MAI BINE MAI TÎRZIU DECÎT NICIODATĂ

Ia-mă cu tine! Sentimente dintr-o viaţă trăită zi cu zi este volumul de versuri publicat la Editura PIM, Iaşi, 2016, de Mircea Ţîmpău.

Pe manşeta ultimei coperte este o zicere a poetului: Mi-a fost frică a începe să scriu în anii tinereţii… credeam că nu am dreptul, care parcă ar fi rostită de un gînditor din Antichitate, un scepticism oximoronic care aminteşte de coincidentia oppositorum de Nicolae Cusanos. Un astfel de precept moral  pune faţă în faţă pe cele două categorii temporale: trecutul şi prezentul. Volumul de versuri Ia-mă cu tine! de Mircea Ţîmpău este plin de învăţături morale, cu puternice accente de critică socială, mai ales din sfera politică. Profilul moral şi psihologic al autorului îl aflăm din prefaţa fără titlu semnată de dr. ing. Costea Vasilică, de unde luăm la cunoştinţă faptul că Mircea Ţîmpău este posesor al unor Brevete de invenţie depuse la O.S.I.M. Bucureşti. Asistăm prin urmare la armonizarea, pe cît posibil, a ştiinţei cu arta, cu literatura, în genere, ceea ce mă duce cu gîndul la marele poet matematician Ion Barbu.

Tematica abordată este variată şi complexă cu teme şi motive poetice cunoscute de aproape, orice creator. Aşa se explică faptul că titlul volumului de versuri Ia-mă cu tine! este un apel pronunţat împotriva singurătăţii omului pe pămînt: „Ia-mă cu tine/ La piept, de mînă, în braţe/ Atunci cînd îţi este mai greu,/ Sau eşti singur în viaţă…”(Ia-mă cu tine)

Poetul se adresează mereu copiilor, generaţiei tinere, pentru a observa întîmplările prezente, a şi le însuşi şi a le corecta, dacă este cazul: „Au ajuns copiii noştri,/ Ce ne-am străduit să-i creştem,/  Cinstiţi, drepţi şi credincioşi,/ Să întrebe:/ De ce oare n-am noroc? (S-a ajuns).

Iubirea este prezentă şi nu una estompată cu aripile întoarse spre trecut, dar şireată ca şarpele, o iubire domestică, procreatoare în sensul biblic al cuvîntului, în poezia ,,Ce blestem”:… ,,Nu ştiu cînd se face şarpe/ Şi te prinde de grumaz./…Dar mi-am amintit pe loc,/ Ce-mi spunea mama mereu:/ Dragul meu, de-un trup de fată,/ Ce ţi l-a dat Dumnezeu…” şi ,,De ce totuşi, tu, femeie/ Nu poţi să iubeşti, CINSTIT?/ Ţi-a dat DUMNEZEU pe lume/ Să n-ai un singur iubit?”(De ce totuşi?). Există versuri unde persistă filonul popular. Versurile Capul pe-o boandă de-a lui/ Lîngă floarea fagului (Bunicilor mei) trimit la balada populară Toma Alimoş.

Poezii ca: Adu-ţi aminte, Doamnă!, Ce frumusețe sînt scrise în stilul romanţelor de dragoste, unde iubiţii au cîte o stea fiecare, iar Luna este cea mai frumoasă, proiectează pe cititor în astral, deşi poetul ca om este destul de pămîntean, de o jovialitate ieşită din comun: ,,Ce frumuseţe,/ Străină mi-a rănit inima./ Ce păcat am făcut/ De mi-a apărut,/ Tocmai cînd credeam/ Că-n viaţă Luna/ E cea mai frumoasă…” (Ce frumuseţe!) şi ,,Adu-ţi aminte, Doamnă ,/ Cînd noi eram de ocară./ De moştenire nu ne păsa./ Parcă eram din lume/ Daţi afară.// Nu ne interesau banii/ Pe fruntea noastră strălucea/ O stea a mea,/ O stea a ta…” (Adu-ţi aminte, Doamnă). Omul, în general, poetul în special s-a crezut dintotdeauna robul iubirii, considerînd că iubirea îi face iubitei trupul mai mare decît pămîntul, iar El va fi hoinarul sufletului femeii:,, Ah, cît aş vrea să nu mi se întîmple/ Să-mi vadă ochii, trupul tău din nou./ Să-mi tulburi sufletul, să plîngă/ Să fiu iar rob, şi nu erou .// Prin lacrimă lupa mi-arată/ Pămîntul cît este de mare/ Dar şi mai mare-i trupul tău/ Pe care-l păzeşte Dumnezeu.// Mereu, mereu îmi este dor de tine/ Şi nu pot să fug de dorul tău/ Cu toate că nu-mi este bine/ Voi fi mereu hoinarul sufletului meu…” (Ah, cît aş vrea!). Floarea este simbolul mulţumirii poetului pentru tot ce există în terestru, dar şi-n astral: ,,Pentru că putem merge şi nimic nu ne doare,/ Încă vedem, putem gîndi, pentru zilele viitoare/ Judecăm, muncim pentru o pîine mai bună/ Şi putem duce iubirii o floare.// Pentru că nu putem trăi/ Fără bunătatea şi frumuseţea pămîntului./ Şi mulţumim!// Pentru splendoarea curcubeului şi liniştii lui,/ Pentru somnul la care te-ndeamnă fînul cosit/  Luceafărului care încă nu ne-a vorbit,/ Soarelui care ne scaldă mereu,/ Lunii care ne-a văzut şi nu ne-a trădat…” (Să mulţumim!).

