Poezia – De cîte ori, iubito…, încadrată în ciclul veronian, a apărut în 1879 în ”Convorbiri literare”, cu titulul reluat în incipitul poeziei/folosite fiind puncte de suspensie/, are menirea de-a rememora o suferinţă provocată de clipele  pierdute de două personaje, sugerat  fiind pierderea  de cuvintele „mi-aduc aminte”:/wspomnę/. La fel şi vocativul „iubito” (ukochana) redă raportul apropiat dintre îndrăgostiţi; de aici toată melancolia romantică, cumva prelungită pe „oceanul de gheaţă”. Aceasta este cadrul natural eminescian și cel înfăţișat exact de traducător, ca şi forma tragică prin care s-a exprimat pierderea iubirii eului liric. Asemenea poeme întîlnim și la marii romantici polonezi. Scopul demersului meu este însă nu acela de a identifica texte mai mult sau mai puţin similare, ci de-a evidenţia măsura în care marii poeţi polonezi au procedat liric în situaţii similare, dar mai ales să analizez transpunerile efectuate din românește și valoarea lor artistică. Imi propun mai degrabă să relev meșteșugul în transpuneri, rezultatele la care s-a ajuns și cum. Mai întîi la nivel prozodic, apoi la cel semantic, reliefarea limbajului folosit, analiza lexicului la nivelul morfologic și stilistic cu care traducătorii au operat și cum au făcut-o.

În cazul de faţă, nu știu în ce măsura Włodzimierz Lewik a cunoscut  aspectele biografice esenţiale din viaţa lui Eminescu, adică acele stări care   l-au pus în situaţia de-a exprima liric trăirile izvorîte din relaţiile sale cu Veronica Micle și Mite Kremnitz. Cunoașterea acelor întîmplări/trăiri  petrecute în viaţă/în realitate/ este menită să asigure înţelegerea necesară și care poate ajuta la transpunerea poemului într-o meditaţie lirică, elegiacă pe tema pierderii de către autor a iubirii și care capătă dimensiunea tragică la care se ajunge. Pentru că poemul De cîte ori, iubito… este o meditaţie eminamente  elegiacă, scurtă pe tema respectivă, reflecţie care îmbracă în desfăşurarea ei o dimensiune tragică. Deasupra unui ocean de gheaţă, pe o noapte fără stele, luminată de licărirea palidă a lunii, o pasăre planează cu aripi ostenite, fără a mai putea urma stolul cu care zburase pînă atunci. Ea moare fără regret şi fără tristeţe; iar stolul își continuă zborul, cu alte cuvinte, viaţa merge implacabil înainte, iar eul liric sfîrșește prin a muri întins pe oceanul de ghiaţă. Subiectul (povestea) este corect surprinsă de traducător. Iată mijloacele :

Întîi, principala metaforă a oceanului de gheaţă din cel de al doilea vers, la Lewik, descris a fi – uriaș, cît și luna galbenă, în depărtare, la Eminescu – luna-i ca o pată, ambele sînt redate aevea. Pasărea care a plutit cu aripi ostenite din textul original, în traducere, ea zace fără suflare întinsă pe ghiaţă, părăsită fiind de tovarășa ei, care-și grăbește zborul, pentru a le ajunge pe suratele dispărute spre apus. Lewik redă cu toate amănuntele planul circumscris de natură, ca și trăirile interioare ale poetului. Și celelalte „ingrediente” romantice, precum „bolta alburie”, pe care „steaua”, nu se mai arată, făcînd să crească deznădejdea (steaua nu strălucește – gwiazda się nie pali), face ca scenariului să nu-i lipsească nimic. In final, durerea pe care o încearcă poetul se accentuează, traducătorul folosind o sintagmă poloneză care exprimă durata de veacuri a despărţirii – co trwa dla mnie wieki.

 

Sîntem tot mai departe deolaltă amîndoi,

Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ,

Cînd tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.

 

Jakież nieogarnione dzielą nas przestrzenie!

Najsamotniej zamarzam, jak ów ptak daleki,

Kiedy cię tracę rankiem, co trwa dla mnie wieki.

 

