Două sînt reperele principale ale perspectivei lirice din volumul Fluturi de trup – Editura Blumenthal, București, 2015 – al lui Nicolae Vălăreanu Sîrbu, sugerate încă din titlul cărţii: iubirea și creaţia. Acestora li se adaugă, pe parcurs, altele, simţite ca ineludabile, impuse de cotidian, între care singurătatea sinelui în lume ori condiţia omului, în general.

Cu o empatie temperată, fără efuziuni sentimentale, prin urmare, de obicei sub formă de monolog adresat, poetul – într-un limbaj cînd grav, cînd cu note ironic-ludice –, luîndu-și-o drept confidentă și martor (al zbaterilor sufletești și al observaţiilor asupra vieţii) pe cea care îi polarizează mare parte din trăiri și care este o prezenţă continuă în gîndurile sale, poetul așadar pornește în prospectarea lumii, de fiecare dată mai bogat cu o zi, remarcă iterativă, matinală, cînd Dimineaţa își deschide orizontul convex.

În ce o privește pe cea care se constituie în ax al existenţei îndrăgostitului, într-o metamorfoză perpetuă, femeia este, deci, o imagine proteică, sintetizînd propriile-i date și pe cele ale lumii pe care o traversează pasul ori doar imaginaţia lui, vegheată de cel pe care-l identifică: Tu, ce te naști din lumi dăruite…

Cu aportul demiurgic al iubirii, universul trăirii este surprins, în poezie, în neopritul proces al devenirii, al împlinirii menirii, de vreme ce Tăișul gîndului sclipind/ cu idei care fulgeră vidul/ răscolesc focul din soare.

Și dacă dragostea este primul impuls al vieţii care i se etalează celui ce alege să se destăinuie prin poezie, arta, în schimb, este mediul în care preaplinul sufletesc i se poate materializa, în primul rînd, sentimentele, chiar dacă nu în exces, luînd forma expresivă a poeziei, însă dacă, adeseori, o artă poetică este plasată la începutul unui volum de versuri, aici, Nicolae Vălăreanu Sîrbu optează pentru dezvăluirea, mai întîi, a premiselor scrisului său, pentru ca, după cîţiva pași în această direcţie, să puncteze și să sublinieze coordonatele poeziei în care crede. Totuși, exprimîndu-și crezul, poetul ridică doar cîte puţin vălul de pe laboratorul creaţiei lui, așa încît procesul de elaborare a poeziei păstrează o ambiguitate, accentuată prin punerea sub auspiciile unei muze secrete (fiindcă remarcă: O frăgezime pe suflet îţi pune/ șlefuind litere cu aure sonore/ din cristalul cui îl desprinzi/ trupului gol să îi dai/ crudă pielea?), dar și prin apelul la o topică uneori insolită, în unele contexte, și prin absenţa punctuaţiei.

Treptat însă, lamura gîndului, ca să-l parafrazez pe Lucian Blaga, pare a se alege, astfel, concepţia despre poezie, despre poet, despre procesul de creaţie se limpezește: Versul îl nasc cu smalţ de cuvinte și Uneori se-nfiripă cum cîntecul/ plimbă sunetele pe portativul urechii. Și drumul acesta începe să-l facă în chip de pelerin înţelept, de-a lungul unei călătorii cu nelimitatele posibilităţi de cunoaștere pe care le oferă dragostea, viaţa…

Preocupat, pe de altă parte, mereu, de efectele iubirii asupra-i, eul creator caută să identifice chintesenţa acesteia, tradusă, între altele, în Seducţiile tale de mentă sălbatică, simţite cum intră sub piele ca iarba în gura coasei, în stare să învingă orice posibil obstacol, cînd Treptat cetatea din mine se dărîmă.

Meditativ cel mai adesea, eul liric face din sine propriul obiect de studiu, analizîndu-și comportamentul, manifestările induse de factori diverși, de la trecerea necruţătoare a timpului, la interacţiunile cu alţii și, în primul rînd, cu iubirea și cu actanta acesteia. De pildă, la un moment dat, constată că Inima mea se mai îndrăgostește/ numai cu ochii,/ nu mai risipește farmecul trupului tău/ prin sînge chemarea urcînd.

Egalitatea în faţa morţii, tristeţile inerente ale oricărui destin, viaţa ca o călătorie, pendularea fiinţei între așteptări și neîmpliniri sînt alte cîteva teme ale poeziei lui Nicolae Vălăreanu Sîrbu din acest volum, care, totuși, rămîn doar fundalul pentru tema principală, cea a dragostei, ca realitate, dar, cu precădere, ca potenţialitate. Printre acestea își fac însă loc și alte gînduri mai… terestre, ca, spre exemplu, cel legat de codrul care nu mai este frate cu românul, cel al asumării unui destin etnic marginal (Sîntem fruntași la periferia lumii), ori cel al unei nesfîrșite tranziţii (Trecerea dintre sisteme), venind dintr-o dezabuzare cotidiană, care, în planul întregului, introduc un alt nivel de abordare a vieţii ce-i atenuează lirismul.

Dincolo însă de aceste aspecte tranzitorii, în concluzie, poetul găsește forţa de culege din realitate mai ales imagini cu darul divin, materializat, de pildă, într-o priveliște pe înserat sau în Femeia de lîngă mine ori în amintirea copilăriei, care-i dă posibilitatea să simtă cum Arcușul sufletului cîntă oda bucuriei/ Dumnezeu ascultînd-o, astfel că fiorul religios este o altă componentă a poezie din volum, poetul atenţionînd: Cei care iubesc pe Domnul se nasc a doua oară, încît se poate considera că, și în acest volum, Dumnezeu exilat/ a creat cuvîntul/ egal cu sine însuși.