MARIA-MONICA POPESCU-MITROI

O poezie aparent jucăușă, prin candoarea ei, dar plină de filosofia vieții și de credință ne propune Maria- Monica Popescu-Mitroi. Rima clasică și cadența fermă dau o impresie de stabilitate în cuvânt, de siguranță profesorală. Această impresie este agreabilă și face bine cititorului suprasolicitat de prea multele manifestări ale sufletelor damnate care populează planeta. Avem nevoie de echilibru! Aș zice că aceasta este intenția ascunsă a acestor versuri: o invitație la echilibru.

Totuși, din punct de vedere stric literar, fără să ezit nici măcar o clipă aș strica echilibrul pentru un strop de nebunie, aș da siguranța lucrurilor bine știute pentru o umbră de ambiguitate. Aș fi în răspăr, m-aș așeza de-a curmezișul, aș face în ciudă afirmațiilor complete, aș sfida aserțiunile canonice și aș da cu tifla îmbuibaților cu marile adevăruri. Aș fi eu – sau măcar aș încerca. Dar asta este doar o opțiune posibilă…

 

Desculț n-am mai pășit prin iarbaȘi n-a pășit nici gândul,Spre Cel ce a făcut pământul.  Și hoinărind hai-hui în lumeFără sa simt pământul, La umbra morții am pășit, cu gândul. Am vrut să fug, dar lutul,Una cu mine se făcea Și pașii mei acoperea. Și totuși morții i-am strigatEu nu sunt lut, ci chip ceresc,N-am aripi, însă pot sa zborFiindcă am înger păzitor! Desculț pășesc acum prin spiniȘi-mi  pare ca pământul, E un loc sfânt,  e colț de raiOriunde ajung cu gândul.  Și chiar de moartea pe pământ Mai are biruință, Cu fiecare pas spre cerÎnvingători vom fi mereu:Desculți și cu credință! Desculț pășesc, ca să te simt.Și chiar și în genunchi căzând, Un pas spre Tine fac în gând, Căci știu că-n marea Ta iubireTu faci doi pași … spre mine!

 

 

IOAN JOHN GIONEA

John ne trimite poezii de peste mări și țări, și anume tocmai din Australia. Dar nu e vorba de orice fel de poezii, ci de rondeluri! Fără să vreau, m-am gândit la scene emoționante din filme cu naufragiați care încapsulau mesaje SOS în sticle goale și le lăsau să plutească pe ape. Ce șanse erau să fie găsit un obiect atât de insignifiant într-un ocean agitat? Dar, oricât ar fi fost de ipotetică salvarea, sticla aceea era o punte către lume sau măcar o punte către speranță, deci importanța ei pentru cel care a lansat-o era uriașă.

Nu-mi dau seama ce simte un suflet dezrădăcinat (deși nu este obligatoriu să fie așa), însă respect nevoia de a scrie în limba maternă, de a comunica lumii un mesaj având ca suport cuvintele întipărite în adâncul unei inimi de român.

RONDELUL LUI LILY

 

Lily-n englezeşte-nseamnă crin

Şi-ntr-adevăr tu semeni cu o floare

Privirea ta are un pic din soare

Din mohorît făcîndu-te senin

 

Ţi-aş spune-o-n faţă,însă ma abţin,

Şi-amîn mereu pe data viitoare

Că Lily-n englezeşte-nseamnă crin

Şi-ntr-adevăr tu semeni cu o floare…

 

De-ai fi un crin, eu te-aş culege din

Parcul cu miresme-mbătătoare

Dar îmi înec regretul c-un suspin

Şi repet din nou cu resemnare

 

Lily-n englezeşte-nseamnă crin…

 

PS: Lily-n englezeşte-nseamnă crin

Dar pentru unii-nseamnă… lăcrămioare

 

 

 

SIMION VASILE

Primăvara bate în geam și mugurii romantismului explodează, plini de sevă și candoare… spun eu, numai și numai pentru a fi în acord cu versurile primite la redacție. Sigur că într-o lume puternic înclinată spre cinism și mizantropie, poate fi o nesperată calitate curajul de a fi sensibil, receptiv la frumusețea lumii și, mai ales, îmbibat de poezie. Ce contează modelele și modele literare în comparație cu dorința sinceră de a-ți exprima sentimentele? Unii ar spune că totuși contează, dar noi nu-i ascultăm, ci mergem înainte.

 

Cu glasu-ţi dulce, aromit,

Îmi tot şopteai, scumpă zeiţă,

Până ce valul s-a-îmblânzit,

La susuru-ţi de hulubiţă.

 

Iar doru-mi de sihastru, plin,

Cătă înaltul cerului albastru

Ca pe o apropiere de Divin,

În dulce amor al lunii astru.

 

Cu lacuri de smarald plutea

Deasupra noastră luna-far,

Spre ea zbura visarea mea

O, sfinte înger, plin de har!

 

În ochii tăi luceau duios

Valuri de argint sclipitor,

Păstrate-n versuri tânguios.

O, tainice clipe de amor!

 

Acum, tot mai sihastru poate,

Mă-ncearcă jalnic crudul dor,

Iluziile-mi rămân departe

Urmând al fulgilor dalb zbor.

 

Pe sufletu-mi bătrân de rime,

S-a aşezat oceanul de ninsori,

Dar tot te văd, a mea minune,

Când dorul mă înalţă-n sori.

 

Te-aş lua în braţe, amăgire,

Şi ţi-aş şopti un ultim gând,

Să mă-nsoţeşti la Despărţire,

Zeiţa mea cu chipul blând!