În primul cînt din Iliada lui Homer citim că, fiind fără cinste primit de către ahei și atrizi, preotul lui Apollon, Cryses, venit la ei cu mari daruri spre a-și răscumpăra fiica, alungat de aceștia, se roagă fierbinte de fiul lui Zeus și al Lotonei spre a-i răsplăti cu aceeași măsură pe Danai. Apollo împlinește ruga preotului aducînd pieirea între animale și în oastea Danailor. Ahile cel iute își adună poporul și cuvîntă: „O, tu, Atride, socot că de-acum îndărăt rătăci-vom/ Drumul luîndu-l spre casă, de-a fi să scăpăm de la moarte,/ Cum deopotrivă i-apasă pe-Ahei şi războiul, şi ciuma!/ Hai dar, să luăm şi-ntrebăm un prooroc sau un preot de seamă,/ Ori pe tîlmaciul de vise – căci visul tot Zeus ni-l trimite –/ Ca să ne spună de ce mîniatu-s-a astfel Apollon./ Oare ne mustră că n-am împlinit vreo rugă sau jertfă?/ Poate, cumva, fir de fum de la jertfe de miei şi de capre/ Vrea ca, primind, să ne-alunge năpasta cea grea de la oaste!“/ Astfel grăind, se-aşeză, iar atunci cuteză să vorbească/ Calhas, feciorul lui Thestor, mai bun printre toţi ghicitorii,/ Cel ce ştia cîte sînt şi-apoi cîte-or mai fi, cîte fost-au,/ Călăuzind pe Ahei pîn’ la Troia, pe mîndre corăbii,/ Cu proorocirea-i cu har, dăruită de Foibos Apollon./ El, dar, cu gîndul curat, glăsui şi le spuse o vorbă:/ «O, tu, Ahile, de Zeus îndrăgit, mă îndemni, lămurire/ Despre-a lui Foibos mînie să dau, despre-Arcaşul Apollon!/ Iată, îţi spun, iară tu ia aminte şi jură-mi pe dată/ C-ai să mă aperi cu gîndul tău bun şi cu vorba şi braţul./ Căci, zău, socot că pe-un domn supăra-voi, şi-a lui stăpînire,/ Mare-ntre Argivi – cel căruia Aheii îi dau ascultare./ Mult mai presus e un rege, cînd pe-omul de rînd se mînie:/ Chiar de-şi înfrînge el ţîfna, şi-o ţine atuncea ascunsă,/ Pică păstrează apoi lungă vreme, gîndind s-o-mplinească/ În sinea lui. Ci tu spune şi jură-mi că teafăr m-oi ţine!»/ Dîndu-i răspuns, glăsui către dînsul Ahile cel iute:/ «Ia-ţi tot curajul şi spune ce proorocire-ai în gîndu-ţi!/ Zău, pe Apollon, de Zeus îndrăgit, cel căruia tu, Calhas,/ Rugă-i înalţi, cînd destăinui Danailor proorocirea,/ Nimeni, cît eu mai trăiesc pe pămînt şi mai văd eu lumina,/ Mîna-i cea grea nu va fi să-ţi ridice asupra, la nave,/ Dintre Danai, dintre toţi, nici măcar dac-ar fi Agamemnon,/ Cel ce cu mult mai de vază-ntre-Ahei socoteşte că este!»/ Prinse curaj, glăsuind proorocul cel fără prihană:/ „El nu ne mustră că n-am împlinit vreo rugă sau jertfă,/ Ci că pe preotul Chryses lăsatu-l-a făr’ de cinstire/ Marele-Atrid, care fiica nu-i dete, n-a vrut nici odoare:/ De-asta ne-aruncă Arcaşul necazuri şi va să mai deie/ Încă! Năpasta cea grea el Danailor n-o să le-o ierte/ Pînă ce tatălui ei nu i-a da-o pe galeşa-i fiică/ Fără de plăţi sau odoare, ba chiar şi cu jertfa mărită/ Dusă în Chryse – atuncea abia ar afla îmbunare!” (traducerea Dan Slușanschi).

