Volumul Urechea lui Malhus de Mihaela Grădinariu (Ed. Timpul, Iaşi, 2017) este o reală sărbătoare a poetei. Autoarea se mişcă într-un univers liric fabulos, dominat de culori vii, în care cuvintele se asociază în sintagme neaşteptate, generând poezie de bună calitate. Tributară dogmei creştine şi diverselor idei de inspiraţie biblică (titlul cărţii o sugerează), Mihaela Grădinariu îşi afişează libertatea existenţială cu dezinvoltură, deşi este conştientă că, într-un univers asuprit de sfinţi, afirmarea personalităţii este dificilă: Iar de sus chipuri asuprite de sfinţi,/ Fiecare împuns de sărut şi de cuie,/ Mâinile tale, sângerând şi fierbinţi/ Într-o clepsidră crăpată mă-ncuie. Dacă poezia înseamnă un mod particular de a percepe realitatea, în cazul Mihaelei Grădinariu evenimentele esenţiale din viaţa individului (naştere, căsătorie, moarte) sunt puse sub semnul voinţei divine – şi tocmai relaţia aceasta o subliniază într-una dintre ele, chiar la începutul strofelor: Îmi torni clopot de comând/ Din nisipul din cuvânt; Îmi ţeşi clopote de nuntă,/ Văl de fum şi de pelin; Îmi cerni clopot de botez,/ Dintr-un nor pe destrămate. Legătura individului cu divinitatea este totală (sau ar trebui să fie), iar în cazul insului înzestrat cu darul scrisului, gradul de supunere este conştientizat şi acceptat ca atare. Opoziţia de factură argheziană nu are sorţi de izbândă în judecata Mihaelei Grădinariu. Dimpotrivă, Dumnezeu se substituie adesea poetului scriind El însuşi texte cu totul neaşteptate: Arar, Dumnezeu bate la maşină câte-un poem,/ Prunci fără titlu, la al hârtiei cherem… Întocmai ca Mihaela Grădinariu, care nu-şi individualizează poeziile prin titlu, deoarece îşi consideră textele fragmente ale unui univers poetic ce-şi relevă unitatea prin asamblarea părţilor (ca în jocul de puzzle).

Versurile citate provin din primul ciclu al acestui volum, intitulat Chivot cu trupul beteag, celelalte având şi ele denumiri incitante: Numele umbrei şi Poemul-cu-cruce. Este greu să bănuieşti conţinutul celor din urmă, numai că optica rămâne aceeaşi, din moment ce autoarea o folosea şi în volumele anterioare. Numai că ea translează o realitate ipotetică (universul uman decurgând din credinţa creştină) asupra alteia de natură exclusiv spirituală – poezia – conducându-se după legi similare şi având ca forţă supremă Dumnezeul Cuvânt, invocat adesea: Când litera M din oglinda crăpată,/ Îl cere pe Dumnezeu-Cuvântul drept tată,/ Toate capcanele, dansuri de săbii sub drumuri,/ Toate apele patriei de hârtie şi fumuri… Mihaela Grădinariu poate să discearnă astfel între Omul-copac, Omul-nimic, Omul-celulă etc. dintr-un univers păstorit de Dumnezeul-Cuvânt, dar deschis numai sieşi. Poate este cazul să menţionăm că, prin această viziune, Mihaela Grădinariu se opune radical tendinţei din poezia actuală care se limitează la fragmentarea discursului poetic de o banalitate exasperantă uneori sub formă de versuri. Lipsa metaforelor (şi a figurilor de stil, în general) este amendată de realizarea unora îndrăzneţe, afişate adesea chiar la începutul poeziei, ca în acest caz în care moartea este personificată: Moartea dă autografe pe pielea mea goală,/ Act de vânzare a firii, tristeţilor coală. Finalul acestui text liric coincide cu tripla definire a cărţii realizate (din nou o trimitere la dogma creştină!), care nu poate fi pusă decât sub semnul divinului: Ocnă de vise, carte-blestem şi uitare…