Despre melancolia eminesciană versus melancolie slavă

Din dorinţa de a atrage pe cei mai de seamă poeţi-traducători în alcătuirea unui nou florilegiu eminescian în curs de pregătire la Współdzielnia Wydawnicza din Varșovia, traducătoarea Danuta Bieńkowska a apelat la conducerea Uniunii Scriitorilor din Polonia. De subliniat că în anii respectivi, în fruntea breaslei se afla Jarosław Iwaszkiewicz, iar Uniunea se bucura de un mare prestigiu, dovedindu-se a fi o instituţie capabilă, performantă, cu o colaborare de excepţie cu omologii români. De la bun început s-a dorit, ca antrenînd la traducere nume noi consacrate în plan literar, Eminescu să fie pus într-o lumină și mai bună. Astfel, în anii 70-90 ai secolului trecut la realizarea acestui obiectiv nobil, care s-a înfăptuit în 1983. Instituţia la care mă refer, îmi era foarte apropiată și purta și un nume. În cazul nostru Danuta Bieńkowska. Acest fost emigrant în România, ca și Kazimiera Iłłakowiczówna, prima cu studii de medicină făcute la București, în timpul războiului, medic la ţară în Moldova, în anii 45-46, într-un fel un autodidact în literatură, dar de o mare sensibilitate, cu rezultate notabile pînă la sfîrșitul vieţii, s-a dăruit din tot sufletul literelor românești.[1] Da, Danuta Bieńkowska, pentru că ea a fost personalitatea şi instituţia care a atras în jurul ei scriitori, colegi de seamă din rîndul breaslei scriitoricești, inclusiv pe Iwaszkiewicz, dar și noi talente, unele chiar ilustre: Marjańka, Kamieńska, ridicînd receptarea lui Eminescu pe o nouă treaptă.[2] Ea nu s-a oprit la publicarea florilegiului amintit și a continua travaliul pînă în 1989, cînd a apărut Antologia poeziei românești,/696 de pagini/. Editurile au asigurat poeţilor și traducătorilor propuși de Bieńkowska cele mai bune condiţii (onorarii) din dorinţa de a-i implica în această operă. Obiectivul principal urmărit era ca acei care au confirmat participarea să asigure cea mai bună traducere din marele romantic român.

Printre poeţii care au semnat transpuneri din lirica eminesciană întîlnim  personalităţi importante, în afară de Jarosław Iwaszkiewicz, unul dintre cei mai de seamă scriitori ai perioadei postbelice (care doar ca urmare a faptului că a fost laureat al Premiului Lenin pentru literatură, n-a mai figurat printre laureaţii Premiului Nobel), Ludmiła Marjańska (și ea președinte al Uniunii Literaţilor Polonezi, după evenimentele din 1990), Anna Kamieńska, Edward Hołda, Włodzimierz Słobodnik și Adam Weinsberg, un foarte bun cunoscător al limbii române, de formaţie lingvist și cadru universitar la catedra de romanistică a Universităţii din Varșovia. Fostul cercetător la Academia Polonă, învăţase limba română, ca și Bienkowska în timpul refugiului din 1939-1944 în România, dar care nu se ocupase pînă în anii 80 de traduceri din poezie. Cea mai mare parte dintre aceștia au fost traducători redutabili. Printre ei : Włodzimierz Słobodnik (1900-1991), cunoscut, de pildă, pentru traducerile făcute din literatura rusă și sovietică, franceză, engleză și germană, cu performanţe redutabile. Pentru traducerile din Eminescu toţi cei cooptaţi la realizarea acestei opere au avut la dispoziţie traduceri filologice făcute de specialiști. De aici și grija pentru a se asigura fidelitatea conţinutului exprimat. I-am cunoscut pe fiecare în parte și-am urmărit cu mare atenţie acest travaliu aproape un deceniu. Știu cîtă energie creatoare și cît suflet au pus toţi pentru reușita fiecărei transpuneri inclusă în culegerile publicate, cît și în Antologia poeziei românești, tipărită în 1989 la Panstwowy Instytut Wydawniczy/PIW/.

Printre textele mai grele din Eminescu transpuse în polonă a fost și  poemul Melancolie. Pînă şi pentru Słobodnik, poet care avea în palmersul său de traducător titluri din creaţia lui Mihail Lermontov, Valeri Briusov, Vladimir Maiakowski, Osip Mandeștam, Charels Baudelaire sau William Shakespeare, întreprinderea nu a fost ușoară. Știu acest lucru de la el.

Ca și la ceilalţi traducători din Eminescu, și la Słobodnik remarcăm redarea fidelă atît a mesajului poetic cît și păstrarea structurii prozodice a poemelor traduse. În cazul poemului Melancolia se păstrează în versiunea poloneză prozodia originală formată dintr-o suită de versuri cu rime plate împerecheate, repartizate în două grupuri de 24 și 14 versuri, despărţite prin puncte de suspensie.

Evidenţiem încă de la început că Włodzimierz Słobodnik a înţeles foarte bine starea dubitativă a eului liric eminescian, cea care domină întreg poemul, în care verbul a părea îmbracă forma dubitativă chiar în fraza de   început a traducerii. În forma amintită îl plasează şi tălmăcitorul. Așa că primul cuvînt din transpunere se află la fel ca în original:

 

Zdawało się – przez wrota wśród obłoków mglistych

Przeszła królowa nocy w szatach swych srebrzystych.

 

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopţii moartă.

 

Numai spre sfîrșitul „acţiunii” traducătorul va trece acest verb la mai-mult-ca-perfectul pentru a marca sfîrșitul acţiunii anterioare.