Homer definește aici profetul drept: cel ce știa cîte sînt și-apoi cîte-or mai fi, cîte fost-au, avînd acel dar al profeţiei primit de la zei.

Platon, în dialogul său Phaidros (sau Despre frumos: dialog etic), prin glasul lui Socrate expune care sînt binefacerile nebuniei primite de la zei și de cîte și în cîte feluri se manifestă: „Or, adevărul e că dintre bunuri, cele mai de preţ se nasc din nebunia cea dată nouă în dar de zei. Iat-o pe profeteasa de la Delfi sau pe preotesele de la Bodona; în sfînta lor sminteală, ele i-au ajutat pe greci în multe şi minunate feluri, fie că era vorba de interesul cîte unuia, fie de acela al cetăţilor; în schimb, călăuzite de raţiune, abia de au făcut vreun lucru bun, dacă nu chiar nimic”.

Nu este uitată nici Sibylla cea care străvedea cu duhul, arătîndu-le ce-i așteaptă în viitor și îndrumîndu-i spre o purtare potrivită.

Luminează și viziunea înaintașilor asupra nebuniei (mania) pentru care nu era un lucru de rușine sau ocară: „Altminteri, de ce ar fi legat ei numele acesta de cea mai mîndră dintre arte, de arta de a străvedea în viitor, spunîndu-i „arta nebuniei” (manike)? Ei socoteau că nebunia, cînd hărăzită-i de la zei, este ceva frumos, şi tocmai de aceea au folosit şi numele acesta. În schimb, oa­menii de astăzi, neştiind ce e frumosul, au strecurat aici un t şi au numit arta de a vedea cu duhul – mantike”.

Cînd cad urgii și blesteme asupra cetăţii, asupra unui neam, cum am văzut și în citatul homeric de mai înainte, salvarea vine tot de la cei cîţiva aleși, purtători și știutori ai celei mai mîndre dintre arte, arta de a străvedea în viitor: „Există apoi boli şi nenorociri cumplite, care, stîrnite de nu se ştie ce străvechi păcate, s-au năpus­tit asupra cîte unui neam; şi doar nebunia în stare să străvadă viitorul, ivindu-se în mintea cîtorva aleşi, a ştiut să dezlege răul prin rugi adresate zeilor şi închinăciune; ea a născocit purificări şi rituri de iniţiere, mîntuindu-l pentru totdeauna pe cel ce se împărtăşea dintr-însa; iar pentru cel care a ştiut a se lăsa prins cu dreaptă măsură de nebunie şi delirul ei aflat a fost şi leacul la tot ce este rău prezent”.

Socrate însuși, în același dialog (traducerea Gabriel Liiceanu) recunoaște că nu-i nici el lipsit de darul de a vedea cu duhul, graţie daimonului, echivalent al unei voci interioare ce-l însoţește și îndrumă: „Tocmai mă pregăteam, prea bunul meu prieten, să trec rîul, cînd se iscă ştiutul semn daimonic; întotdeauna el mă împiedică să împlinesc ceea ce tocmai am de gînd să fac. Mi s-a părut ca aud în preajmă un glas care îmi spune să nu plec mai înainte de-a ispăşi ce am greşit faţă de zeitate. Am, ce e drept, darul de a vedea cu duhul dar nu din cale-afară, ci – asemeni celor care au deprins puţină carte – atîta doar cit am eu trebuinţă. Acum, de pildă; văd limpede care îmi e greşeala. Adevărul, prietene, este că-sufletul însuşi are darul de a străvedea. La un moment dat, în timp ce îmi rosteam discursul mi-am simţit sufletul neîmpăcat şi parcă m-a cuprinsa ruşinea la gîndul că – vorba lui Ibycos – «aș cîştiga cinstirea oamenilor, păcătuind în schimb faţă de zei»”.

