Cartea de poezie Fantasmele Versului Rău, recent apărută la editura ieşeană Timpul,  şi semnată de poeta Daniela Oatu (n. 16 apr. 1967, Petroşani) se adaugă volumului de debut Eternitate fragilă. Autoarea propune o incursiune în lumea „Versului cel Rău“. Metafora care dă titlul lucrării defineşte noţiunea de eu liric, mereu neastîmpărat, lucid, dar şi visător, trăind în certitudini, dar şi îndoielnic, iscoditor, veşnic nemulţumit, curios, cutezător, obsedat de problema adevărului.

Omului îi sînt date două feluri de spaţii: cel la îndemîna tuturor şi spaţiul tăgăduirilor spirituale, al căutărilor Căutării întru definirea de sine şi mîntuire a individului. Spaţiul tuturor este unul material: cel de la poartă pînă la magazin, de la sat la oraş, care desparte astrele cereşti, cel care ne duce la şcoală, la biserică sau la patul de somn. Spaţiul căutărilor Căutării este unul neidentificabil în cifre şi date, care ne dă durere, nelinişti, fără să avem vreun organ al corpului afectat, care ne oferă distanţele în afara noţiunii de infinit, iar timpul în afara limbilor ceasornicului. Spaţiul căutării Căutărilor este spaţiul arid şi tensionat din noi, ajunşi la porţile conştiinţei de sine. Este fata morgană pe care vrem s-o atingem, dar ea este mereu cu cîţiva paşi mai departe.

Versul cel Rău al Danielei Oatu încearcă să pună ordine şi chiar stăpînire pe Căutare, s-o supună şi, precum Poetul Mărţişorului, s-o pipăie, şi să urle că este.

Cartea se deschide cu „Poem neprobat“, un program liric în care poeta se preocupă de problema capitală a oricărui creator: relaţia cu cel care consumă frumosul artistic. Pentru cine scrie ea şi cum ar trebui s-o facă, pentru ca cititorul să fie interesat. „Te-am invitat în fiecare carte/ să-i răsfoieşti încăperile/ Poate ochiul tău de vînător/ a zărit de departe/ penelul de aripi plăpînd/ la încheietura mînii drepte/ sau umbra domestică a Versului Rău“. Din start asistăm la robinsonada – familială Danielei Oatu – între zona de spiritualitate albastră şi vis, pe de o parte, şi lumea materială, concretă, de cealaltă parte. Încît, poema şi cartea sunt văzute ca întreprinderi ciudate care se nasc din vis, dar cresc ca florile cu rădăcini adînc împlîntate în pămîntul real. De altfel, eul liric este mereu obsedat de pericolul pierderii în neant, şi-atunci volutele sale coboară urgent la sol. „Poemul neprobat“ este, de fapt, un costum neverificat de maestrul croitor: „Nu ştiu… acest volum îţi vine bine?/ Nu te strînge cumva??/ Aşteaptă să-i închid ultimul nasture…/ Îl asortează ceva?/ Şi să-l scriu pe nisip pentru tine.“

Ne atenţionează, tot de la început, că lirica sa este născută „Din găoacea acestui veac“. Veacul „L-a crescut de mic/ hrană pentru zei,/ pînă a ajuns, – iată –/ de miere,/ de şarpe,/ de zăpadă vinovată,/ de praf,/ de cucuvea,/ de vulpe,/ fiară, Făt-Frumos, înger,.punte/“(Pui de vis).

Evoluţia spirituală a poetei are configuraţia povîrnişului coborît dinspre pisc spre cîmpie. Dinspre susul, cu esenţele tari ale copilăriei, cu avîntul adolescenţei, cu platoul tuturor experienţelor maturităţii, care obosesc în cele din urmă şi nu clarifică tainele existenţiale, spre josul, unde eul liric întrezăreşte maturizarea, limpezirea sentimentală şi ideatică, înţelepciunea, uneori chiar blazarea.

