G. CĂLINESCU

Revistele și scriitorii tineri

Revistele de altădată, în generalitatea lor, erau un mijloc pentru scriitori de a se face cunos­cuţi. Ele se năşteau, adesea, din iniţiativa unui grup care, spre a fi semnalat, arbora şi o anume teorie literară, publicînd un „manifest”. Tinerii, ca să fie admişi, luau, printr-un mimetism inocent, coloarea revistei. Eu am trimis la Sburătorul o poezie sau două, ce-i drept foarte stîngace, pentru care am pri­mit un răspuns indulgent. La modă, în acel cerc, erau poeziile criptice. Am fabricat două în acest stil şi mi-au fost îndată publicate.

Azi revista are un rol considerabil mai mare. Toţi sîntem angajaţi într-o operă grandioasă de con­strucţie şi vă închipuiţi că monumentul literar prin caracterul lui de permanenţă şi universalitate ocupă un loc de frunte în şantierul nostru obştesc. Arta se naşte din viaţă, misiunea fundamentală a unei re­viste este de a aşeza pe tînărul scriitor în faţa frumuseţilor vieţii noastre.

Însă arta este transfigurare şi problema e de ordin estetic. Revista trebuie să îndrumeze, sugerînd, spre viaţa tot mai complexă, mergînd de la infinitul mic al microscopu­lui pînă la macrocosmul telescopului, de la încolţirea seminţei pînă la fizica cosmică, în ce mod? Relevînd din literatura universală şi romînă, în primul rînd socialistă, chipul cum o temă de înfăţişare prozaică sau aparent neductilă pe nicovală, ia în mîinile unui artist cu fantezie arborescente neaştep­tate. Scriitori mari şi unele şcoli literare de altădată au relevat contemporanilor fragmente de univers, din păcate foarte limitate. O revistă are datorieA, azi, să deschidă toate porţile către frumuseţe.

Aş adăuga doar că nivelul teoretic şi stilistic al revistei se cade să fie excepţional.

Tinereţea artistului

A vorbi eu despre mine este greu. Un scriitor nu ia cunoştinţă despre sine decît prin reacţia con­temporanilor şi a posterităţii, precum n-am şti cum arătăm la faţă dacă nu ne-am privi în oglindă. Şi încă imaginea cu oglinda este insuficientă pentru că judecata asupra figurii noastre o dăm tot noi. iar noi sîntem foarte parţiali cu noi înşine. Dar în fine, unii scriitori stîrnind la contemporani reacţii violente şi contradictorii trebuie să stea mult timp în faţa oglin­zii pînă ce aburul se usucă şi figura apare mai clară. Afară de asta, el nu-şi va vedea niciodată chipul său în viitorul care-l depăşeşte presupunînd că nu se va destrăma ca un nor. Aşadar a vorbi despre fe­lul cum am ajuns la „izbînzile grele”, este, pentru o conştiinţă adîncă, o problemă gravă. „Izbînzile” în­seşi, dacă le luăm cu sensul de „succese”, pot fi în­şelătoare. Ar trebui deci esteticeşte să definim ce înseamnă în artă „izbîndă”, ceea ce ne-ar duce prea departe. Nu am nici o idee, nici infatuat bună, nici demoralizant rea despre mine, ci doar o prezumţie autorizată de contemporani că pot lua parte la com­petiţia artistică. înţeleg prea bine că întrebarea fost pusă spre a se obţine, în vederea tinerilor, o mărturisire utilă asupra traiectoriei de la dibuiri la ceea ce, fiind vorba de alţii, s-ar numi opere de măiestrie. Calitatea fundamentală a artistului soco­tesc a fi „ingenuitatea”, capacitatea de a rămîne me­reu uimit de univers şi a-l redescoperi mereu altfel. Măiestria constă în a nu distruge sau stînjeni această ingenuitate, într-o foarte studiată simplitate.