Cicero, în tratatul său, Despre divinaţie (De divinatione) (format din două părţi, prima trece în revistă, prin intervenţia fratelui său Quintus, care pledează întru aceasta, diversele aspecte ale divinaţiei, pentru ca într-o a doua să argumenteze în contra acestui dar al profeţiei) încearcă o definire a termenului: „Credinţa că şi în rîndul oamenilor se întîlneşte frecvent divinaţia, numită de greci mantică, adică o anume capacitate de a presimţi şi cunoaşte viitorul, are o origine străveche; datînd din timpurile eroilor mitici, această credinţă s-a consolidat prin acceptarea ei unanimă, atît de către romani, cît şi de toate celelalte naţii. Sublimă şi cu adevărat salutară însuşire, dacă există vreuna de acest fel; datorită ei, natura umană, deşi muritoare, s-ar putea apropia foarte mult de puterea providenţială a divinităţii. Şi, aşa cum în multe alte privinţe, noi, romanii, procedăm mai bine decît grecii, şi în acest caz, noi am numit această extraordinară însuşire şi artă de a prezice divinatio, după numele zeilor, divi, pe cînd grecii, conform explicaţiei lui Platon, au derivat denumirea manticii, mantike, de la cuvîntul nebunie [mania]. Adevărul e că nu ştiu să existe vreun neam, fie el civilizat şi instruit, fie sălbatic şi primitiv, care să nu creadă că viitorul poate fi comunicat prin semne și că el poate fi înţeles și prezis de anumiţi oameni” (traducere Gabriela Haja și Mihaela Paraschiv).

Decelează totodată modalităţile prin care sufletul poate accede la starea profetică: „Sufletele pot ajunge în starea de exaltare propice divinaţiei, fără intervenţia raţiunii sau știinţei, ci prin propriul lor impuls, eliberate și nestînjenite de trup, în două moduri: în starea de delir profetic și în cea de vis”.

Cicero remarcă inclusiv disponibilitatea lui Democrit atomistul de a recunoaște că există un presentiment al viitorului.

Cel care a scris Despre supremul bine și supremul rău, definește în scurt divinaţia ca presimţirea și prezicerea acelor lucruri socotite întîmplătoare. Pentru Quintus există o anume capacitate și un har de a prevesti viitorul, atît pe baza unor semne observate de-a lungul timpului, cît și printr-un fel de instinct și inspiraţie divină.

Fratele lui Cicero, în pledoaria lui în favoarea existenţei manifeste a acestui dar, concluzionează: „Există prin urmare în suflete o capacitate premonitivă, venită din afara lor și închisă în ele din vremea divinităţii. Dacă ea se manifestă mai intens, e numită delir profetic și atunci este exaltat prin inspiraţie divină”.

Prezicerea unor evenimente nu s-a făcut doar prin vorbe obișnuite, ci și în versuri, cu osebire în hexametri: În versuri, cîntate cîndva de poeţi și de Fauni. În versuri erau enunţate și oracolele apolinice. Rostirea profetică era cu atît mai pregnantă cu cît era practicată în versuri.

Profet vine din grecesul pro și phemi – a vorbi în numele cuiva.

În scriptura veterotestamentară, iniţial, profet însemna cel ce vede (roé) sau vizionar (hozé) – și se apela la el pentru a afla opinia divină asupra unui lucru.

În Dicţionar al Noului Testament (realizat de preot dr. Ioan Mircea, Editura B.O.R., 1995) citim: „profet, cel ce spune dinainte cele ce nu se cunosc sau cele ce au să se întîmple în viitor. El este trimisul şi unsul lui Dumnezeu şi vor­beşte în numele Lui. Proorocul este inspirat de Dumnezeu ca să vorbească, sau să scrie, cele despre voia şi planul Lui (II Tim. 3, 1.6) şi e luminat de Duhul lui Hristos (I Petru 1, 11) sau de Duhul Sfînt (Luca 1, 67; II Petru 1, 21), spre a des­coperi «harul ce avea să vină» (I Petru 1, 10). Proorocul vorbeşte acoperit de taina întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a mîntuirii, descoperită şi făcută cunoscută prin Hristos şi Biserica întemeiată de El, taina neştiută nici de îngeri (Efes. 3, 10 I Petru 1, 12). Chemarea şi misiunea proorocului vin de sus, el fiind un mijlocitor între Dumnezeu și oameni. El nu adaugă nimic de la sine, ci grăiește numai ce-i comunică Dumnezeu sau Duhul Sfînt”.

