(Jurnal de ambasador)

Fragmente despre Constantin Brâncuși

 

Pg.19

Căldura tandră iradiind din strălucirile „Păsării în spaţiu” îmi alintă și acum amintirile cu o atingere cvasi-materială, după repetate vizite la muzeul de artă din Yokohama.

La câteva luni după sosirea la Tokyo, am intrat, împreună cu soţia, în acel muzeu, special să contemplăm „Pasărea în spaţiu” a lui Brâncuși. Un hol spaţios, specific intrării în marile muzee, cu atractive capodopere la vedere, ne-a introdus în plăcuta ambianţă europeană, familiară. Întrebând la „Informaţii” de capodopera brâncușiană, proverbiala amabilitate niponă și zâmbetul complezent al îndrumătoarei de la ghișeu s-au dovedit insuficiente spre a ne dumiri. Deși pronunţam clar în limba franceză, Brancusí, cu accent pe ultima silabă, interlocutoarea nu recunoștea numele sculptorului. Scot telefonul din buzunar și încerc să caut pe internet fotografia sculpturii „Bird in Space”, explicându-i soţiei ce intenţionez. Pronunţarea numelui românesc Brâncuși a produs o revelaţie, faţa japonezei luminându-se instantaneu: „Ah, Brâncuși, a exclamat ea, pronunţând numele bisilabic, cu „â” și semivocala „i” și nu cu vocala lungă și accentuată „í”, din franceză. „Da, desigur, avem, „sumimasen” (scuzaţi!).

Din păcate, pentru trei luni, era expusă într-un alt muzeu. Trebuia să așteptăm! Când am reluat iniţiativa, ne-a așteptat marea surpriză să admirăm, pe lângă magnifica lucrare a părintelui sculpturii moderne, o altă piesă, în sala alăturată, intitulată „Măiastra – Omagiu lui Brâncuși”, dăltuită în marmură de sculptorul Isamu Noguchi, japonez din Statele Unite. Periscop din fundul oceanului uman, lucrarea scrutează infinitul artei brâncușiene.

Mi s-a deschis o nouă lume. Prins de pasiune, m-am documentat și am aflat multe despre sculpturile lui Brâncuși în Japonia și mai ales despre relaţia maestru – discipol între cei doi artiști dezrădăcinaţi din ţările lor de origine și, totodată, atât de reprezentativi pentru acestea. Întâmplător, în pregătire la București, Prefericitul Patriarh Daniel îmi dăruise, cu dedicaţie, un album Brâncuși.

Am revenit la Yokohama în ziua de 7 octombrie 2014, la un seminar economic despre România, fructificând avantajul înfrăţirii Constanţa – Yokohama. La muzeu am pledat pentru sprijinul nipon la înscrierea complexului din Târgu – Jiu în patrimoniul universal UNESCO. Am convenit, pe acel fundal, să organizăm un simpozion Brâncuși – Noguchi, care s-a derulat pe 12 octombrie 2015. Între timp, pe această temă, m-am întâlnit cu distinsa directoare a muzeului, doamna Eriko Osaka, pentru pregătiri.

În primăvara lui 2015, când împrejurimile Turnului Mori din Roppongi Hills se drapaseră cu postere și afișe ale expoziţiei „Siple Forms”, cu „Pasărea în spaţiu” drept poză simbol, am vizitat Muzeul de Artă Mori, dornic să revăd monumentala sculptură transferată acolo pe timpul manifestării expo. Politeţea și ospitalitatea, întruchipate în distinsa doamnă Yoshiko Mori, m-au întâmpinat cu onoruri. Am realizat obișnuitele fotografii, că doar eram în Japonia, apoi am purces împreună spre sala unde faimoasa pasăre a geniului brâncușian se răsfăţa în lumina zilei, filtrată prin pânza diafană din fereastră, răsfăţând la rândul ei retina vizitatorilor, nu puţini la număr.

I-am înmânat gazdei o copie după nota verbală pe care o înaintasem Ministerului Afacerilor Externe pentru a solicita sprijinul Japoniei în demersul de  înscriere în lista UNESCO a complexului de la Târgu Jiu. Puţin nedumerită, nevenindu-i să creadă că acel complex monumental nu s-a listat încă în patrimoniul cultural universal, m-a întrebat ce ar avea de făcut. Am stăruit să trimită diplomaţiei nipone o scrisoare de încurajare a votului ţării în favoarea românului, la UNESCO.

