După ce debutează editorial cu volumul de versuri Cinci puncte cardinale, în 1996, scriitorul Vasile Fluturel (n. 14.10.1946, Mînjeşti) pactizează pe termen lung cu poezia, tatonând multiple registre stilistice şi cochetând cu cele mai surprinzătoare specii literare (de la elegie, odă, imn, colind la rondel, sonet, haiku, micropoem etc.). Poetul manifestă o disponibilitate încurajatoare  nu numai pentru poezia patriotică, istorică, dar şi pentru cea de dragoste, pentru copii etc., pe care o îmbracă fie în stil clasic, tradiţional, fie în stil modern, apelând, după caz, chiar la poeme într-un vers.

Volumele de versuri, în ordine cronologică, Târziu de noiembrie (1999), În umbra columnei (jurnal de călătorie în Italia) (2002), Vibraţii (2002), Simple (2005), Vorbe (2007), Rezervat pentru visători (2009), Rondeluri (2013), Arpegii sentimentale (2015), ri(t)mate şi nerimate, întreţesute de poeme într-un vers, vin să divulge imperioasa necesitate de autoidentificare a unui reflexiv incurabil. Aflându-se într-o normală căutare a stilului, poetul parcurge calea labirintică de la faza romantismului contemplativ, caracterizată printr-o poezie lirico-reflexivă, concepută într-un stil temperat, logic echilibrat, discret solemn şi uneori patetic la faza neoexpresionismului vibrant. Din aceleaşi raţiuni, poetul încearcă să se apropie de teme extrem de variate: Moarte, Destin, Dragoste, Timp, Libertate, Natură, Istorie, pe care le filtrează prin oglinda propriei interiorităţi. Apar meditaţii pe seama „universului”, a legăturii dintre Dumnezeu şi om, a relaţiilor dintre bărbat şi femeie, a raportului poet-poezie, poet-univers, toate reluate în registrul metafizic şi subminate temporar pentru contrast de o îndoială pasageră: „Ba exist,/ ba nu sunt./ Cineva acolo, sus,/ Cineva, parcă, acolo, jos, undeva/ între plâns şi surâs …” (Aplauze vrăjmaşe). Oferind cicluri de poeme voit moderne, poetul cochetează deopotrivă cu „dorul unor clasice valori”, confesându-se: „Poet de modă veche-s câteodată/ Ideea le dă unora fiori./ Ei, şi? N-o să primesc destule flori/ Căci scriu o poezie demodată” (Rondelul poetului (III). Sensibilitatea, rafinamentul uman, lirismul ontologic i-au prefigurat, în fapt, destinul poetic.

Creaţiile scriitorului de la Mînjeşti s-au bucurat în timp de aprecierile unor critici şi eseişti importanţi, cum ar fi Constantin Ciopraga, Al. Husar, Mihai Cimpoi, Cassian Maria Spiridon, Valeriu Stancu, Marius Chelaru, Nicolae Busuioc, Tudor Palladi ş.a., care au încurajat condeiul celui pentru care „rimele se ascund suspinând/ dincolo de bunul simţ;/ poetul îşi ia pe umeri/ rostul existenţei, asumându-şi riscul/ devenirii întru cuvânt” (Proscrişii).

Difuzându-şi timp de decenii energia debordantă în calitate de profesor de limba şi literatura română, de director de şcoală, fondator de cercuri şi cenacluri literare, participant activ la manifestările culturale din România de pe ambele maluri, Vasile Fluturel se decide, în anul 2016, să-şi adune întreaga creaţie poetică între copertele generoase ale antologiei Rostiri necesare, apărută la Editura Princeps Multimedia. Riguros concepută de autorul însuşi, aceasta reface traseul evolutiv al poetului din Cinci puncte cardinale, completat de reverberaţiile lirice din Târziu de noiembrie, în versiune trilingvă, condimentat cu Picături de înţelepciune, primenit cu poeme din Vibraţii, Rezervat pentru visători, Rondeluri, Arpegii sentimentale şi Addenda. Antologia conţine şi o serie de „ziceri cunoscute, dar puţin contrafăcute”, epigrame din Sertarul cu epigrame şi versuri pentru copii (Agenţia „Cucurigu”), toate completând în chip sugestiv universul creaţiei lui Vasile Fluturel. Având o prefaţă semnată de istoricul literar şi eseistul Nicolae Busuioc, cu repere biobibliografice de Constantin Mănuţă, referinţe critice şi iconografie, antologia îşi revendică toate ingredientele specifice unei astfel de lucrări, denotând faptul că pentru autor, antologia presupune o carte cu o structură aparte, bine gândită. Dincolo de respectarea structurii tipice unei astfel de lucrări, autorul îşi anunţă spiritul autoironic şi ludic chiar din debutul antologiei, unde, după cuvântul înainte al lui Nicolae Busuioc, face loc unei altfel de prefeţe: „Orice carte/ sau aproape orice carte/ începe, se ştie, cu obişnuitul «Cuvânt înainte»./ «Ei, şi!», ar zice unii, «se poate şi fără»./ Dar cine a spus că nu -/ totul e relativ pe această lume …” (O altfel de prefaţă).