Ca să cuprindă aceste spaţii, eul liric îmbracă  forme şi chipuri polivalente. Iată-l nou-născut, ţinîndu-se de „mîna de luni“ cu ursitoarea.(Mărturisire), luînd chipul „păpuşei din vis“, îndrăgostită de „cuvinte de pluş“.(Păpuşa din vis). Ajunge chiar „fiul omului de zăpadă“, care, ca un spirit al naturii, locuieşte „lîngă coasta ascuţită a primăverii“ (Fiul omului de zăpadă). Intră şi în pielea învăţătoarei care „poartă aripa dreaptă/ a corbului lui Poe“ (Lecţii de zbor), apoi în aceea a împăratului „puternic şi mare“ care aşteaptă în „meşteşugita grădină pe o tipsie de aur“ să-i cadă „versuri mălăieţe“ (Iertări). Uneori, eul liric părăseşte subiectivitatea. Simţămintele nu mai aparţin unei identităţi anume, ci inundă colectivitatea. Îl găsim plasat în vocabule ca noi, ne, voi, vă. Asta din dorinţa de comunicare sigură nu doar cu alter ego-ul, ci şi cu ceilalţi, care formează „lumea ca lumen“. „Clipa de abure ne ia în cîrcă/, ne căţărăm/ aproape de rai/ cînd zarzărul se deprinde să zboare“ (Chip de abur).

Se apelează la un arsenal întreg de mijloace de expresie pentru a ne transmite mesajul unei poezii calde şi senine ca o zi de vară, dar profundă şi plină de semnificaţii ca o fîntînă de cîmpie sau ca un Sfinx aşezat la încrucişarea de drumuri existenţiale. Din realitatea obiectuală în aceea a poeziei, Daniela Oatu ne trece prin balustradele metaforei. Aceasta poate să se reducă la o sintagmă, dar, de cele mai multe ori, îmbrăţişează, ca o acoladă, întreg textul  „Astăzi în tîrg o paiaţă – încă de dimineaţă/ Vindea legături drepte, şerpuitoare de viaţă,/ Turn Eiffel la promoţie, cochilii de gală en gros, «Ce de îngeri la rînd!… Nu-l mai aştept pe Godot.»/ Cu mărunţişul din poşeta de rouă/ Mi-a frînt o legătură de viaţă… în două “ (Legătura de rouă).

O undă de sarcasm şi ironie se-ntregeşte tragismului vieţii. Este locul preferat din care eul liric obişnuieşte să privească lumea, realitatea, visul: „Mai am de sorbit cucută din cupa lui Socrate/  Că doar trăim în cea mai bună lume dintre toate…/ De vopsit două nume, cîteva lacăte de pansat/ Şi Versul cel Rău de dresat…“(Mînia clipei). Sau postarea în frust, în angoasă, cu un limbaj economicos, direct, fără zorzoane stilistice: „În ziarul de azi/ la prima oră/ cîte veşti îţi izbesc/ de colţul sufletului/ ferestre nervoase/ nepotolind scîncetul soarelui/ prea devreme trezit./ (oricum ediţia de mîine/ nu mai ajunge la noi)“.(Veşti nervoase).

Întregul discurs liric este pus sub pecetea (cheia) Versului cel Rău. Identitatea acestuia se materializează într-un laitmotiv care dă unitate şi sens construcţiei lirice, creînd impresia unei lucrări cu material ordonat, şi nu adunat la întîmplare

Interogaţia retorică, exclamaţia, uimirea, mirarea sunt alte instrumente prin care poetesa pătrunde în masa amorfă a visului şi realităţii, invitînd astfel lectorul la un popas de reflexie înainte de a păşi în tainele lumii şi ale vieţii-morţii. Admirabilă în acest sens este poema Confuzie, o serenadă de dragoste sinceră şi curată, din care spicuim: Lumina ciugulindu-mi din versurile-n palmă,/ Condeiul sîngerează între coperte… să strig?// Mai bine rîd şi-aprind în cer un bec,/ Invit la masă îngeri, spun bancuri să-i amuz,/ Suflete lustruim… să-ţi mai rămîn?… să plec?…// Mă bate iar pe umăr ecoul lor confuz…“

Construcţia poemei se face pe coloane de spaţialitatea şi temporalitatea, dar cel mai adesea, pe golul dintre acestea: „Acest Vers ales/ Zeiţei Aruru o fi/ De-ntinde bezna lumini/ În zorii de zi pe frînghii…/ Tot mai departe de casă/ Sufletu-mi pierde, prinde culoare/ Cînd Viaţa şi Moartea,/ bune surori/ rază cu rază/ Se sărută-n cărare“ (Incertitudini).