Om de la munte, consideră că aici este locul ideal al popasului iubirii: ,,M-aş opri din cînd în cînd/ Pe un vîrf de munte,/ La braţul tău, să-mi amintesc/ Ce multe am să-ţi spun…” (M-aş opri). În poezia Cu ce drept? regretul după tot ce-a fost drag, dar luat de iubită seamănă cu versurile unui cîntec al lui Dan Bitman-Holograf: ,,Iubito, mi-ai luat soarele care mă încălzea,/  Mi-ai luat vîntul care adia în liniştea serii.// Dar,/ Pentru că întreci mintea tuturor înţelepţilor/ Luminează-mi gîndul să mă refac./ Vindecă-mi rana ce arde de atîta timp.// Ai rămas steaua cea neapusă/ Mă treci pe un pod, de la cer la pămînt/ Şi, mă plimbi ca şi cum crezi/ Că eu n-aş avea moarte…”. Tot în elementele terestre şi cosmice se află căutarea iubirii: flori, iarbă, brazi, cuibul păsării, în adierea vîntului, în rîsul pruncilor etc.: ,,Te caut şi sub petale de floare,/ Sub pasul care calcă iarba,/ În vîrful bradului de munte,/ În cuibul păsării ce cîntă.// Te caut, linişte dorită,/ În adierea vîntului ce-ndoaie/ Paiul de fîn mirositor,/ În rîsul pruncului ce doarme,/ În lacrima ce-i în izvor,/ Te caut, linişte dorită…” (Linişte). Folclorică este poezia Nu pleca, unde iubita este comparată cu o pasăre care zboară neîncetat: ,,Nu , nu pleca!/ Mai stai , nu zbura!/ N-am luat nimic din/ Dragostea ta./ Mă gîndesc că eşti pasăre./ Şi nu-i bine/ Să-ţi opresc zborul./ Dacă pot să te prind,/ Depinde de mine…”.

Tenta socială a poeziilor lui Mircea Ţîmpău este vehementă şi foarte dură. El îi critică pe toţi cei care sînt responsabili de dezastrul în care a ajuns ţara: preşedintele, primul-ministru, guvernanţii, parlamentarii etc. Semnificative sînt poeziile: Îndrumări, Mi-ai spus, Ia aminte!, Transfer de iubire, Restul vieţii, Hotar etc.

Poetul îşi propune un fel de regîndire, de prezentare a Facerii ori Genezei în cele şapte zile, făcută de Dumnezeu. Am exemplificat prin poeziile: Facerea lumii, Căderea în păcat, Rugăciunea unui necăjit, cu scopul şi îndemnul de a citi Biblia de către tînăra generaţie: ,, Ridică-te, popor român, din mlaştina tăcerii,/ Scoală feciorii tăi, îmbracă-i cu putere./ Prin forţa noastră şi-a lui Dumnezeu/ Să ne-nălţăm precum ai fost odată…”, Ridică-te fiind poezia de redeşteptare a poporului român şi a României întregi din mlaştina tăcerii, amintind de răscolitoarea poezie a lui Radu Gyr Ridică-te Gheorghe! Ridică-te Ioane!