism reflexiv a cărui morfologie se susţine prin subiect plus predicat nominal, cu verbul copulativ a fi, de unde abundenţa definiţiilor metaforice originale, care copleşesc metafora gramaticală, metafora apoziţională şi metafora semantică. Exemplele sunt numeroase, dar nu-mi susţin observaţia decît cu trei dintre ele, foarte atractive şi, în consecinţă, foarte frumoase: „Cărările sunt scrisori…, Cuvîntul …e cifrul şi Buza-i mormîntul/ Dintre cuvinte”.

În interiorul acestei paradoxale gramatici afective, stilistic vorbind, deosebim iarăşi prezenţa obsedantă a ingambamentului, figură de stil utilizată de lirica franceză, devenită o trăsătură esenţială a modernismului de la simbolism încoace (ca şi oximoronul, de altfel, după aceea!). Din zecile de exemple, nu citez decît o minunată strofă: „De-ar mai rămîne ceva din înserare/ Pe ţărmul unde trec doar trandafiri/ Ca nişte fluturi mari, fără suflare/ Pe crengile uscatelor priviri”. (Ultima suflare).

Foarte des, chiar foarte, subiectul liric este inclus în desinenţa verbală. Foarte rar poetul clamează: Eu! Pînă şi în poemul Lutierul (cu reminiscenţe nervaliene din poemul El Desdichado – sintagma Soarele negru ), definiţia statutului de poet damnat imprimă o atitudine de detaşare de sine, o respingere a egolatriei: „Voi fi rămas ca mortul între scînduri/ Întins ca un arcuş din fir de păr de cîine/Cel smuls cu-atîta trudă din adîncuri”. Devine astfel cu totul justificată pertinenta observaţie critică a lui Vasile Spiridon: „Eul liric se reflectă cu discreţie în lucruri şi în scenarii care devin ipostaze declanşatoare ale unui fel de flux linear al meditaţiei.“

Spaţiul (inclusiv imaginarul poetic!) recunoscut al acestor creaţii lirice este cel acvatic, marin, şi nici nu se putea altfel, dacă poetul şi-a hrănit existenţa arheală, dar şi aceea empirică, în zone tulcene şi brăilene. Emoţia poetică suverană este marină!

„La ţărmul Trandafirului/Ca o corabie te-ai scufundat/Cît vezi cu ochii/ Valul întinde un braţ/După ultimul/ Naufragiat.”

Semnificaţiile acestui orizont din cuşcă? Zare, orizont, orizon, limită, nelimită, zarişte, perspectivă? Sinonimie totală, alteori parţială. Ce a intenţionat eul poetic al lui Stere Bucovală ne-o poate aproxima doar contextul, fie şi gramatical! Orizontul strîns înseamnă eşec; pe toţi ne orbeşte – sugerează absolutul neatins de nimeni; este ceea ce aproximează fiinţele în creierul lor, după cît le duce mintea – „Orizontul cît o creangă ce sub gheara ei a stat”; metamorfoză a depărtărilor – „Orizontul va face cuib din privirea ta”; curios, iată şi o valorizare negativă – „Alunecînd înspre orizont ca-ntr-o hrubă”; credinţa în acelaşi ideal de prietenie eternă – „Adunam orizontul pentru toţi la un loc”. De fapt, rămîne imaginea sensibilă şi pură a existentului absolut, a imuabilului parmenidian: „Dacă am mers pe urmele mele,/ Şi n-am ajuns nicăieri/ Nu voi pleca dintre stele/ Şi nici de sub steaua de ieri”. (Pe urmele mele). Să fie orizontul interior inconştientul sau subconştientul? „Mulţi privesc orizontul din sine/O nereuşită a Domnului”. Chiar „Dumnezeu încă mai înfăşoară frînghia orizontului pe degetul mic” – semn că ne opreşte, ca Marele Anonim blagian, să cunoaştem totul – e un fel de cenzură transcendentă.

Poemul care dă şi titlul volumului, plasat spre sfîrşitul cărţii, întăreşte această dramă a necunoaşterii absolutului de către fiinţa umană din cauză că este oprită de spiritul divin. Aceasta pentru că tot poetul Stere Bucovală o spune şi o scrie: „După Dumnezeu totdeauna uşile rămîn închise!”

Multe poeme au o stereotipie calculată, provenită din refrenul simboliştilor francezi şi români, dar efectul este al insistenţei, al sugestiei, al muzicalităţii, şi nu al monotoniei şi al plictiselii. Deşi ici-colo circulă în sintagme ironia şi autoironia, atmosfera dominantă este întreţinută de un scepticism suveran, înalt, şi de o melancolie tîrzie, de o nostalgie amînată în suflet prin prelungiri de ciudat ecou. Ca în admirabilul poem de dragoste „Surorile, fraţii“ din care îmi permit să citez o strofă: „E aşa de tîrziu, că nu mai am cînd să plec./ Iubito, în patul mării noi încă nu am urcat/ Dă-mi ultima gură de aer înainte de-nec/ Înainte ca marea să-mi pună coroană de împărat.”

Cu această carte de poeme, Stere Bucovală a eliberat din cuşcă orizontul şi s-a plasat pe zarea meree a poeziei adevărate!