Florentina NIŢĂ

POEZIA DIASPOREI (V)

Printre zeii şi semizeii Parnasului,

cu viciile şi virtuţile muritorilor

E de ajuns să răsfoieşti la întâmplare paginile cărţilor lui Viorel Boldiş sau să îi asculţi prezentările la evenimente culturale ca să îţi dai seama că avem de a face cu o poezie viguroasă, ancorată în concreteţea faptelor şi puterea sentimentelor, cu accente naţionaliste ori protestatare când abordează teme sociale sau tonuri pătimaşe ori triviale în lirica de dragoste. Acoperind un spectru larg de sentimente şi atitudini, creaţiile sale au de cele mai multe ori un mesaj direct, pretându-se a fi jucate pe scenă ca monologuri dramatice, cărora o atentă regizare şi o bună interpretare, menite să cucerească atenţia publicului, pot să le asigure un succes garantat. Astfel, titluri precum Ar trebui să vă cuprindă teama, Am fost acasă şi m-am întors trist ori Deşteptaţi-vă odată au ajuns să se bucure de mare atenţie în spectacole ori pe reţelele de socializare, altele au devenit textele unor şlagăre folk cu succes la public (Străinătatea, Nişte părinţi, Străine sărbători).

Dacă e să recunoaştem, deci, o anume popularitate de care se bucură printre românii din Italia, trebuie spus că aceasta se datorează tocmai stilului incisiv cu care îşi promovează el însuşi creaţiile, prin toate mijloacele, precum şi luările de poziţie publice la fenomene sociale şi politice de actualitate, dintre care unele reflectate şi în poeziile sale. O poziţie ce s-a consolidat în timp şi prin organizarea unor întâlniri, după modelul de cenaclu-spectacol al anilor ’70-’80, cu o prezenţă predominantă a textelor proprii recitate, cântate, traduse sau interpretate. Celebritatea i-a atribuit acea aureolă care să îl situeze deasupra celorlalţi, întreţinută mai ales de admiratorii care au ajuns să îl proclame „Poetul Diasporei”. Dar din care uşor orgoliul se hrăneşte, iar vanitatea te amăgeşte. Chiar şi atunci când ai abilitatea de a te ascunde în spatele unei false modestii „mă Mario, sunt un futut de poet îndrăgostit/ de frumoasa dar nefericita mea de ţară” (Dragoste şi sex cu cele două patrii ale mele) sau de a te autopersifla: „poetul stă călare pe o sticlă de bere/ şi prinde putere/ şi scrie poezie de dragoste/ pentru iubita lui de muiere/ băăăă, ce poezie mai scrie/ curg versurile din el/ ca vinul din viţa de vie” (Poetul bea bere şi iubeşte).

Ocazii de asumare efectivă a rolului de lider în mişcarea culturală românească din Peninsulă au fost, în cadrul unor acţiuni întreprinse, de altfel meritorii ca iniţiative, de organizare a unor întâlniri periodice ale scriitorilor români din nordul Italiei (iniţiativă abandonată după prima ediţie, din 2013) ori de a pune bazele unui cenaclu artistic, proiect rămas şi el la stadiul incipient. Nu se poate spune că nu s-a găsit susţinere sau participare, dar o atitudine egocentristă şi lipsa unei strategii, care să aibă în vedere o colaborare cu toţi ceilalţi nu pot produce agregări viabile, iar pe termen lung duc inevitabil la pierderea entuziasmului iniţial.

Poate că ar fi interesant să mai amintim, pentru a completa profilul biografic al lui Viorel Boldiş, de candidatura sa pentru Parlamentul României la alegerile din 2016, în urma unei campanii electorale marcate de evocarea idealurilor unioniste şi ale naţionalismului marilor scriitori şi eroi ai neamului, după modelul recognoscibil al unor poeţi înregimentaţi în acelaşi partid.

Din anul 1995 trăieşte în Italia, unde şi-a făcut, de altfel, şi debutul literar. După unele premii şi apariţii în antologii de proză şi poezie, în 2006 îi apărea prima carte de poezii Da solo nella fossa comune, Gedit edizioni Bologna, o variantă revizuită şi tradusă în italiană a volumului Singur in groapa comună, pregătit pe când mai era în România, dar pe care nu a reuşit să-l publice, urmată, în 2009, de Rap… sodie migranti. Rediviva Edizioni din Milano i-a publicat în 2013 un volum bilingv româno-italian intitulat 150 grammi di poesia d’amore/ 150 de grame de poezie de dragoste. În acelaşi an apare, la aceeaşi editură românească din Milano, Morarul zeilor – Poezii din străinătate, o selecţie de 194 de poezii dedicate „Românilor plecaţi prin lume”, în care regăsim reunite mai toate motivele predilecte din lirica lui Boldiş. La aceasta din urmă vom zăbovi mai mult pentru a afla ce făină se macină la „moara” zeilor.