 

Pg 121

Multimilenară dăinuire geologică zidită pe temelia celei mai mari insule nipone, bătrânul Fuji s-a ascuns după nori și când am vizitat muzeul în aer liber din Hakone, în 5 decembrie 2012. Spre consolare, am descoperit acolo „Sărutul” lui Brâncuși, alături de alte sculpturi renumite, cu o monumentală lucrare a suedezului Carl Miles, la intrare: „Mâna lui Dumnezeu”. În stilul caracteristic mult admiratei Grădini Miles din Lindingö (Stockholm), un tânăr privind spre cer, imponderabil, stă desculţ pe imensele degetele ale unei palme, atot-protectoare.

Plecaserăm în zori cu mașina, folosind GPS-ul. Pe măsură ce ne apropiam, peisajele montane se succedau tot mai captivante. Ridicându-se cu repeziciune, volatila cortină a norilor dezvelea creste împădurite și clădiri cocoţate pe dealuri, cu acoperișuri inconfundabile. Intrând pe un drumeag șerpuitor, după un urcuș abrupt, am ajuns la „Hakone Open Air Museum”. O fântână arteziană animată prin jocuri de oglinzi ne-a întâmpinat încă din parcare. Sculptura lui Miles  domina intrarea în câmp deschis, pe o pantă cu gazon reavăn hrănind operele lui Henry Moore, Rodin, Taro Okamoto și alţii, așezate pe jos, ca la picnic. Acolo, în inima muntelui, în proximitatea sugestivă a sacrului munte Fuji și a vaporilor de izvoare termale, am descoperit magica împreunare a două suflete într-un esenţial sărut înglobând iubirea universală, stilizată în forme simple, curate, profund grăitoare: Brâncuși!

La ieșire, pe o stradă înclinată din Hakone, mângâierea ospitalieră a vaporilor înălţaţi din rigolele acoperite cu dale ne-a transmis căldurosul salut al băilor termale și al magmei din tumultul adâncurilor. În clocotinda apă sulfuroasă ce izvorăște în zonă se fierb ouă, ce-și colorează coaja într-un maro prezumtiv terapeutic. Cugetarea aluneca spre ovoidale forme simplificatoare simbolizând viaţa embrionară, spre oviformele linii brâncușiene, spre înţelegerea esenţei umane.

Fascinaţia imensului muzeu pe un versant de munte mi-a ridicat întrebarea: cine finanţează acest paradis? Fie ei corporatiști sau statali, sponsorii ar fi îndreptăţiţi la un nume specific, de pildă „Ecloziunea mărinimiei”.

 

Pg 151

Pe aceeași dimensiune culturală, faima lui Constantin Brâncuși, poate cel mai trainic „brand” românesc în arhipelag, m-a ajutat să călătoresc prin Japonia pe urmele lucrărilor sale, mai ales că în 2015 România încerca înscrierea complexului sculptural de la Târgu Jiu pe lista patrimoniului cultural universal UNESCO. Adresasem o solicitare oficială de sprijin prin Ministerul Afacerilor Externe și vizitam muzee dotate cu opere de Brâncuși, dialogând cu conducerile lor, ca lobby în favoarea nobilului obiectiv.

Anecdotica reușitei sculptorului în procesul cu Guvernul Statelor Unite îmi pigmenta dialogul. Dar nu ea îmi motiva vizitele. Într-o bună zi, la Muzeul Bridgestone din Tokyo, am găsit inedita variantă a „Sărutului”, despre achiziţia căreia mi-au confiat detalii curatorul și directorul muzeului din cartierul Ginza. Am ţinut să le precizez că pe 19 februarie se împlineau 139 de ani de la nașterea artistului deschizător de drumuri. Curatorul mi-a dezvăluit și „monumentala” sumă plătită de proprietarul muzeului pentru „Sărutul”, dar i-am promis să n-o fac publică. Lucrarea o achiziţionase personal președintele Bridgestone, Yoichiro Kaizaki, la o licitaţie din New York, în anul 1994.

Muzeul urma să se închidă doi ani pentru renovarea clădirii, operele fiind mutate în alte locuri în acel răstimp. Succinta descriere a „Sărutului” din catalog subliniază prezenţa pe Poarta sărutului din România a aceluiași motiv, cu forme „pure, fundamentale”.

