Singurul loc

Singurul loc prin care pot intra în mine

e un sărut strecurat pe sub uşile cerului,

când larma zorilor se face mai fină ca nisipul Saharei

şi mult prea toridă

atunci când apucă a se risipi

într-o cunună de aripi.

 

Am lăsat doar sufletul cu gândurile lui,

nestăvilite dorinţe de-a se privi înlăuntru

şi un grăunte de teamă, cât mila sacrificatului.

Încă se mai aude, în ecou se aude

iarba din faţa paşilor mei, ce a rămas

şi mereu trasează anotimpurile crude.

 

Cu gândurile tale, cu ele vorbeam,

nestăvilite dorinţe

de-a mă privi înlăuntru

şi două boabe cât două seminţe

ce-mi sprijină acum cuvântul,

sunt singurul loc prin care

mai putem intra în noi

desculţi şi curaţi

atingând şi deopotrivă strivind

omătul ce s-a aşezat

mai senin ca un colind

ce sărută pământul.

 

Singurul loc prin care mai putem intra

E  zborul din prima duminică,

Un Leru-i ler, tăcută stea

Ce aripa cuminecă.

 

Zborul de duminică

Să nu laşi lupta să-ţi omoare zborul,

chiar dacă în palme îţi atârnă sârma ghimpată,

zvâcnind ca o inimă falsă,

lăcrimând cu toţi macii, ogorul.

 

Munţii sunt înşelători,

urcuşul ţi-l face cu pasul

dăruindu-ţi un zbor în cădere,

ce rost ar mai avea aripa

şi cât de tare ar fi glasul

rostit în tăcere?

 

Să ne punem pe aripi, ape

şi apele să aibă valuri

şi lacurile ochiuri de vulturi

în care luna să le fie periscop,

Şi ce dacă submarine cu aripi

scufundate într-un cer fără praguri

ar face bătături în palme

zburând peste potop?