Deşi se declară a fi un „poet bilingv”, raportul cu limba maternă rămâne esenţial pentru modul de exprimare la un scriitor, aşa cum este evocat în poezia În limba mea, reprezentând dilema multora dintre cei plecaţi din ţară şi, în fond, alegerea cea mai potrivită, atât în plan uman cât şi literar: „Sunt musafir în alte limbi,/ căci doar în limba mea mă regăsesc./ Am tot iubit străinele femei,/ dar doar cu limba mea eu ştiu să le iubesc./ Mai buchisesc, aşa, din când în când, câte un vers în graiul ăst dantesc,/ dar poezia sufletului meu/ e scrisă doar în graiul românesc.”

Selecţia poeziilor şi ordinea în care apar în volumul Morarul zeilor este cât se poate de aleatoare. Găsim poezii scrise în anii 1986-1989, la Oradea, alternând cu versuri ce descriu străzi din centrul Bresciei ori din preajma Domului din Milano, pentru ca apoi să reîntâlnim poeme datate din 1985, la Carei, ori care evocă momente din copilăria în satul natal Ţibăneşti. O anume nostalgie străbate de la un capăt la altul în această rememorare amalgamată a unor frânturi de viaţă trăite, nu întotdeauna din cele mai fericite, sentimentul trăirii „Între două patrii” ca în două lumi diferite, resimţind înstrăinarea ca pe o suferinţă fizică: „Străinătatea e un pustiu/ Unde mi-e casa nici nu mai ştiu/ Străin sunt aici, în România străin…/ Străinătatea? Dor şi pelin.” (Străinătatea).

Nici ca structură a cărţii poemele nu sunt distribuite după un criteriu cronologic, tematic sau pe capitole. Rămâne la latitudinea cititorului, făcând slalom printre pagini şi titluri, să aleagă în libertate ce-i place. În timp ce poetul, mimetizat îndărătul paginilor, aşteaptă răsplata pentru actul de creaţie identificat ca pe un sacrificiu de sine: „Eu mor/ cu fiecare poezie/ un pic mai mult,/ cu fiecare vers/ pe lemn crucit,/ renasc însă din nou/ când tu/ mă citeşti seara,/ în gând, şoptit.” (Cu fiecare poezie)

Dar ceea ce îi reuşeşte cel mai bine este, în opinia multora, poezia de dragoste. Aici ajunge să fie cel mai original şi mai profund, între toate tematicile abordate, fie că apelează la un lirism metaforic ori la exprimări savuroase, spre deliciul publicului. „A face dragoste cu tine/ este ca şi cum aş vorbi cu Dumnezeu./ Nu mâinile noastre se ating,/ nu buzele noastre se sărută,/ este doar El/ ce vindecă o rană mai veche,/ o greşeală de-a Lui,/ din tinereţe./ A face dragoste cu tine/ este ca şi cum Dumnezeu/ ar scrie această poezie în locul meu.” (A face dragoste cu tine)

O atitudine tandră, o dragoste exuberantă, un spirit îndrăzneţ răzbat din poeme precum: Amanţi, In facebook love, Ca şi când, În aşteptarea ta. Şi, când iubirea atinge punctul culminant, sfârşeşte, inevitabil, cum s-ar putea altfel, dacă nu în… poezie? „Bat clopotele afară, parcă plâng,/ şi noaptea-nceţoşată-i o stafie./ Ea doarme cu capul pe umărul meu stâng,/ eu mă adun în ea ca într-o poezie.” (Ea doarme cu capul pe umărul meu stâng)

Pentru o iubită autohtonă, fie ea şi imaginară, se leapădă poetul, metaforic vorbind, chiar şi de limba maternă, uitând de sine şi de crezul poetic declarat: „M-am poezit în limba lui Montale/ Când te uitai la mine pe sub gene,/ M-am poezit că n-aveam altă cale/ Să-ţi spun iubito că… ti voglio bene!” (M-am poezit iubito)

Avantajul de a se putea exprima deopotrivă în două limbi, poate fi, dacă nu un bun motiv de mândrie, cel puţin un avantaj, deşi el motivează alegerea limbii de exprimare ca fiind o necesitate dictată de moment. „Depinde. Dacă scriu în italiană este pentru că în acel moment gândesc în italiană iar când scriu în limba română gândesc româneşte. Este adevărat că uneori traduc ceea ce scriu din italiană în română şi viceversa, nici nu ştiu dacă această operaţiune s-ar putea numi traducere… Mie îmi place să spun că nu fac altceva decât să mă plagiez pe mine însumi!” – spune el într-un interviu. La fel de contradictorie a apărut, în acest sens, prezentarea unor versuri eminesciene în traducere proprie, cu ocazia unui eveniment aniversar, după ce el însuşi declarase anterior că Eminescu este intraductibil.

Nu putem încheia această scurtă introducere în universul liricii boldişiene fără a remarca faptul că tonul protestatar, nonconformist şi uneori polemic, dus până la extrem pentru a-şi susţine punctele de vedere, intransigent în mijlocul unor controverse de idei şi principii, de multe ori stârnite pentru a atrage atenţia, este cât se poate de veridic, iar nu de conjunctură. Îl reprezintă în totalitate şi denotă o trăsătură de caracter specifică acelora care au o personalitate puternică, calitate pe care trebuie să i-o recunoaştem, fie că îi împărtăşim sau nu opiniile.