Și Giovanni Papini, în Viaţa lui Iisus, definește în aceeași manieră: „Proorocul e glas ce vorbeşte în numele lui Dumnezeu; sol mînat de Dumnezeu să-i dea de ştire celui ce s-a abătut din drum, celui ce si-a uitat de învoială, celui ce nu stă de veghe. E secretarul, tălmaciul, trimisul lui Dumnezeu; stă mai presus de Regele care n-ascultă de Dumnezeu, de Preotul care nu-l înţelege pe Dumnezeu, de Filozoful care-l neagă pe Dumnezeu, de Neamul care l-a părăsit pe Dumnezeu ca să alerge după idolii de lemn si de piatră”.

Și în Crezul sau Simbolul credinţei se face apel la prooroci: „Şi întru Duhul Sfînt, Domnul de viaţă făcăto­rul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin proroci”.

Gianbattista Vico, în Știinţa nouă, afirmă că prima formă de comunicare a înţelepţilor lumii grecești a fost prin poezie, și sînt supranumiţi poeţi teologi, trăitori desigur înaintea poeţilor din vîrsta eroică, cum citim în axioma XLIX, capitolul 209.

Savantul italian prezintă principiile sau originile caracterelor poetice: (381) „Jupiter s-a născut în poezie în mod firesc, ca un caracter divin, adică un universal fantastic; toate vechile na­ţiuni păgîne raportau la acest universal fantastic tot ceea ce avea legătură cu auspiciile, ceea ce înseamnă că aceste naţiuni au trebuit să fie, prin însăşi natura lor, poetice; ele au început înţelepciunea poetică prin această meta­fizică poetică, potrivit căreia Dumnezeu este contemplat prin atributul providenţei sale; de aceea au fost la început «poeţii teologi», adică înţelepţii care pricepeau vorbirea zeilor primită prin auspiciile lui Jupiter; ei au fost numiţi pe drept cuvînt «divini», în sensul de «ghicitori», de la «divinari» care înseamnă propriu-zis «a ghici» sau «a prezice»; ştiinţa lor s-a numit «muză», şi ne-a fost definită de Homer ca fiind ştiinţa binelui şi a răului, adică divinaţia, ghicirea; prin interzicerea ei, Dumnezeu i-a arătat lui Adam religia cea adevărată, după cum s-a mai spus în Axiome. Pornind de la această mistică teologie, poeţii au fost numiţi de către greci, «mystae», cuvînt pe care Horaţiu îl traduce cu multă ştiinţă prin «interpreţii zeilor», socotind că ei explicau divinele taine ale auspiciilor şi ale oracolelor: fiecare naţie păgînă a avut o sibilă a ei, cunoscătoare a acestei ştiinţe, douăsprezece din ele fiind chiar menţionate; iar sibilele şi oracolele sînt lucrurile cele mai vechi care au existat în lumea păgînă.

(383) Această naştere a poeziei ne este confirmată în sfîrşit de urmă­toarea însuşire eternă a ei: anume că materia ei proprie este imposibilul credibil, aşa cum, spre pildă, este imposibil ca un corp să fie minte (deşi s-a crezut că cerul tunător ar fi Jupiter); de aceea poeţii încearcă cel mai adese­ori să cînte minunile săvîrşite de făcătoarele de vrăji, prin mijlocirea farme­celor: ceea ce trebuie înţeles prin aceea că toate popoarele au un sentiment ascuns despre atotputernicia lui Dumnezeu; din el se naşte alt sentiment prin care toate popoarele sînt îndemnate firesc să aducă nesfîrşite onoruri divinităţii. În felul acesta poeţii au întemeiat religiile la păgîni” (traducere Nina Façon).