Aveam în gând și Ziua Culturii Naţionale (15 ianuarie), sărbătorită prin concursul de limba română pentru japonezi, la Ambasadă, împreună cu asociaţia domnului Bereș.

Foloseam orice prilej să vorbesc de cultura noastră. Pe 31 ianuarie, sâmbăta, arhitectul Keimi Harada, fost primar al sectorului Minato, mă invitase să ţin o alocuţiune la reuniunea anuală a societăţii „Minato International”, unde am punctat și prezenţa operelor lui Brâncuși în Japonia. În acea atmosferă, auditoriul a fost surprins să afle că în cartierul lor, pe o străduţă din zona Azabu Juban, o sculptură stă mărturie talentului românesc în sculptură: „Yoganu’s Dream”, de Neculai Păduraru. Am evidenţiat înrâurirea lui Brâncuși asupra sa.

Cum descoperisem lucrarea lui Păduraru? Într-o zi de primăvară, pe acea străduţă, am zărit o sculptură în bronz, reprezentând doi pelicani cu ciocurile bandajate împreună. Mai trecusem pe acolo, o mai văzusem în fugă, dar acum mi-a atras atenţia ceva special: harta României gravată în placa de pe piedestal, precizând distanţa de 9.000 km până la noi. Pe moment, privind acea operă m-a furnicat o abisală melancolie ce leagă două păsări atât de distante visându-se împreună. O mută revoltă în faţa imposibilei teleportări:

 

Gând necuvântat

Migrând peste aleanul

Româno – nipon.

 

Pg 161

Unele întâmplări independente de noi îmi veneau mănușă, în relaţionarea cu partenerii. O expoziţie de la Muzeul de Artă Mori din apropierea Ambasadei, al cărei afiș prezenta „Pasărea în spaţiu” a lui Brâncuși, mi-a deschis calea întâlnirii cu directoarea muzeului, Yoshiko Mori, în 28 aprilie, la etajul 52 în Turnul Mori din Roppongi Hills. Întâmpinându-mă cu protocolul de rigoare, soţia magnatului imobiliar Minoru Mori m-a condus la fermecătoarea „Pasăre în spaţiu”, exponat unic într-o sală în care lumina de-afară se cernea printr-o translucidă pânză albă. Surpriza pentru mine a venit din cea de a doua lucrare brâncușiană expusă, în altă sală a muzeului, „Principesa X”.

Profitând de prilej, am apelat la doamna Mori să trimită o scrisoare ministerului de externe, solicitând sprijinul pentru un vot în favoarea înscrierii ansamblului de la Târgu Jiu în patrimoniul mondial UNESCO.

Întâmplarea cu oprirea în vamă la intrarea în Statele Unite a sculpturii lui Brâncuși a „Păsării în spaţiu” o știa până și șeful vămii, care mi-a reamintit-o în timpul unei agreabile croaziere în Golful Tokyo, la 28 aprilie, pe un traseu incluzând aeroportul Haneda, cu pista pe apă, apoi Podul Curcubeului și alte locuri memorabile. Pe siajul amintirilor, mintea îmi modelase un haiku, atunci când am revăzut urma șalupei pe sub Podul Curcubeului:

 

Siajul zilei

În zbor spre curcubeu – stropi

Visând lumină.

 

Pg 173

Peregrinărilor mele pe la muzeele din Japonia posesoare de opere ale părintelui sculpturii moderne, le-am adus un corolar prin simpozionul dedicat lui Brâncuși, pe 12 octombrie, zi nelucrătoare în Japonia (ziua sănătăţii și sportului, a doua luni din octombrie). Optasem pentru Muzeul de Artă din Yokohama, depozitar al fascinantei „Păsări în spaţiu”, alături de lucrarea „Omagiu lui Brâncuși” (realizată de Isamu Noguchi). Acolo găsisem înţelegere și sprijin din partea conducerii muzeului, a directoarei Eriko Osaka.

