Dor nesecat

Te-am privit prin dorul ochiului meu luminat,

Al cearşafurilor îngălbenite şi topite de sentimente seci,

Prin gândul neputinţei mele, reţinute m-am schimbat,

Am răsturnat valurile care mă purtau spre alte bărci.

M-ai petrecut până dincolo de durerea rătăcirii,

Până la limita neştiută şi neîmblânzită a decăderii.

Fiind un suflet dalmat, durerile toate mi Le-ai luat,

Dorul Tău mă pustieşte mereu, prin cetăţi neştiute,

Zborul ridicând praful de pe piatra, unde mi-ai săpat,

Cuvântul pe care Tu, în suflet mi L-ai încrustat!

 

Poarta prin care trecem

Prin poarta aceasta vom trece toţi

Cei pribegi, prin ai noştri părinţi,

Bunici şi fraţi de ce să staţi?

În viaţa asta plină de nevoi.

Lumini minuscule vibrând din noi

Ne face inima să ne apropie iar de voi,

Trăim mereu supuşi pământului.

Şi dacă plânge plînsul

Şi dacă râde râsul,

Şi dacă cerul s-ar topi din noi

Şi dacă lacrimile toate ar vindeca cuvântul

din noi doi,

Şi dacă îmbrăţişarea ta ar fi o candelă aprinsă,

Mereu aş fi lumină ce m-ar veghea din umbra Ta.

Păşeşti la poarta trecerii dintre cei vii şi cei morţi

Iar umbrele prădalnic te lasă peste ţărmul cel de veci,

Nimic nu aduci şi nu porţi,

Pe drumul pe care tu acuma îl socoţi.

Decât iubirea care vecinic te va lumina,

Pe locul în care vei umbla.

 

Am rămas

Am rămas un înger părăsit de dor,

La marginea unui pământ multicolor,

Am rămas un cântec în albastrul serii,

Topit de amurgul trist al tăcerii.

Am rămas cu gândul la lumina celestă,

Uluit de a ta frumuseţe angelică neştirbită.

Am rămas uitând că visul s-a închis,

Eu care-n iarnă inima mi-am deschis.

Am rămas la poarta vieţii ţintuit de al tău dor,

Tu care nu-mi lăsai durerea să mi-o măsor.

Am rămas cu viscolul hain ţinându-i piept,

Pentru a fi un om ce judecă curat şi drept.

Am rămas de dorul tău străin pribeag,

Fie vreme bună sau rea, neclintit ca şi un fag.

 

Umbrele cailor

În noaptea acelei judecăţii nesăbuite,

Umbrele cailor care tropoteau

Păreau tridimensionale la lumina lunii hilare,

Ropotele lor încălzeau semicercuri stelare,

În desişul acesta ecoul se pierdea în zare.

Mă pierdusem în abisul Pădurii spânzuraţilor,

Un semn al durerii, a umbrelor împământenite,

A unor suflete chinuite de remuşcări zdruncinate,

De ce atâtea tristeţi păzite şi nemărturisite?

A unor chipuri care cândva au fost zidite, apoi zădărnicite.

Din  vremurile  acelea de goană  azi  se aud  doar şoapte,

Şoapte care urlă prin vântul tomnatic

Ale căpitanului care comandă încă o moarte.

Azi umbrele cailor leagă rănile celor goi,

Sprijiniţi de trunchiurile copacilor cu feţele moi.

Şi iată am rămas doar Tu şi eu, Noi  amândoi,

Spre a pomeni sufletele robilor Tăi.