Povestea pe care aş fi scris-o
Citesc povestea de parcă aş fi scris-o
Chiar eu de pe genunchii de copil uitat
În poarta cărţii pe care a deschis-o
Gândind că nu-s tăioase filele ce-a dat
Şi că-nţelegerea acelui joc de chipuri,
– Iluzii nobile scăldând copilăria
Atât de istovită-n lumina de chibrituri
‘Nălţată-n grava, uitată lămpăria
Din odaia cu pleoape deschise cât să fugă
Misteriosul dor ce îi înclină fruntea – ,
E hrana unei vârste de rang înalt, o rugă
De-nvrednicire cu pasul fermecat în curtea
Caisului cu flori cum nările trufaşe
Umflate-s să orbească cerul mahalalei
Fără sfârşit. Deprins cu putrede cocoaşe
Purtate de corăbii sub velatura calei
Citi-voi, dar, povestea prinsă-n suple foi
Al căror freamăt lumesc îmi leapădă nisipul
Cum faptele lentilei cu iambul lor când prin odăi
Farul îmi mătură, în răsărire, chipul.
Pândeam poştaşul lunii
Cum m-aşteptam, întârzia răspunsul.
De vină, am gândit, o fi caligrafia
Care mă absorbise treptat sau măiestria
De a fi pus în gard – cioplisem doar – apusul!
Nu aveam slăbiciunea, ştiută, omenească,
De-a luneca-n fereastra pândind poştaşul lunii
Sau un lătrat din prundurile humii,
Scunda uitare turnată-n ţâţâna sufletească…
Astfel capul pe spate mi-l dam şi-n cui de lemn
Filele prinse – tocit soroc în lăudate iţe –
Te aşteptau, ca-ntr-o caretă cu biciul din nojiţe
Mirarea-ngândurată–avutul meu–s-o biciui ca un domn
Că vorba ocolită-n colţuri – astâmpăr mâniat
Ce-n scafele scrobite ca nişte trese, şpaletul
Şi-l ridică ziua judecându-mi sau regretul
De a-ţi fi scris – amplifică un vuiet scorburat,
Filtrează bruma în tăişul lat cum o gardină…
De vom reface arcul rupt al vorbelor, cumva,
Doar din detalii vom şti, de n-or întârzia,
– Prevăzătoare rotiţe – litigii fără vină…
Cum ştii, ţi-am scris. Dorinţa de noroc
Pe galantare n-aşteaptă-n forfotă solstiţii
Nici muşcătura spinului, aprinderea peniţii
Sau vreun solomonar când fumegă în ghioc…
Schiţez un semn, ca bărbatul, şi-adulmec pe cărări…
Să îţi iau urma cu drept de folosinţă-n dezlegări?