Aflat la vârsta revizuirilor, a bilanţurilor existenţiale, poetul din prima secvenţă a antologiei, Cinci puncte cardinale trăieşte necesitatea redimensionării treptelor sale poetice într-o paradigmă a autodefinirii. Poetul caută să se afle în imperioasă nevoie a regăsirii sinelui pierdut. „Hoinar în serile cu lună”, „biet muritor”, „negustor de visuri de mărire”, „călător prin lacrima de vis”, „cavaler al unui ev de mult apus”, cum se autodefineşte, poetul este „prea singur pe acest pământ”,  născut „în poiana de pe vale/ Unde-am văzut lumina prima dată”, acolo unde „Dumnezeu păşea agale/ Iarna, prin troienele de vată …” (Rondelul satului natal), adresa sa – „o adresă oarecare”, „meridianul 26,/  blocul din faţa Soarelui,/ etajului doi,/ uşa cu vizor/ spre infinit” (Carte de vizită), unde îşi bea „cafeaua preferată/ pe fundalul concertului/ şinelor de tramvai” (Cine spune …), are nevoie arzătoare „de multă lumină/ în imperiul acesta rotund” (Nelinişte (I)), în care culoarea preferată devine galbenul amiezii din toamnă: „Ninge galben prin livezi/ Galben se aprind gutuii./ Parcu-i galben pe alei,/ Galben –  creştetul statuii” (Cromatică). Poetul se închină „în faţa liniştii absolute”, deschizând „ochii mari”, păşind „grav/ în altarul zilei” (Jocul de cuvinte), făcând „slalom/ printre gânduri” (Probabilitate). E, în fapt, „un autoportret plural în mişcare”, cum bine observă Horia Zilieru, în care sunt adunate stările de spirit, temerile, dilemele, obsesiile poetului. Poemele transmit plurivalenţa spiritului poetului, scindat între resemnare şi revoltă, contemplare şi răbufnire, luciditate şi reverie. În leagănul reveriei, insolvabilele semne de întrebare asupra destinului solicită imperativ răspunsuri: „Ce se-ntâmplă cu noi, oameni buni,/ De-s atât de largi izvoarele urii?” (De ce?).

Încercând să-şi identifice locul şi rostul în univers, poetul se frământă, se caută, (îşi) pune întrebări şi tatonează răspunsuri. Unele titluri de poeme sunt chiar răspunsuri în sinuosul drum al autoidentificării şi autocunoaşterii: Altă Ană, alt Manole, În Ţara Nimănui, Iarnă incomodă ş.a. Infuziunile biografice şi referinţele livreşti întreţin jocul căutărilor poetice, inducând sentimentul realului. Poetul invocă marii maeştri ai literaturii, pe Borges, Shakespeare, Rilke, pe corifeii picturii (Van Gogh, Rembrandt), oferindu-ne o poezie dialogică, uşoară, scuturată de acrobaţii stilistice inutile, în care lumea celor vechi comunică cu cei noi. Căutând esenţa lucrurilor, poetul reuşeşte să o capteze şi, ce este şi mai important, să o transmită în forme simple, purificate, decantate. Alchimia savantă este atenuată de autoironie şi spirit ludic, oferind un nou suflu poemelor.

În încercarea de a-şi decodifica propria individualitate, în cea de-a 25-a oră a zilei, poetul reaşează mituri (Altă Ană, alt Manole), oferindu-ne, finalmente, propria mitologie po(i)etică şi caută adevăruri (Geometrie), îşi înmulţeşte canalele de comunicare cu lumea obiectuală (Cinci puncte cardinale). Privirea poetului asupra universului e tristă, îl doare soarta Ţării Nimănui, în care oamenii sunt „suspendaţi între „da” şi „nu””, „între „aici” şi „nicăieri””, „între „totul” şi „nimic””, în care „vânzătorii de iluzii” sunt însărcinaţi cu întreţinerea dorinţei, în care ploaia se revarsă pentru a mai spăla „din păcatele omenirii”, în care „nici viscolul/ nu mai e viscol/ nici ploile, ploi/ nici floarea, floare,/ nici visul, vis” (Ce mai faci, domnule Dumas?), iar „cozile de topor” jubilează. Îndemnul „Omule, nu te îndemn/ să traversezi ilegal/ decât graniţa/ propriei tale indiferenţe” sună dramatic într-un context al ignoranţei totale, pe care ar putea-o anula doar bunul Dumnezeu: „Ocroteşte-ţi, Doamne,/ făpturile, dându-le gânduri curate” (Cine?).