Prin poeme circulă înalta tensiune a trăirilor, ideilor şi viziunilor, pilonii susţinători de reţea fiind presăraţi pe tot spaţiul construcţiei. Se simte o creştere graduală pe măsură ce lectorul parcurge textul, iar sfîrşitul, de cele mai multe ori, încununează opera. Este tare şi afurisit de frumos! „Mă ceartă clipa că-n zbor s-a tăiat/ C-am închis văzduhul între patru pereţi/ Ziua aceasta nu mai poate pleca/ trag storul altui poem… să mă vedeţi“.(Ziua aceasta) Sau: „Am probat toate neşansele/ în vreme ce părăsită de toţi/ lumina se plimba/ îmbrăcată în negru/ să nu rămînă moartea/ necurtată…“ (În jocul toamnei).

Dar metoda de bază rămîne aceea a disimulării, a ascunderii sub diferite măşti a eului liric, cum am arătat mai sus, fapt ce are legătură imediată cu natura stilistică a textului, „auctorul“ liric, ca să folosim un termen neadecvat poeziei, purtîndu-ne printr-o gamă de limbaje la frontiera cărora, după cum spune Bahtin, se creează un consistent strat de ambiguităţi, de lunecări semantice, adică de substanţă lirică. Sigur că poetesa, în subsidiar, şi le asumă şi ni le prezintă în idiomul ei puternic personalizat, care arată destulă eleganţă, fără a fi unul pretenţios. Într-un asemenea text, verbul devine centrul de greutate al lirismului, iar neologismul capătă funcţii de aerisire şi împrospătare semantică. Substantivele se mişcă grele de materie, iar adjectivele – epitete trag cu penelul culori şi nuanţe imprevizibile.

Abordînd sentimentele umane, cu întreaga lor paletă de certitudini şi îndoieli, stări existenţiale presante şi căi spirituale îndrăzneţe, simţi, ca cititor, cum poezia Danielei Oatu te apropie de inefabil, de înţelepciune, liniştindu-te precum o carte de rugăciuni  Asta şi pentru faptul arătat chiar la începutul demersului critic prezent că poetesa se adresează direct celui dispus s-o urmărească, efortul de demitizare, de desanctificare a geniului creator, care – vezi bine – deţine secretele lumii, ajutînd-o să se includă printre muritori, printre cei mulţi, spre a înţelege, astfel, mai uşor secretele fiinţei umane. De aici senzaţia permanentă de dialog, de colocviu, pe care o degajă acest gen de poezie  O sfătuire de taină. O invitaţie de a intra în jocul secund adresată celui faţă de care eşti vinovat pentru tentativa ta de a cunoaşte şi a te mărturisi.

Clasicism, romantism, modernism, postmodernism şi transmodernism, iată corzile ghitarei lirice pe care Versul cel Rău îşi poartă degetele, dar ies în evidenţă mai ales textele cu patru ochi, cu două feţe, precum celebrul Ianus: una îndreptată către natura discursului, cealaltă atentă la însăşi construcţia lui „Uite că deja se-ncalţă ziua/ şi pleacă/ şi Versul cel Rău încă nu s-a întors/ din ţările calde…/„Ai grijă, pe unde treci“ – i-am spus,/ să eviţi roiul de litere/ cu privirea tristă,/ să umbli pîş, pîş, pîş prin/ poeme străine/ că ieri m-a zgîriat/ tare de tot un cuvînt/ şi mai ales/ nu te-ntoarce din drum/ nu te-ntoar-ce din drum/ chiar de-ai uitat undeva/ luna aprinsă”(Sfaturi). Adîncă, fermecător rostită şi de o francheţă şi o sinceritate debordante, poezia Danielei Oatu ne mîngîie ca o briză de seară, împlinindu-ne în planul simţămintelor şi obligîndu-ne, într-un mod cu totul estetic, să ieşim din banalul cotidian.