Pe siajul geniului brâncușian în Japonia, impresionează lista celor 14 opere de pe teritoriul nipon semnate de el, o prezenţă atât de vie încât pare neverosimil ca artistul să nu fi vizitat niciodată arhipelagul:

1. Sărut – Bridgestone Museum of Art; Tokyo to, Chuo-ku, Kyobashi 1-10-1
2. Copil adormit – Toyota City Art Museum; Aichi ken, Toyota shi, Kazahonmachi 8-5-1
3. Primul strigăt – Nagoya City Art Museum; Aichi ken, Nagoya shi, Naka-ku, Sakae 2 chome, 17-25
4. Tors de bărbat tânăr II – Toyota City Art Museum; Aichi ken, Toyota shi, Kazahonmachi 8-5-1
5. Cocoș – Toyota City Art Museum; Aichi ken, Toyota shi, Kazahonmachi 8-5-1
6. Pasăre Măiastră – Yokohama Art Museum; Kanagawa ken, Yokohama shi, Nishi-ku, Minatomirai, 3 chome, 4-1
7. Pasăre Măiastră – Shiga Prefectural Museum of Art; Shiga ken, Otsu shi, Seta Minamiogaya-cho, 1740-1
8. Domnișoara Pogany II – Shizuoka Prefectural Museum of Art; Shizuoka ken, Shizuoka shi, Suruga-ku, Yada, 53-2
9. Sărut – The Hakone Open-Air Museum; Kanagawa ken, Hakone shi, Ninotaira
10. Muză adormită II – Kawamura Memorial DIC Museum of Art; Chiba ken, Sakura, Sakedo 631
11. Cocoș – Fukuoka Art Museum; Fukuoka ken, Fukuoka shi, Chuo-ku, Ohorikoen 1-6
12. Băiat stând (pictură tempera) – Menard Art Museum; Aichi ken, Komaki, 5 chome -250
13. Nou-născut – Hyogo Prefectural Museum of Art; Hyogo ken; Kobe shi, Chuo-ku, Wakinohamakaigandori, 1-1-1
14. Orgoliu – Takayama Hikaru Museum, 506-0051 Gifu Prefecture, Takayama, Nakayamamachi,

 

Esenţializatorul Brâncuși trăiește în Japonia prin lucrările sale!

În concediu la București, îi propusesem noului ambasador la UNESCO, Adrian Cioroianu, să vină cu o prezentare la acel simpozion, însă cum nu i s-a aprobat, m-am nevoit să întocmesc prezentarea, cu mijloacele și competenţele disponibile.

Faimosul deget mare ridicat al lui Cioroianu îmi prilejuiește o digresiune despre semne și semnificaţii la japonezi. Denumirea niponă a degetului mare, tradusă prin „degetul părinte”, a condus la un obicei, de a-l ascunde când trece un cortegiu mortuar, altfel, îţi va muri un părinte. Cu scuze pentru falsa aluzie grobiană, degetul mijlociu ridicat, în gestica veche niponă, înseamnă „frate”. A pune palma la ceafă înseamnă un „nu” politicos.

Lucrasem mult la materialul despre Brâncuși, mă documentasem la muzee, culesesem imagini și texte, căci indiferent cine venea din ţară, aveam aserţiunea de ambasador, o schiţă de exegeză românească a lucrărilor despre sculptor. Mai târziu, prelucrate, textele mele aveau să fie publicate în două reviste literare din ţară, prin grija scriitorului și diplomatului Nicolae Mareș, neobosit maestru al cuvântului, călător și căutător prin lumea artei și meditaţiei creatoare.

Corelaţia sculpturii cu haiku am regăsit-o la tatăl lui Isamu, respectiv Yone Noguchi, născut în 1875 în localitatea Tsushima lângă Nagoya, poet japonez care trăise zece ani în America, considerat unul din primii promotori ai haiku-ului în limba engleză.

Involuntară, apropierea de simplitatea brâncușiană m-a condus treptat spre asocierea unora din sculpturile sale cu tristihurile „ haiku” pe care le schiţam pe bucăţele de hârtie, ajungând să le includ într-o plachetă de foto-haiku.

La simpozion, sala plină, cu câteva persoane în picioare, mi-a dovedit interesul pentru geniul sculpturii române și universale, „brand” al ţării noastre în Japonia. Se aflase în sală și noul ambasador japonez în România, care m-a vizitat apoi, pe 10 octombrie, să-i prezint staff-ul misiunii și să schimbăm, amical, opinii pe marginea priorităţilor, mai vechi și mai noi,. Un elementar bun simţ îl recomanda pe ES Kisaburo Ishii, cu excepţionala sa experienţă profesională și de viaţă, drept „omul potrivit la locul potrivit”. Speram ca omul acesta să miște din loc proiectul metroului București – Otopeni. Înaintea plecării sale la București aveam să servim un prânz împreună cu soţiile, la 15 octombrie, continuând un dialog deschis, neinhibat de prejudecăţi diplomatice. Era al treilea ambasador japonez la București, în timpul mandatului meu la Toky

