Cu volumul Nomade (Editura Omega, 2016), poeta Gina Zaharia abordează un registru şi o tonalitate diferite de cele cu care operează în precedentul său volum „La est de tine”. Este o poezie de tip neomodernist care, deşi sentimentală şi adresîndu-se inimii, solicită sinapselor cititorului o concentrare înaltă şi cunoaşterea simbolurilor pentru a o putea descifra pe deplin.

Titlul are în vedere două perspective: cea onomastică – Nomade este supranumele cu care poeta îşi cheamă iubitul – şi cea a semnificaţiei gîndurilor şi trăirilor ei. Într-un scenariu sugerat de succesiunea imaginilor artistice, ne-o închipuim urmărind cu tot alaiul de reflecţii şi sentimente pe iubitul aflat într-o continuă peregrinare. De aceea versurile conţin foarte multe verbe de mişcare în enunţuri / imagini dinamice care conduc la o poveste, nu lipsită uneori chiar şi de o învăţătură pentru sine însăşi.

Discursul liric abundă în tropi meniţi să înfrumuseţeze, să aducă vrajă pentru ca dezlegarea de mister să nu fie uşoară şi nici să nu se producă pînă la capăt, poeta mizînd pe efectele magice ale lumii pe care ne-o propune. Întîiul vers al primei poezii (pînă la a nouăzeci şi noua vară) edifică cititorul în două privinţe: a intensităţii trăirii sentimentului de dragoste, deloc comună omului de rînd, şi a capacităţii potei de a accede la spaţii, elemente etc. superioare condiţiei sale umane: „au venit tornade să mă întrebe de tine”. Identificăm şi o a treia direcţie pe care, cu subtilitatea-i caracteristică, ne-o indică Gina Zaharia: împotrivirea lumii, a oamenilor, din motive pe care putem doar să ni le imaginăm, pentru ca această iubire să nu se împlinească. O tornadă (un potrivnic) o acuză „că te ascund / în frunzişuri de ploi”; semeni aparţinînd aceluiaşi grup social ca şi ea îi sunt prieteni falşi („viori mascate / într-un singur stup”), ceea ce face ca atitudinea defensivă să fie şi una de ripostă la un eventual atac („treceam printre ele cu pumnii strînşi”). Un alt vers sintetizează mesajul întregii cărţi cu privire la alternativele de împlinire a iubirii: „îmi erau îngăduite doar o inimă de aşteptare alta de izbîndă”. Pierderea luptei nu intră în calcul, după cum, aşa cum deducem din celelalte poeme, aşteptarea nu e pasivă, ci îmbracă forme inteligente de căutare. Deşi „crezul” este „uriaş”, condiţiile de la care se pleacă sunt minime sau chiar „la cota zero”: imaginea lui nu mai e completă („petice de tine”, „sipetul plânge” – vino să vezi sipetul cum plînge); lumea / spaţiul căutării e anapoda („în curînd vor trece cocorii spre nord / vor bara toate  potecile verzi”; „ce rost au flamurile cînd toate au scări sub pămînt / enigmele roditoare au plecat / în ţara secetei” – la cota zero); drumul spre cer nu este liber („am acolo o casă cu gratiile la cer” – gratii la cer); cel căutat este într-un dincolo indus de somn / vid („scrijelesc uşor vidul / te trezesc / hei nomade / […] într-un ochi se deschid cele mai mari tîrguri / celălalt e la o galerie celestă / astăzi ai îmbrăcat cămaşă dublă / […] îmi păstrez obiceiul de a lăsa umbra să te atingă” (nomade). În timp ce căutarea ei este serioasă, dureroasă, consumatoare de frumuseţe magică („am înrolat aproape toate simbolurile / da da da / mai ales că la ora exactă se deschid trandafirii perechi), replica lui este histrionică, amăgitoare: „voiam să par altceva decît un spin poate o lebădă / […] mersul pe sîrmă e o artă deseori te zăresc întinzînd pînza / acrobaţia roşu-intens şi cîteva grame de nebunie / fac reverenţă” (mă priveşti cînd dorm pe semilună). Când