Literatura profetică a Vechiului Testament ne oferă date despre fenomene istorice cu semnificaţii importante. Profeţii au lăsat în scrierile lor informaţii ample despre înflorirea sau decăderea Egiptului, apariţia şi dispariţia imperiului asiro-babilonian, medo-persan, roman dar şi date despre oamenii de rînd striviţi de umbrele acestor mari imperii. Sănătate sau molimă, pace sau război, bucurie sau întristare, credinţă şi necredinţă, totul se mişca în sînul lui Israel. Pentru că Israel nu era un neam ca oricare altul, ci poporul rînduit şi ales de Dumnezeu.

În dramatica istorie a fiilor lui Israel, de-a lungul multor secole, monoteismul, corupţia, nedreptăţile făcute sărmanilor, carenţele de autoritate ale castei preoţeşti şi încălcarea legămîntului dintre Dumnezeu şi Israel, duc la apariţia acestor personaje ale profetismului menite să trezească conştiinţe, să aducă oamenii la pocăinţă, evitînd astfel mînia lui Dumnezeu şi dezastrele.

Personalitatea cea mai complexă a acestui curent a fost Isaia, pe numele adevărat Isaiah (în ebraică cu semnificaţia „Domnul este mîntuire”). El este conştiinţa lucidă a poporului său în momentele de criză religioasă şi morală. Isaia este ales de Dumnezeu şi acesta îi vorbeşte încredinţîndu-i misiunea de a-i ajuta pe semenii săi. El este un predicator, dar şi un poet care transmite prin viu grai cu mare îndemînare prin metafore, comparaţii, parabole, hiperbole, avertismentele care vin de la Dumnezeu.

Isaia şi-a desfăşurat misiunea profetică pe durata a patruzeci de ani (740-700). Imediat după Amos (care la rîndul lui a fost un profet, o voce mai puţin strălucitoare şi răsunătoare decît a lui Isaia), aparţinînd unei familii nobiliare din elita ierusalimică, el devine o personalitate publică de prim rang, cu o imensă autoritate sub domnia a patru regi: Ozia, Iotam, Ahaz şi Iezechia. Pe tot timpul vieţii sale, Isaia nu oboseşte să mustre, să avertizeze, să sfătuiască, să încurajeze şi să ţină mereu în echilibru poporul, care hăituit de războaie avea nevoie de o voce tonică, fermă dar şi blîndă, un ajutor potrivit pentru aceste suflete. El face toate acestea şi nu oricum, ci cu multă dragoste, alături de cuvinte potrivite, cuvinte pline de poezie şi inspiraţie divină.

Chiar la începutul activităţii sale profetice, Isaia scrie un poem de o remarcabilă frumuseţe artistică, Iubitul şi via sa. În acesta, „iubitul” este Dumnezeu iar „via” este poporul lui Israel; este asemănat cu o plantaţie de vie pe care Tatăl a pregătit-o ca moştenire pentru preaiubitul său Fiu, dar pe care, pînă la momentul cînd Fiul o va lua în posesie, a încredinţat-o spre lucrare şi îngrijire unor viticultori, căpeteniile religioase şi civile ale poporului. „Cânta-voi acum iubitului Meu/ cântarea celui iubit al Meu pentru via Mea./ Iubitul Meu avea o vie/ pe un deal înalt, în pământ roditor.” Cît de frumos începe acest poem, mai ales pentru jocul de cuvinte pe care îl foloseşte profetul. În originalul ebraic dealul înalt este „corn” – adică, aşa cum menţionează şi Sfîntul Hrisostom – el este un „deal încet”. Strugurii nu pot fi plantaţi pe un deal cu o pantă foarte înclinată, şi atunci, acest joc de cuvinte dă greutate artistică textului. De aici putem merge cu interpretarea mai departe, atunci cînd Iisus vorbeşte despre vie în „Parabola lucrătorilor de la vie” (lucrătorilor nevrednici). Această „plantaţie de vie”, moştenire pentru Fiul său, Dumnezeu a început-o, a crescut-o şi a îngrijit-o începînd cu Avraam şi familia lui. Această „vie”, Dumnezeu a luat-o din Caldeea, a crescut-o în Egipt (şi în Ps, 80, 9), a mutat-o provizoriu pentru desăvârşire şi rodire în ţara Canaanului (şi în Isaia 55, 1), urmînd să o stabilească definitiv în împărăţia cerurilor. Isaia construieşte poemul atît de dulce: „Vreau să cînt o cîntare de dragoste pentru iubitul meu. Iubitul meu avea o vie pe un deal mănos. A săpat-o, a curăţat-o de pietre şi a plantat viţă aleasă, a construit un turn în mijlocul ei şi a pus un teasc în ea, a aşteptat să facă struguri, dar a făcut aguridă” (Isaia 5, 1-2). Via Domnului oştirilor este casa lui Israel şi bărbaţii lui Iuda sînt plantaţia plăcerii lui. El se aştepta la judecată şi, iată, sînge vărsat; la dreptate şi, iată, strigăte de apăsare” (Isaia 5, 7).