În secvenţa poetică Târziu de noiembrie poetul ne oferă o antologie de micropoeme de format nipon, dar româneşti ca sensibilitate şi emoţie estetică. Reflecţiile pe tema timpului constituie canavaua acestor pagini: timpul e „flux şi reflux”, se cerne, „curge ne-ncetat/ din abis înspre abis”, încetineşte când „soarele semnează încet/ actul de naştere al zilei”. Timpul este condimentat de aşteptări în care „orologiul nu mai ştie să bată orele”, acelaşi orologiu „taie-n felii eternitatea”. Poetul se lamentează că nu poate măsura veşnicia, nu o poate micşora, nici extinde, spre final de mileniu el surprinde „un bătrân în cârjă/ interogând timpul”. „Vânătorul de secunde”/ „veritabilul tâlhar de secunde” ne invită să stăm la sfat cu noi înşine, să ne cumpărăm „Ghid de conversaţie eu-eu” în dimineţile de vară, când razele de soare „fac din cerdac sanctuar”. Scriitorul reuşeşte să confere imaginii poetice un anumit grad de transparenţă, de luciditate, care să-i asigure transpunerea uşoară în limbajul comun.

În eşantionul Vibraţii poetul rămâne acelaşi liric meditativ, perpetuând conotaţiile etico-civice din volumele anterioare. Găseşte ingrată condiţia poetului căruia greu „i-ar putea număra cineva zilele şi nopţile” (Poetul), care „ţine-un stol de doruri/ Sub fruntea lui îngândurată” (Rondelul poetului), arătându-se nedumerit de dispariţia acestuia: „Au pierit poeţii,/ au plecat departe;/ s-au ascuns de lume/ pe tărâmuri moarte?” (Nedumerire). În ideea reabilitării condiţiei de poet, acceptă să se plece „doar în faţa mamei/ şi a poeţilor lumii,/ prefăcuţi din când în când/ în visuri/ din care cresc,/ rotund,/ împlinirile noastre/ cu iz de eternitate” (Recunoştinţă). Poetul continuă să-şi transcrie trăirile, îşi contabilizează dualităţile, evadările, înfrângerile, care erup din spiritul său, însă o face prea explicit uneori, tenta moralizatoare diluând emoţia estetică în unele poeme. În dorinţa de a fi cât mai „pe înţelesul” lumii, versul cade uneori pradă codului univoc de comunicare, fantezia poetului limitându-şi înălţimea zborului: „Se-ndoaie axa lumii/ şi n-o putem reface,/ Prea mult iubim prezentul/ şi prea puţin vecia…” (Se-ndoaie axa lumii). Situat la confluenţa paradigmelor, Vasile Fluturel caută clipa revelaţiei la intersecţiile firii, la hotarul dintre somn şi trezire, vizând punctul de întâlnire a stării de vis cu starea de veghe: „Vom dormi ascunşi într-un vis/ De copil născut din petale,/ Vizavi de-un sperat Paradis/ Ocrotit de-ale nopţii vestale” (Metamorfoză).

Singura consolare a poetului într-un univers anost este natura în toate ipostazele sale: ploaie, ger, viscol, arşiţă, beznă, coame de deal, spuze de văi, zări întomnate, cu flora sa afabilă, în care regii sunt plopii, teii, cireşii, iar berzele, rândunelele, cocorii, melcii, buburuzele sunt invitaţii de onoare. Veritabile ode naturii sunt dedicate în secvenţa poetică Rondeluri: Rondelul petalelor de trandafiri, Rondelul firului de iarbă, Rondelul cireşilor în floare, Rondelul concertului în luncă, Rondelul norului singuratic, Rondelul curcubeului, Rondelul sfârşitului de vară etc.

 Rapsod al primăverii, „când brazda tresare a eternitate” şi al solarului discret clamând lumina („mai multă lumină”), pe care o portretizează în Rondelul primăverii, Rondelul soarelui cu dinţi, Rondelul cireşilor în floare, Rondelul concertului în luncă (cel din urmă amintind de pastelul lui Vasile Alecsandri),  poetul găseşte iarna incomodă: „va mai suna oare de ieşire/ din temniţa albă?” (Iarnă incomodă), adnotând: O iarnă-n an ne e de-ajuns.