poeta înţelege că viaţa înseamnă dragoste, iar neîmplinirea iubirii, o altfel de moarte, tonul devine implorator: „nu mă uita deasupra grădinilor suspendate / sîngele orb / e mai otrăvitor decît veninul rădăcinilor ucise” (desculţ). Deznădejdea este un tovarăş constant de drum, chiar dacă asta n-o împiedică să meargă mai departe: „eşti aici dar sigur porţi o năframă pe suflet / o ciocîrlie porneşte să cînte din tabloul cu spini” (nopţi gemene); se aseamănă unui „cîrmuitor de zerouri”, unui „melc prin stepă”; timpul care trece nu aduce nicio schimbare în bine („te zăresc pe o piatră solară acolo erai şi anul trecut / şi la sărbătoarea pelinului” – piatră solară); „mersul spre nord poate fi o parabolă / ori o eroare în vervă” (pofta odihnei); „cîte ierni şi-au făcut culcuş în pădurea aceea / toate au luat-o la vale / o femeie umplea mereu fîntîna cu zvonuri dragi / şi mergea prin nămeţi / ieri ţi-a lăsat la poartă parfumul dintr-o carte exotică / astăzi a închiriat un fulger / mîine va deconta preţul unui veac fără tine” (preţul unui veac fără tine). Poezia, una dintre armele cu care poeta ştie să lupte / să caute dragostea, pierde aparent din forţă, deşi în realitate este doar un truc motivaţional pentru a se reinventa mai puternică: „am început să merg desculţă prin cerneala incoloră / […] ştiu că înţelepţii îşi autodictează testul / […] eu rîd de ţigăncuşa timidă care le imită gesturile / femeie femeie / ia soarele în coşul tău şi plimbă-l / ştii cum e să-ţi răsară din piept?” (incolor). Concluziile premergătoare deznodămîntului nu anunţă lumina spre care s-a tins în această călătorie grea şi complicată: „se strecurau şerpi în clepsidră / […] sub salteaua aruncată pe podul / de întuneric (vămile inimii); „ultima dată am fixat ora pe ceasuri platonice / efect incandescent rebel ca aerul pădurii / aşa se explică de ce punctele cardinale ne-au legat / în cutremure solare” (cutremure solare); „am în suflet toate scările / cîteva aripi mi-au încredinţat / secretul omului fără cetate” (secretul omului fără cetate); „am braţele răstignite într-o sălbăticie kilometrică / fantomele inimii învaţă jocul la ruletă” (fantomele inimii); „eram stăpînă pe un alfa teluric şi un omega înnegurat / în palmă linia destinului dădea eroare” (regatul fără uşă). Răvăşitoare este poezia prada-capodoperă, care conţine elemente de ars poetica şi atinge două puncte nevralgice: poezia şi iubirea. Iată cum leagă poeta aceste două mari teme ale poeziei sale: „aş fi vrut să fiu vultur să-mi întind aripile / peste toate arterele plesnite să zăresc de departe / prada-capodoperă / […] am curajul am seceta răsturnată pe tot cerul / […] ştiu ce zic nu toate scările au aceleaşi rezerve de bine / […] dar temerarii nu dorm niciodată cînd se cutremură albastrul” (prada-capodoperă).

Călătoria, cu siguranţă una de iniţiere – poeta punîndu-se în postura unui soldat dedicat cu trup şi suflet cauzei sale  –  se sfîrşeşte descoperindu-l pe el „în albinele tăcute din livezi”. Apoi, cu înţelepciunea omului care a cunoscut lumea, poeta anunţă sec: “”te-ai întors da te-ai întors dar ai glasul ceva mai sărat / (cred că-s iubirile altui soldat!)” – duminică orfană. Este relevantă observaţia pe care criticul Daniel Cristea-Enache o face pe coperta a IV-a a cărţii: „Gina Zaharia scrie o poezie sentimentală şi în acelaşi timp meditativă, în care lumea este redusă la cîteva elemente simbolice, iar viaţa – la o sumă de experienţe care trebuie transfigurate. Toate cele au nevoie de o semnificaţie, iar poeta e pregătită să le-o confere”.