Popoarele au călătorit din generaţie în generaţie peste milenii construindu-se şi construindu-şi identitatea împreună cu/ printr-un bagaj impresionant de tradiţii, care îşi aveau menirea lor.

Dacă vrei să cunoşti sufletul unui popor, să te apropii de felul de a fi al acelor oameni, una dintre cele mai potrivite căi este creaţia populară.

Copil fiind, când ajungeam la sat, în cea mai mare măsură, dar nu numai, eram într-o lume aparte, în care îmi găseam altfel, parcă, locul în matca timpului, legat de ce înseamnă neamul din care fac parte. Pentru fiecare anotimp erau obiceiuri aparte, ştiam că unele lucruri se fac într-un fel anume, erau ritualuri pentru diverse aspecte care, din nefericire, astăzi par a fi mai degrabă înglobate în caruselul „banalităţilor” de zi cu zi sau pur şi simplu „nu mai contează” ca „altădată”.

Călătorind prin lumea popoarelor turcice am constatat, cu nuanţe de la loc la loc, cam ce se poate vedea şi în România. În epoca în care trăim pare că oamenii tind să uite cât de importante sunt rădăcinile, în ce fel trecutul, istoria, cutumele/ obiceiurile, costumele populare pot să dea chiar stabilitate unei societăţi.

Mehmet Naci Önal, în cartea sa Despre folclorul turcilor dobrogeni¸ apărută în 1997, scria: „S-ar putea foarte bine ca peste zece-cincisprezece ani să nu mai trăiască aproape nici o persoană, care să ţină minte şi să povestească obiceiurile turcilor dobrogeni dispărute treptat, pe măsura trecerii anilor.”

Am colaborat cu Emin Emel, recent, la o nouă carte[1] despre lumea popoarelor turce, concepută mai curând ca o introducere sintetică (cu exemplificări, analize punctuale) în ceea ce înseamnă literatura turcă (sigur, este greu de separat cu totul de corpusul care înseamnă literatura populară a popoarelor de limbi turcice – fie ei turci, tătari din diverse locuri, inclusiv Dobrogea, ori crimeeni, kazahi ş.a., deşi autoarea nu are în vedere şi perspectiva comparativă), relativ schematic, dar şi cu exemple şi detalieri de diverse tipuri, de la caz la caz.

Am ajuns, şi în acest caz, între diversele citări, la varii exemple, majoritatea covârşitoare din creaţiile populare asupra cărora se opreşte fiind, dacă ne referim la cele în versuri, traduse în limba română prima dată.

E o lume aparte, pe care o deschidem acum şi cititorilor revistei noastre.

În cartea amintită, autoarea se opreşte şi la primul text al unei elegii/ ağıt cunoscut în limbile turcice sau, cum i se spunea după vechile izvoare, de pe vremea când se cânta la ceremoniile funerare numite yuğ, un sagu despre Alp Er Tunga, care se regăseşte la Mahmut Kaşgarlı, în opera sa din secolul al XI-lea, Divan-ı Lügat-ıt Türk.

(În genere, turcologii consideră că primul care a sistematizat informaţii etnologice, culturale despre triburile turce a fost Mahmud ibn Hussayn ibn Muhammad al-Kashgari[2], în „Divan-i Lugat-it-Turk/ Dīwān ul-Lughat it-Turk”/ tradus şi drept Dicţionarul Limbii Turce. În „dicţionarul” său compilat în 1071 (1072-3), alcătuit cu scopul de a învăţa pe arabi limba turcă, a cules şi a reprodus şi material folcloric.)

Eroul/ personajul poemului, Alp Er Tunga, se spune, cum  aminteşte şi Emin Emel, că ar putea să fi fost descris şi de Ferdoussi, cu alt nume[3] însă, în a sa Şah-name (Cartea regilor), şi ar fi vieţuit, în realitate, după izvoarele iraniene, prin secolul al VII-lea.

Popoarele turce numesc elegia ağıt. Încă din cele mai vechi timpuri durerea declanşată de moartea unui erou slăvit de popor, mai ales, dar şi a altor oameni, fie ei tineri sau bătrîni, a fost cîntată de rapsozii populari care, în poemele lor, exprimau  durerea unei comunităţi. Poemul evocă jalea funerară şi exaltă vitejia decedatului.

Atunci cînd este cîntată la căpătîiul celui decedat nu se acompaniază cu vreun instrument muzical. Dacă este recitată după înmormântare ori în afara casei celui decedat, se face pornind întîi la saz, melodia fiind una lentă, care să redea tristeţea. Apoi, după o pauză, se cîntă elegia.

În izvoarele vechi ağıt se numea sagu, şi poemul era intonat la ceremoniile funerare, numite yuğ. Exista obiceiul ca, la decesul unui erou, să se aducă şi ofrande diverse animale (cai, vite, oi), din partea rudelor apropiate, dar şi a altora. Apoi se ocolea cortul în care era trupul celui decedat de şapte ori, călare pe cai. Înmormîntarea trebuia să se înfăptuiască într-o zi bună (uğurlu gün), şi atunci se proceda la ocolirea de şapte ori a mormântului.