Dar de-ale vieţii valuri, de-al furtunii pas

Abia conture triste şi umbre au rămas.

 

Nic mi już nie zostało po życiowej burzy,

Tylko kontur pozostał i cień, co się dłuży.

 

Pentru a asigura rima cea mai potrivită – cuvîntul u m b r e nu numai că a rămas, dar umbrele se prelungesc în versiunea poloneză – pozostał i cień, co się dłuży. Asemenea licenţe se vor repeta întocmai pentru a pune și mai mult în valoare intenţiile eului poetic. În ritualul cosmic la a cărei desfășurare sîntem martori, regina morţii – luna – se prezintă în versiunea poloneză nu ca moartă, probabil din imposibilitatea de a găsi rima corespondentă pentru versul din rîndul precedent, așadar „eroina spectacolului” va fi cea care va trece, în straie (pînze) argintii, lucru exprimat în al patrulea vers. Cu alte cuvinte, nimic nu îi scapă traducătorului polonez. El însuși, poet al florilor și al culorilor, autor al unor plachete intitulate: Poezia luminii și Culesul. Słobodnik nu putea pierde nuanţele cosmice și terestre ale acestora, cadru în care este prezentat al nopţilor monarc. Minunat se prezintă și peisajul satelor și al cîmpiilor îmbrăcate în promoroacă (szron), pentru a zugrăvi tabloul fantastic al naturii. De adăugat la aceast spectacol și prezentarea de contrarii prin apariţia simbolului morbid al cucuvaei, cea care veghiază în ţinţirim pe cruci strîmbe.

 

Nie śpi jedynie cmentarz i przegniłe krzyże,

Sowy odpoczywają i dzwonnicy spiże

 

Pentru metafora eminesciană: în stîlpi izbește toaca, traducătorul găsește corespondenţa – w slup bije niewidzialny demon. Iar pentru epitetul multiplu: tristă, pustie și bătrînă biserică – corespondentul folosit de Słobodnik este dintre cele mai fericite: rozmodlona, smutna i pustynna. În continuare în interiorul bisericii, cel din care au rămas doar contururi triste și umbre, nu lipsește nici celălalt persoanaj, cariul (czerw), în postură de dascăl în învechitul mur. Cel care toacă pereţii zi și noapte.

Pentru cele mai grave două versuri din poem:

Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici –
Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,

 

Słobodnik găsește în polonă corespondenţe pe măsură:

 

Ta wiara, co ikonom barwy swe darzyła,

Najczarowniejsze baśnie w serce me włożyła.

 

A fost, așadar o descoperire fericită a poetului Słobodnik ca traducător din limba română și încă din Eminescu. Meritul este al Doamnei Bieńkowska.

 

Egipetul sau Sus în curţile din Memfis 

Egipetul este poezia care nu are corespondent în lirica poloneză romantică și nici ulterioară. Aici, ca și Zegadłowicz în Împărat și proletar, un alt traducător, Arnold Słucki surprinde cu ușurinţă, în primul rînd construcţia în sine a poemului epic, cît și valorile prozodice pe care le redă cu o măiestrie aleasă, monumentală. Elocventă este descrierea din finalul poemului, redată cu fidelitate de traducătorul polonez, inclusiv aspectele fonice din original. Dansul rimelor eminesciene din cuvintele noapte – coapte sau duce – luce, jocul respectiv nu lipsește din transpunerea polonă. La fel împerecherea perfectă a rimelor: wieży – leży, zasypana – rana, piachów – gmachów.

 Eminescu:

Marea-n fund clopote are care sună-n orice noapte;
Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere de-aur coapte;
Sub nisipul din pustie cufundat e un popor,
Ce cu-oraşele-i deodată se trezeşte şi se duce
Sus în curţile din Memfis, unde-n săli lumină luce;
Ei petrec în vin şi-n chiot orice noapte pîn-în zori.

 

Iată cum sună traducerea în polonă a lui Włodzimierz Słobodnik:

 

Z dna cichego morza bije dzwon jak z wieży,

W głębiach Nilu ogród zamulony leży,

Złota krzewi się jabłoń, paskiem zasypana,

W nocy lud wymarły zmartwychwstaje z piachów

I śpieszy do Memfisu rozjarzonych gmachów,

Tam przez noc ucztuje do białego rana.

 

Fragment din cartea în curs se apariţie:

Nicolae Mareș, Eminescu – Universal. Receptarea personalităţii şi a creaţiei poetice în limba polonă. Studiu şi antologie lirică bilingvă

[1] Nicolae Mareș, Danuta Bienkowska – Instituţia care și-a închinat viaţa  literaturii și  culturii românești  în ”Încă Polonia”…. p. 140-141; idem „Literatorul”, nr. 41 (58), sept. 1992;

[2] Nicolae Mareș, Polonia: O nouă culegere din lirica eminesciană, în „România Literară”, nr. 38/1986