În fragmentele atribuite lui Democrit (traducere Adelina Piatkowski) la care face trimitere Cicero, în De oratore, citim: „Am auzit adesea că nimeni nu poate fi bun poet (această părere, se spune că a rămas în scrierile lui Democrit şi ale lui Platon) fără înflă­cărarea sufletului şi fără o anumită undă de inspiraţie, aidoma furiei sacre. De Divinat. I. 38, 80 Căci Democrit neagă că cineva poate fi un mare poet fără înflăcărarea inspiraţiei, ceea ce, dealtfel, o spune şi Platon. Horatius, De Arte Poetica 295 Democrit crede că talentul înnăscut preţuieşte mult mai mult decît o artă chinuită şi că din Helicon poeţii întregi la minte se cuvin excluşi”. În fragmentul redat de Dio Chrysost, citim: „Democrit spune aşa despre Homer: Homer, înzestrat cu o fire dum­nezeiască, a durat o construcţie armonioasă din cele mai felurite cuvinte. Nu ar fi fost cu putinţă să făurească versuri atît de frumoase şi pline de înţelepciune fără să fi avut parte de o natură divină şi miraculoasă”.

Nu altfel se exprimă Vico în Știinţa sa: „§ 821 Raţiunea poetică face să fie cu neputinţă ca cineva să fie și poet, şi metafizician la fel de sublim; aceasta pentru că metafizica abstrage mintea de la simţuri, în timp ce facultatea poetică trebuie să cufunde minte în simţuri; metafizica se înalţă pînă la ideile universale, în timp ce facul­tatea poetică trebuie să coboare în faptele particulare.

• 822 Amintim aici axioma mai sus arătată în care se spune că, prin hărnicie, omul poate dobîndi în orice activitate priceperea pe care natura nu i-a dat-o, dar că lucrul acesta nu e cu putinţă în poezie unde acela care nu posedă din naştere înclinaţia necesară nu o poate obţine prin munci – ştiut fiind că artele poetice şi artele critice pot să dea cultură spiritului, dar nu-l pot face mare”.

O a treia formă de manike (arta nebuniei) este descrisă de Socrate tot în Phaidros: „Dacă se înstăpîneşte asupra unui suflet gingaş şi curat, el îl stîrneşte şi-l exaltă, şi-l mînă către cîntări şi felurite poezii; datorită chipului acesta, nenumăratele fapte ale străbunilor capătă veşmîntul frumuseţii şi luminează mintea şi sufletul urmaşilor. Însă cel care, lipsit de nebunia ce vine de la Muze, ajunge la poarta poeziei încrezător că va pătrunde aci prin nimic alta decît meşteşugul său, este un poet nedesăvîrşit, iar poezia lui – numai cumpătare – păleşte în faţa celei hrănite de sfînta nebunie”.

În partea I-a din De devinatione, tratatul lui Cicero, fratele lui ne spune, în capitolul XXXVII: „Se întîmplă uneori ca sufletul să fie puternic impresionat de vederea unui chip, alteori de sonoritatea unui glas sau de vreun cîntec; adesea o grijă sau o teamă îl poate zdruncina. Iată un exemplu:

Cu mintea pierdută precum ar fi fost o bacantă/ Printre morminte, îl strigă pe Teucer al său.

Chiar şi această exaltare atestă prezenţa în suflet a unei forţe divine. Democrit susţine că nu poate fi mare un poet lipsit de inspiraţie divină”.

În tot acest excurs, cu citate cuprinzătoare, am încercat să pun în evidenţă strînsa unitate dintre profeţie și poezie, nici una dintre ele nu se manifestă la înălţimea cuvenită în absenţa intervenţiei divine, fie ea prezentă și sub forma nebuniei, fără inspiraţia care coboară asupra poetului doar în prezenţa harului nu-i cu putinţă poezia, și numai astfel poate fi numit cel vizitat de Muze: poeta vates – poet profet.