Emin Emel îl citează pe Amet Kabaklı, care (în Türk Edebiyatı/ Literatura turcă, carte apărută în 1990 în vol. 2, la p. 6) scrie: „Epopeea Alp Er Tunga pe timpuri nu a fost înregistrată în scris şi s-a pierdut. Kaşgarlı Mahmut în secolul  al XI-lea a scris în Divan-u Lûgat’it Türk sfârşitul ei de la turcii de Est. Ne oferă oarecum un material din punct de vedere al sistemului metric, lingvistic, formă şi conţinut. În cupletele 3 şi 4 a redat în mod clar ceremonia funerarǎ yoğ (yuğ) pentru marele erou.”

În cartea amintită, Emin Emel a publicat doar două strofe. Acum a avut amabilitatea de a oferi cititorilor revistei noastre, pentru prima dată spre publicare în limba română, pe toate cele patru păstrate pînă azi. Aşadar, iată ce s-a păstrat din cel mai vechi sagu al popoarelor turcice, din ce se ştie azi, şi care a fost găsit până acum, redat de Kaşgarlı Mahmut, anume Alp Er Tunga. [Marius Chelaru]

 

Alp Er Tunga sagusu

În forma originară:

Alp Er Tunga öltü mi,

Isız ajun kaltı mu?

Ödlek öcün altı mı?

Emdi yürek yırtılur

 

Ödlek yarağ közetti

Oğrun tuzağ uzattı

Begler begin azıttı

Kaçsa kalı kurtuluri

 

Ulışıp eren börleyü

Yırtıp yaka urlayu

Sıkrıp üni yurtayu

Sıgtap közi örtülür

 

Begler atın urgurup

Kadgı anı turgurup

Mengzi yüzi sargarup

Körküm angar türtülür

 

În turca contemporană

Alp Er Tunga öldü mü?

Kötü dünya kaldı mı?

Felek öcünü aldı mı?

Şimdi yürek yırtılır.

 

Felek silâh gözetti (kullandı)

Uğrun (gizli) tuzak uzattı

Beyler-beyini kaptı

Kaçsa nasıl kurtulur!

 

Erler kurt gibi uludular

Hıçkırıp yaka yırttılar

Acı seslerle ağıt söylediler

Ağlamak gözlerini perdeledi

 

Beyler atlarını yordular

Kadgı anı turgurup

Betleri benizleri sarardı

Satran sürülmüş gibi oldular.

 

versiunea în română:

Elegie pentru Alp Er Tunga

Alp Er Tunga a murit?

Lumea rea a rămas?

Soarta s-a răzbunat?

Acuma sufletul se sfâşie…

 

Soarta şi-a folosit arma

A întins o capcană ascunsă

L-a prins pe beyul printre bei

Scăparea lui n-a fost posibilă.

 

Bărbaţii au urlat ca lupii

De durere şi-au sfîşiat gulerele

Cuvintele erau pline de durere

Lacrimile le-au împânzit ochii

 

Beii au obosit caii

Durerea i-a oprit

Au devenit palizi

Parcă sunt daţi cu şofran.

 

(traducerea în română a citatelor din turcă

şi versiunile din Alp Er Tunga: Emin Emel)

[1] Emin Emel, Literatura turcă populară, ediţie bilingvă română – turcă, cuvânt înainte: Marius Chelaru, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2016, 208 p.

[2] Înţelept turc (din mamă arabă), lexicograf al limbii/ dialectelor turce de loc din Kashgar, trăitor în secolul al XI-lea, cunoscut în lumea islamică fie ca Mahmud ibn Hussayn ibn Muhammad al-Kashgari, ori (la uiguri) Mehmud Qeshqiri, la turci Kaşgarlı Mahmut , iar în lumea arabă Maḥmūd ibnu ‘l-Ḥussayn ibn Muḥammad al-Kāšġarī sau Mahmûd Qašqarî. Cunoscător al dialectelor turce, a alcătuit primul dicţionar al limbilor turce, în arabă: Dīwānu l-Luġat al-Turk, în turcă Divanü Lügat-it-Türk (Dicţionar/ Compendiu al limbilor/ dialectelor turcilor), în 1072. Se pare că era menit în folosul califilor din Bagdad. Cartea conţine, în afară de o hartă a zonelor locuite de popoarele turce, cca. 200 de leacuri, proverbe, zicători, exemple de poezie turcă/ uzitate în zonele de limbă turcă (Asia Centrală, Turkestan, zona dintre Ural şi Volga ş.a.), de la rubaiate (în turcă – dörtlük) la mai toate genurile/ formele principale. A murit în 1102, la 97 de ani, într-un mic orăşel de lângă Kashgar, Upal.

[3] „Afrasiab descris de Firdevsi în Şahname (Cartea regilor). După izvoare iraniene, Afrasiyab a trăit în secolul VII-lea era noastră” – scrie Emin Emel în op. cit.