Natura romantică a poetului a cărui „dor de stele” hoinăreşte prin cer se dezlănţuie în ciclurile erotice, în care rezonează îndeaproape cu imaginile eminesciene: „Din ochi îi izvorăsc scântei/ Și el tot soarbe din priviri …” (Rondelul petalelor de trandafiri). Iubirea este interpretată drept o „inundaţie necesară”, devenind un sentiment, prin excelenţă, purificator şi vindicativ: „dar eu ştiu/ că doar tu,/ c-un surâs,/ mă poţi vindeca/ de singurătate” (Vid). Iubirea e „pânză diafană”, „mare frământată”, „stea mereu arzândă” (Posibile definiţii). Suavitatea romanticului e detectabilă şi în eşantioanele: M-aş fi vrut surâsul tău prefăcut într-un poem, Cu tine învăţasem cum să citesc în stele. Poetul îşi caută iubirea „din spuma zării/ peste creste” (Stop cadru II), tânguindu-şi „dorul printre flori”, evocând sărutul „tivit cu raze de lună” (O altfel de scrisoare). Chipul iubitei este refăcut „printre gânduri permanent”, surâsul ei „e o întrupare/ a nebănuitului/ de dincolo de gând” (Inundaţie necesară), sufletul ei e „laboratorul/ unde m-aş angaja cu plăcere/ ca simplu laborant” (În ultimă instanţă). În aceste confesiuni lirice poetul resuscită motivul dorului, al aşteptării, al tăcerii, împletindu-le cu reflecţii existenţiale: „Dacă/ mai ţii minte/ versuri din Homer/ şi mai tresari/ la acorduri de Liszt,/ dacă te mai încântă Villon/ şi te mai întristează/ Baudelaire,/ atunci/ nu regret că exist” (Dacă …).

Reuşind performanţa de a descoperi relaţii interioare între lucruri prin intermediul unui supraochi ultrasensibil, poetul (re)clădeşte şi renaşte lumi în Rezervat pentru visători: „Și te-ai întors,/ călătorule,/ acolo unde ştiai/ că te poţi naşte/ a doua oară” (Renaştere). Chiar dacă se dovedeşte un visător incurabil („a visa” fiind unul din verbele recurente în antologie), poetul nu vinde şi nici nu cumpără iluzii, având o percepţie pregnantă a realităţii în care trăieşte: „Nu-ţi face zadarnic iluzii,/ Jucăm într-o piesă banală …/ Decorul e plin de confuzii,/ Iar sala-i imensă, dar goală …” (Nu-ţi face iluzii). Luciditatea şi coerenţa percepţiei fac corp comun cu emoţiile şi reveria în aceste poeme.

Spiritul ludic, îmbinat cu ironia subtilă se resimte în numeroase poeme. Persiflarea îi vizează când pe editorii care recurg, fără un oarecare succes, la hrănirea cu linguriţa a cititorilor: „Învăţaţi să gândiţi fără creier”, „Cum scriem fără litere”) sau la alte tertipuri spirituale menite să le asigure succesul comercial („Curs intensiv de învăţare a limbii … cu măsline”), când pe cei certaţi cu regula bunului simţ: „Simt că/ sirena de avarie a istoriei/ trebuie neapărat acordată/ pe lungimea de undă/ a bunului simţ” (Regretabilă eroare). Poetul amestecă sensibilitatea genuină şi meditaţia lucidă, scintilaţia autoironică şi amărăciunea reflexivă.

Antologia Rostiri necesare încorporează, prin urmare, pasteluri delicate, ode anotimpurilor şi umanităţii, notaţii de atmosferă interioară, stările unui subiect sensibil la venerabila splendoare a naturii şi subjugat de melancolia „trecerii”. Poetul optează pentru alternanţa versului clasic cu versul alb, unde rostirea gravă şi vocabularul ales ţin de neoexpresionism, acele incantaţii menite să tulbure spiritul apelor, al pădurii, mai mult prin enunţarea lor decât pe curtarea unui motiv anume. În concepţia estetică a scriitorului, poemul trebuie să fie rezultanta unei alchimii interioare: „Cuvintele se-nchid cuminţi în mine/ Ca într-un sipet tainice comori …” (Lumina cuvintelor). Cultivând o poezie subtil reflexivă, scindată între spiritul ludic şi solemnitatea rostirii, între liric şi real, concret şi abstract, autorul Rostirilor necesare se aliniază treptat poeziei moderne fără să facă o problemă din concilierea tradiţionalismului cu modernitatea.

Oferindu-ne un volum antologic inspirat şi bine conceput din punct de vedere structural, scriitorul promite şi alte  apariţii editoriale: „Cu îngăduinţa Celui de Sus, visarea va continua şi se va materializa în alte apariţii editoriale în anii ce vor urma”. Nu ne rămâne decât să aşteptăm materializarea promisiunii lansate …