O atmosferă de gândire uşor monahală străbate aproape toate poeziile din volum, dar nu în mod făţiş (direct, aşadar), ci stilat, sugerat doar. Îndepărtarea de cele sfinte se produce şi ea, dar rămân simbolurile, chiar dacă prezentarea lor se face într-o altă lumină decât cea tradiţională: Prin cer, oglinzi îmbătrânesc pe rând,/ Nisip pierdut la zaruri într-o doară/ Doi îngeri orbi, cu aripa murdară./ Ce zilnic uită câte un cuvânt… Oricum, Dumnezeu este omniprezent, tăcut de cele mai multe ori, dar şi vocal când situaţia o cere: Ne îmbrăcăm albastru – tu şi eu,/ Ne învelim în măşti şi personaje,/ De sub coperte te strigă Dumnezeu,/ La cumpăna răscrucilor vrăjmaşe.

O notă specifică poeziei scrise de Mihaela Grădinariu, accentuată de la volum la volum, este încercarea de a prezenta universul existenţial într-o lumină carnavalescă, în care Destinele sunt Arlechini într-o farsă continuă. Se înţelege că, datorită aceste perspective şi prezentarea Morţii beneficiază de tuşe speciale, din care elementul caricatural nu lipseşte: Ce femeie mai eşti şi tu, Doamnă Moarte,/ Cu rochia ruptă şi timpul agrafă-ntr-o parte,/ Cu sânii la spate, sleiţi, alăptând nenăscuţi pe hotare./ Gânduri flămânde,-mpungându-se care pe care…/ Ce femeie, nehotărâtă şi mută,/ Ascunsă-ntre cer şi pământ, decolorată derută…/ Nici casă, nici masă, nici icoană-n ştergar… Dar totul este privit şi judecat de Dumnezeu. Finalul poeziei conţine această idee: Într-un stup, Dumnezeu adună cuvintele toate.

Lipsite de titlu, poeziile din Urechea lui Malhus sunt menite să probeze faptul că, împreună, formează un întreg. Din această cauză, poezia care încheie ciclul, Numele umbrei, are caracter rezumativ. Dumnezeu şi Malhus apar deopotrivă, ei fiind „personajele” cele mai des invocate. Începutul şi sfârşitul textului poetic sunt legate structural: Dumnezeu se ascunde senin într-o umbră,/ Noaptea, lumina spaimei printre noi se preumblă (…) Aproape-departe, în paraclisul de fum,/ Umbra urechii muşcă din mine, acum…

Al treilea ciclu din carte, intitulat Poemul-cu-cruce este o ars poetica fragmentată. Se vorbeşte aici despre Poem pe cruce între hoţi, dar şi despre Cuvinte inutile, semn de cuie care-l fac să trăiască. Mai ales cuvintele sunt des invocate, deoarece uneori acestea au aripile de ceară, alteori sunt moi, vocale fără oase, ori Sărut înzăpezit, lumină oarbă. Autoarea se defineşte astfel în finalul unei poezii: Azi locuiesc în peştera unei singure limbi, încuiată,/ Nici Dumnezeul poeţilor nu mai ştie la poartă să bată. Revenirea simbolurilor predilecte (îngeri, umbra, crucea etc.) este făcută cu bună-ştiinţă, pentru conturarea cât mai exactă, cu tuşe viguroasă, a universului liric creat, coerent în ansamblul său.

Și sub aspect prozodic se pot face observaţii interesante privind poeziile din Urechea lui Malhus. Formată la şcoala poetică argheziană, Mihaela Grădinariu adoptă atitudinea acestuia faţă de ritm şi de rimă. Aşa sunt posibile împerecherile neaşteptate de cuvinte, găsind în ritmurile şi rimele utilizate ajutoare statornice în conturarea unui univers liric plin de culoare, muzical prin definiţie. Ca şi la Arghezi, lungimea versurilor din catren (cu poziţii pare sau impare) nu au aceleaşi dimensiuni, după cum ritmul denotă libertăţi notabile, structurile binare coexistând cu cele ternare. Venind după Biserica de cuvinte (2012), Frigul din clepsidră (2013), Risipiri în alb pe alb (2014) şi Aspida mireasă (2015), Urechea lui Malhus confirmă un talent major şi un desăvârşit creator de surprize literare.