La un an după Marea Unire din 1918, Lucian Blaga publica, la Sibiu, placheta de versuri „Poemele luminii”, reluată, tot în 1919, la Editura Cartea Românească, în Bucureşti. S-a dovedit un semn bun pentru ţara reîntregită, un adaos sublim la zestrea noastră spirituală, din partea Ardealului, revenit la Patria-Mamă, iar evenimentul a fost salutat cum se cuvine de oamenii de cultură români.

Lucian Blaga venea în noua Românie cu lumină, aşa cum se dăruie la Înviere, adică la o nouă trezire la viaţă a poporului, prin poezie. Iată că şi astăzi, din tărîmul românesc din stînga Prutului, un poet vine iar cu lumină, sugerînd limpezirea, primenirea, iluminarea. Este vorba despre volumul de versuri „Plimbări prin lumină”, apărut la Chişinău, semnat de Sergiu Botezatu şi superb ilustrat de Sergiu Seculţean.

Ceea ce mi se pare foarte important pentru poet este că, fără a-şi pierde originalitatea, se cunoaşte că i-a citit pe marii noştri clasici, care răsună discret în versurile lui Sergiu Botezatu, ceea ce, din păcate, este un lucru rarisim la scriitorii debutanţi de astăzi. Lumina inundă de peste tot paginile acestui volum, totuşi nuanţele ei diferă, căci a o găsi presupune plimbări îndelungi, uneori obositoare, şovăitoare. În lumina prin care umblă el, poate fi… întuneric, cum se vede în poezia „Din avion”:

Cît întuneric în lumină!

Şi cîtă viaţă în mormînt…

Tăcerea mea,

Să plîng în fericiri cu ea…

Atmosfera este pe alocuri ca de Prohodul dinaintea Învierii:

O rugă arde-n lumînări…

Miroase a şoapte plînse…

(„Ruga pedepsei”)

Multe versuri, chiar şi cele de dragoste, sugerează un mesaj religios profund, repetînd vechile mistere ale Prohodului şi ale Învierii. Iată una dintre cele mai izbutite poezii ale lui Sergiu Botezatu, „La un pas de sine”:

La un pas de moarte să renaşti o lume

Pe o răstignire, să învii un zbor.

E doar întuneric, dar arde credinţa

În privirea tristă a unui trecător.//

Amintirea stoarsă, plînsă fără milă

În pierduta soartă ce-i a nimănui.

La un pas de sine, într-o jale mare

Să taci o tăcere, fiartă-n rugăciuni.

Paradoxal, Sergiu Botezatu îşi putea intitula acest volum şi „Plimbări prin întuneric”, dar rezultatul ar fi fost tot căutarea înfrigurată a luminii şi aflării ei, cu toate frumuseţile dar şi cu primejdii inerente. Iată, ca exemplu, poezia  „Amintiri cărunte”:

Şi iar e întuneric în universul meu,

E obosită ploaia, căzută-n apogeu.

Eu pe lumina oarbă demult m-am răstignit,

Păzind o amintire în timpul risipit.

Pînă la (re)găsirea luminii, rătăcirea prin întuneric presupune o sfîşietoare tristeţe:

Timpul e uitat în cimitire,

Unde-i multă moarte,

Unde-i multă viaţă

În răstignirile din putredele oase

Şi suspinele divine…

S-au uscat copacii în acest oraş,

Cum şi lacrimile tale s-au uscat

Pe-ai mei obraji…

(„Pustiu”)

Iată şi un omagiu discret adus celei mai sensibile dintre arte, Poezia, artă ce ascunde încîntări secrete, căci nu toţi pămîntenii sînt demni s-o înţeleagă:

Tu să nu-mi spui că plîngi poezie

Şi tulburi dorinţe genezei închini…

Să fim pe un web într-un fir de antenă,

O lume secretă secret să-mpărţim.

(„Vise despărţite”)

Pe una dintre paginile acestei minunate cărţi, stă scris doar atît: Cei ce nu au Patrie nu au nici inimă. Este profesiunea de credinţă dintotdeauna a oricărui poet adevărat, dincolo de orice alte iniţieri şi sentimente, dincolo chiar de măiestrie. „Divina limba mea română” îşi intitulează Sergiu Botezatu un poem.

Plimbări prin lumină” înseamnă aşadar şi plimbări prin divina limbă română, ale cărei acorduri străluminează între Nistru şi Tisa, între Ceremuş şi Dunăre.

Fie dar cu noroc darul acestui poet din partea Basarabiei către Sublima Noastră Mamă, România!