 

Pg 192

Reuniuni internaţionale la Tokyo organizau și terţii. Francofonia își ţinuse întâlnirea anuală în 18 februarie, unde mă invitase ambasadorul belgian, Gunter Sleeuvagen. Am profitat de coincidenţă, vorbindu-le colegilor despre francofonul Constantin Brâncuși, de la nașterea căruia se împlineau, a doua zi, 140 de ani. Potrivită aniversare! Neașteptat, efectul s-a lăsat cu un interviu acordat lui Dominic Migneault, pe 22 martie, pentru site-ul Francofoniei.

A doua zi aveam s-o petrec într-un club special, la Casa Internaţională a Japoniei (IHJ), aproape de Ambasada noastră. În memoria geniului sculpturii moderne, am început cu imaginea unei sculpturi însoţită de haiku. Îmi lansam cartea trilingvă „Mai aproape de cer”, dedicând întregul eveniment memoriei lui Brâncuși. Site-ul ministerului de externe din București preluase știrea despre acel eveniment, dedicat aniversării lui Brâncuși. Mulţumesc!

 

Pg 200 – 201

Dincolo de Magistrala 6 a metroului bucureștean, a cărei nerealizare îmi producea un gol în stomac, am umplut un „gol” geografic al mandatului, în zilele de 19-20 mai, deplasându-mă în patru orașe din prefectura Aichi, în premieră, prin muzeele cu opere ale lui Brâncuși.

Întâi, în orașul Hekinan, am vernisat o expoziţie de sticlărie românească, înveșmântat într-un costum de nobil nipon (daimyo). Unică în felul ei, meticuloasa îmbrăcare a kimono-ului bărbătesc m-a transformat în marionetă. Fina ţesătură de mătase naturală neagră, din care erau confecţionate vesta și bluza, discret brodate, dădea din start o notă de eleganţă ceremonialului. Pantalonii vărgaţi, numiţi „hakama”, centura „obi”, vesta „haori” cu buzunare în mâneci, sandalele „zori” (diferite de sandalele din lemn „geta”), șosetele „tabi” (cu degetul mare distinct), toate aceste piese le-am îmbrăcat pe rând, până în final când era să nu mă mai recunosc, în respectabilul nobil nipon de acum câteva secole, conform tradiţiilor vestimentare.

Turneul celor trei muzee conţinând opere de Brâncuși a început cu „Toyota City Art Museum”. Am plecat în zori cu Alexandru la volanul lui Audi A6 și vreme de mai bine de o oră, cam între 7.30 și 8.45, i-am dat târcoale domnului Fuji. Pe măsură ce treceam în partea sa sudică, ridurile de nea i se răreau, iar în dreapta i se contura o umbră de cocoașă spre care-și înclina ușor camilafca.

La muzeul din Toyota, magnetismul operelor „Copil adormit” și „Tors de bărbat tânăr”,  se simte în întregul stabiliment. Curatorul Masao Kitatani m-a însoţit cu gentileţe.

Muzeul de artă „Menard” din Komaki mi-a devoalat câteva date despre istoria așezământului, începută cu anul 1987, când soţia fondatorului firmei de cosmetice Menard, doamna Mitsuko, hotărâse să prezinte publicului cele circa 1000 de lucrări de artă achiziţionate de-a lungul timpului. Am primit preţioase explicaţii despre pictura în tempera „Băiat stând”, achiziţionată acum 30 de ani.

Printre altele, directorul Norimichi Aiba, care fusese la București în anii ´70, mi-a sugerat să privesc atent capul modelat de Brâncuși drept „Primul strigăt”, expus în Muzeul Municipal de Artă din Nagoya, sculptură pe care urma să o admir, printr-o unică șansă, după doar câteva ore, în depozitul celuilalt muzeu. Avându-l ca model pe fiul prietenului său, Percival Farquhar, varianta iniţială, realizată în lemn în 1914, își lăsase amprenta asupra sculpturii finale turnate în bronz, la rădăcina căreia se distinge forma fibrei de lemn amprentate în mulajul cochiliei de turnare.

