SCRISOARE DIN SFÂRLESIA

Pe cerul lăuntric
poate să răsară
o singură stea căzătoare
în partea nevăzută a lunii
e deranjant cu atâtea supersonice
de la dârele lor de fum
am sentimentul toxic
că mă asfixiez pe nesimţite
din pricina asta
toate visele îmi sunt
legate de cerurile succesive
până la al nouălea
de obicei îmi trăiesc furtunile
ucigaşe de albăstrimi
şi sclipirile echivoce ale neantului
cu gura închisă
scot la bătaie câte-un surâs umil
doar când ploile acide călătoresc spre stomac
spre a veni de hac
roiurilor de fluturi
sunt veşnic îndrăgostit
de fosta mea patrie

RĂZGÂNDIREA

Mi-e spatele asigurat :
de un zid
la care urmează să fiu pus,
dar pericolul ce mă paşte
este acela că-mi tot vine
să mă întorc la dânsul cu faţa,
el fiind alb, eu idem ca varul lui
dar aud zăngănit de arme
aha, îmi zic, au venit să mă apere
de uneltitorii din Sfârlesia,
ţara unei singure posibilităţi,
aceea de a avea soarta lui Ioan –
Încep să scriu pe zid cu unghia degetului arătător
o sfârlezie fără cap şi coadă,
adică esenţialul a ceva
care mă conţine ca pe un virus ucigător,
ei bine, cuvintele se închid în ele însele
dar în acelaşi timp se joacă
de-a v-aţi ascunselea cu albul meu şi-al zidului,
nu mai suport şi mă întorc iar cu spatele,
apoi mă răzgândesc
şi încep să merg direct spre ţintă.

SFÂRLEZIA CARE (NU) POATE FI ÎNŢELEASĂ

Of, mi-am zis, de ce nu pot şi eu
să scriu o sfârlezie
care nu poate fi înţeleasă
nici de unul care se crede zeu,
în orice caz mai presus de cuvinte ?
Uite, chiar acum o încep, într-o curăţie de sine
de neimaginat, decât într-o proiecţie
a sinelui în imaginar , unde frica
de moartea poeziei a dispărut cu totul :
,,Sfârlezia aceasta este
ca o fărâmă dintr-un cutremur
care singură nu are forţă distructivă,
nu poate smulge o frunză de pe ram
dacă nu e toamnă, poate-ar încăpea într-o lacrimă
dacă aceasta nu ar fi fost plânsă demult,
poate ar fi chiar nervul călăuzitor
într-un ghemotoc de simţuri aprinse,
dacă ar avea o singură culoare ca moartea
ne-ar crede muritudinari pe toţi
doar când ea ar crede de cuviinţă,
nepreţuite-ar fi doar vulpile argintii
şi garnitura buteliei de aragaz şubrezită,
dacă ar lua forma unei Albe ca zăpezile veşnice
imediat ar arcui o sprânceană
spre toţi cei care se zbat şi se sfarmă
spre-a fi legitimizaţi drept poeţi,
sfârlezia aceasta refuză să pozeze nud
picassomanilor baricadaţi în ateliere,
aspiră să oxigeneze aerul rarefiat
al celor care-au retezat vârful munţilor
ca să-şi soarbă vodca stând pe ei turceşte,
se va încrucişa cu viermele dintr-un măr
ca să fie frumoasă doar pe dinafară,
îşi va boci pofta de sexualitate
şi va idolatriza coatele sprijinite de mese,
fiind şi ea atrasă de cârciumi
aşa cum fluturii îşi pârlesc aripile şi cad
tot intrând şi ieşind dintr-o flăcăruie,
dar se va ridica şi va merge pe propriile ei picioruşe,
apoi va călători cu urletul lupilor
până în munţii din lună, unde va întreba cutremurată:
Unde-i pasul cel uriaş pentru omenire?
Când va reveni pe Pământ, omenirea îi va sufla năsucul
cu o batistă decolorată şi umezită de veştede priviri,
care tocmai fusese fluturată, cu resemnare şi calm,
lipsit de forţă autodistructivă
după plecarea ultimului tren”.