Poemul, după cum se observă, combină mai multe specii literare. Versurile de bază ţin de la a doua jumătate a versetului unu şi pînă la versetul al doilea, în rest el este o pildă alegorică ce ţine în atenţie cititorul, pentru că nu dezvăluie personajele decît la sfîrşitul poemului. „Căci via Domnului Atotţiitorul e casa lui Israel/ şi omul din Iuda e tânăra lui odraslă iubită;” Şi totuşi, ş-ar fi putut intui însă dezlegarea, pentru că termenii folosiţi pentru „prieten”/ „iubit” (în ebraică, yedid şi dod) apar în Vechiul Testament, în legătură cu omul iubit de Dumnezeu (Deut. 32, 12; Ier. 11, 15; Psalm 59, 5; 107, 5; 126, 2). Acest poem seamănă foarte mult cu parabola profetului Natan, rostită împotriva lui David (2 Regi 12, 1-14) iar compoziţia lui este şi o cântare de dragoste: „Vreau să cânt pentru iubitul meu cântecul lui de dragoste pentru via lui”. Limbajul scripturistic o numeşte pe femeia iubită vie sau grădină: „Via mea este la mine acasă”, aşa cum găsim şi în Cântarea cântărilor; „Iubitul meu să vină, în grădina sa să intre şi din roadele ei scumpe să culeagă, să mănânce”. Aceeaşi metaforă o găsim şi în Noul Testament, pentru că cel care versuieşte este prietenul viticultorului şi seamănă prin aceasta cu „prietenul mirelui” din Ioan 3, 29.  Dar „Cu gard am îngrădit-o,/ […] şi-am aşteptat să facă struguri,/ dar ea a făcut scaieţi.” Mesajul important este că Israelul, reprezentat de vie, nu a adus roadele aşteptate, iar, viticultorul, Dumnezeu, îl va pedepsi. Distrugerea ei, permisă de Dumnezeu, face aluzie la cucerirea asiriană, una dintre temele importante ale profeţiei lui Isaia: „Îi voi lua gardul,/ şi ea va fi de jaf;/ îi voi surpa zidul,/ Şi-Mi voi parăsi via”. Sau cum scrie Sfîntul Grigore de Nyssa ca interpretare; „Strica-voi gardul ei şi ea va fi pustiită, dărâma-voi zidul ei şi va fi călcată în picioare. Şi o voi pustii! Nu va mai fi tăiată, nici săpată şi o vor năpădi spinii şi bălăriile”, „căci de cîte ori intervin calamităţile naturale şi pămîntul refuză să ne dea roadele aşteptate, deşi l-am lucrat, e bine să nu-i întrebăm pe alţii, ci pe noi înşine. O preţioasă doctorie împotriva răului este mărturisirea, precum şi grija de a ocoli poticnirile”. Gardul viei lui Dumnezeu este Legea lui Moise care separa Israelul de neamuri şi-i păstra pe izraeliţi ca popor distinct pus deoparte pentru Domnul. Teascul reprezintă rodul pe care Israel trebuia să-l fi dat pentru Dumnezeu. Turnul sugerează ochiul veghetor al lui Dumnezeu care avea grijă de poporul său. Viticultorii sînt căpeteniile religioase şi civile cărora Dumnezeu le-a încredinţat, pînă la venirea „moştenitorului”, care o va muta în cer, grija plantaţiei. În evanghelie, Iisus moştenitorul plantaţiei de vie, continuă, completează şi desăvîrşeşte istoria „viei”, reamintind şi afirmînd că el este moştenitorul viei lui Dumnezeu; că de nenumărate ori Dumnezeu i-a trimis pe robii săi, proorocii, la arendaşii viei sale, poporul lui Israel, cerînd roadele comuniunii, sfinţeniei şi iubirii, dar ei i-au prigonit pe prooroci, pe unii i-au bătut şi pe alţii i-au omorît. În cele din urmă, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, spunînd: „Îl vor primi cu cinste pe Fiul meu” (Mt. 21, 37). Atunci arendaşii viei şi-au spus: „Iată moştenitorul. Veniţi să-l omorâm şi să punem mâna pe moştenirea lui” (Mt. 21, 38). Sfîntul Vasile Cel Mare dă o cu totul altă interpretare versurilor. El spune că la început vedem o „ameninţare adusă împotriva viei după dreapta judecată a lui Dumnezeu”. Urmează însă o exegeză cu sensul literal: „Personajul care proclamă oda este Duhul Sfânt, care cântă cântarea pentru via iubită. Iar această cântare este a Celui iubit. Dar cine este Cel iubit prin fire, dacă nu Cel Unul-Născut, Cel bun prin Sine, de Care tuturor le este dor, a Cărui iubire este sădită în mod natural şi nespus în gândurile tuturor celor raţionale?”. Cel iubit este Dumnezeu Fiul, Iisus Hristos, iar Cel care cîntă este chiar Duhul Sfânt.