Acolo, la „Nagoya City Art Museum”, am trăit clipe de intensă emoţie artistică, anticipate ca într-un film cu suspans, după cordiala întrevedere cu directorul Masakazu Yokoi, și adjunctul său, Katsunori Fukaya.

Din motive necunoscute de mine, opera „Primul strigăt” se afla în depozitul subteran (buncăr), oferindu-mi-se totuși privilegiul rarisim de a o vedea acolo. Mă cufundam în „Codul lui Da Vinci” de Dan Brown, cu uși metalice groase, desferecate lent, într-un subsol accesat cu liftul special. Învelită în straturi de materiale protectoare, dintr-o ladă de lemn, opera a fost scoasă de curator cu gesturi domoale și așezată pe un material textil. Însoţitorul a încuviinţat să fac fotografii. Atunci observasem la baza gâtului, urmele unui ferăstrău într-un material lemnos, transpuse în bronzul turnat, așa cum îmi explicase doamna Sai Kadota, de la muzeul din Komaki.

Curatorul adjunct care mă însoţise, Hironori Hozaki, pasionat de Brâncuși, după ce cu numai două săptămâni înainte vizitase atelierul marelui artist din Paris, publicase un amplu articol în revista muzeului, „Art Paper”, dedicat „părintelui sculpturii moderne”, urmărind procesul „abstractizării” în opera sa. Se referea numai la sculpturile artistului aflate „în toate regiunile Japoniei”, după cum își verbalizase ideea.

Plecând de la „Orgoliu” (Pride) achiziţionată de curând de Muzeul Hikaru din Takayama, de la Art Gallery din New York, sculptură realistă, explicită, din  perioada studenţiei, Brâncuși ajunge apoi la grade superioare de abstractizare. Chiar și în „Orgoliu”, de la bun început, partea nefinisată a părului pe umărul drept al fetei denotă, în accepţiunea lui Hozaki, un prim pas, ezitant dar cert, spre inovaţie, spre modalitatea preferată de expresie a lui Auguste Rodin. Tot autorul articolului consideră că era prima sculptură în bronz a lui Brâncuși, după ce iniţial o realizase în ghips.

Hozaki remarcă pașii repezi ai lui Brâncuși spre abstractizare, spre inovare, după numai doi ani de la „Orgoliu”, în 1907, reflectaţi în sculptura „Copil dormind”, inspirată de Alice Poiană, fiica unei prietene a sculptorului. Cu un pas îndrăzneţ, în loc să prezinte portretul ca un bust pe piedestal, a preferat să-i redea doar capul, separat de trup, așezat pe o parte sub forţa gravitaţională, spre a simboliza profunzimea somnului. Lucrări asemănătoare, cu un cap oval sau sferic, precum „Muza adormită”, „Prometeus” sau „Copil dormind” urmau să estompeze tot mai mult trăsăturile feţei, menţinând doar anumite detalii concrete, semnificative.

În pictura tempera „Băiat stând”, Hozaki vede influenţa sculpturilor africane. Deși abstractizată, opera avusese un model real, George, fiul unei prietene, născut în 1910, desenul însemnând un alt pas incipient spre abstractizare a corpului uman, spre simplificare până la esenţe a formelor umane. Culoarea maro deschis și dungile verticale trase cu pensula sugerează fibra lemnului, din care urma să realizeze, probabil, viitoarea sculptură. Redat de ochii uniţi cu nasul printr-o linie continuă, scâncetul se repetă prin gura sub forma unei adâncituri trapezoidale. Aș adăuga – aceeași adâncitură din sculptura „Primul strigăt”. Atingând faţa, mâna-i dreaptă sugerează limpede ștergerea lacrimilor.

În articolul său, Hironori Hozaki intra în detalii despre alte opere, atunci când descria „Primul strigăt”, cu trimiteri la „Primul pas”, „Fiul risipitor”, „Cap de copil”, „Copil dormind”. Așa cum văzusem în depozitul subteran, în pofida lustrului migălos al întregii sculpturi, la gât a rămas suprafaţa brută cu textura unui trunchi de copac tăiat. Printre multiplele interpretări sugerate, se regăsește și cea a „ruperii” trupului de cap.

Pătruns de emoţia simbolismului din operele contemplate, dar și de interesul japonezilor pentru Brâncuși, am schiţat scurte poeme haiku, inspirat de genialele opere, ca acesta, într-un abstractizant diapazon dihotomic:

 

Între noi și nori

Stol de note călător –

Primul ţipăt mut.