„Coasta mănoasă” (corn, în textul original) pe care e sădită via, rămîne uscată şi fără sevă. Sf. Vasile aminteşte de tradiţia despre locul Golgotei, unde ar fi fost mormîntul lui Adam. Craniul lui, „cornul”, ca os al capului, a fost arătat ca o privelişte nouă omului care pînă atunci nu cunoscuse moartea. Dar în acelaşi loc s-a făcut prin înălţarea crucii Mîntuitorului un loc mănos al binecuvîntării. Îngrijirii viei deschide posibilitatea unei exegeze alegorice deosebite. Gardul sunt poruncile date poporului Israel, plantarea butucilor înseamnă sădirea israeliţilor în pămîntul făgăduinţei. Soiul nobil al viei este dat de descendenţa din Avraam, Isaac şi Iacov. Turnul zidit în mijlocul viei reprezintă Templul din Ierusalim. Slujindu-se apoi de un joc de cuvinte în limba greacă, Sf. Vasile arată că vasul pentru teasc (prolenion), în care se zdrobeau strugurii, este sinagoga, iar teascul propriu-zis (lenos), recipientul în care se adună mustul, este Biserica. Cele două spaţii sunt legate între ele, fapt sugerat şi de rădăcina comună a cuvintelor, dar particula pro arată că sinagoga precedă Biserica şi va fi înlocuită de aceasta.

Roadele cerute viei sînt faptele bune. Dar în loc de struguri, via a rodit, după Septuaginta, nu doar „aguridă” (struguri acri – ebraicul beâuşim), ci „spini”, adică şi-a modificat felul rodirii, producînd împotriva naturii. „Adică – explică Sf. Vasile – via,  în loc să bucure era gata să-i înţepe pe cei care se apropiau. După Septuaginta, Sf. Vasile citeşte şi „omul din Iuda e tânăra lui odraslă iubită;” la singular şi la vocativ: „omul din Iuda”, Acesta fiind identificat cu Hristos. Dumnezeu Se coboară la nivelul omului, devenind şi El martor împotriva viei.

Şi pedeapsa are o explicaţie alegorică. Dărîmarea gardului înseamnă desfiinţarea Legii: „Cel care a desfiinţat prin învăţături, adică prin contemplările înalte, păzirea literei trupeşti şi umile a Legii, Acela a dărâmat peretele din mijloc al gardului, fără să-şi lase poporul neîngrădit, ci cuprinzându-l într-o singură curte, ca să fie o singură turmă şi un singur Păstor”.

Îndepărtarea gardului înseamnă retragerea pazei date de îngeri şi lăsarea sub puterea demonilor. Nefiind tăiată, via îşi risipeşte puterea în corzi, frunze şi cârcei, adică în lucruri inutile, şi nu face vinul care va fi ţinut în cămările împărăteşti. Faptul că nu e săpată se referă la sufocarea sufletului cu bogăţii şi griji lumeşti, închipuite de spini. Sf. Vasile Îl numeşte pe Hristos adevărata vie, după Evanghelia lui Ioan (15, 1-2), încît orice ramură nu poate aduce rod decît întru Hristos.

Pentru Sf. Vasile, Vechiul Testament nu îşi împlineşte sensul deplin decît reflectînd în fiecare amănunt, aparent nesemnificativ, taina hristologică. Sensul literal descoperă adîncimea reală a Scripturilor.

„Via Domnului”, începută cu Avraam, crescută un timp în Egipt, mutată în Canaan, adăugată cu alte ramuri păgîne, altoită şi desăvîrşită în rănile lui Iisus pe cruce, după un timp de probă şi de rodire pe pământ, va fi mutată definitiv la a doua venire a lui Hristos în rai.

Secretul aducerii de roade vrednice în Hristos constă în identificarea noastră cu Iisus cel iubitor, cel ascultător, cel slujitor, cel jertfitor pentru alţii. Rodirea spirituală trece întotdeauna prin identificarea cu Iisus.

Isaia profeţeşte alcătuind versuri simbolice ce impresionează: „Vai celor ce numesc răul bine şi binele, rău,/ celor ce fac întunericul lumină şi lumina, întuneric,/ celor ce fac amarul dulce şi dulcele, amar!”. Sfîntul Teodoret al Cirului spune că aici în aceste versuri se aude clar profeţia lui Isaia cînd vorbeşte despre cei care nu cred în adevărul şi puterea profeţiilor.

Note:

Biblia comentată, Poezia Vechiului Testament, Editura Institutului biblic şi de misiune al B.O.R., 2000

Biblia, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009

Comentariu la cartea profetului Isaia, Sfântul Vasile cel Mare, editura Basilica, Bucureşti, 2009