Nici o altă carte a omenirii nu s-a constituit într-o expresie mai concentrată şi mai deplină a spiritualităţii unui întreg popor precum Biblia .Principalele ei aspecte (religia, filozofia, etica, dreptul, istoria, literatura etc.) se află aici, fapt ce conferă substanţei acesteia o impresionantă densitate. Miracolul neostoitei sale puteri de a iradia în spaţiu şi de a străbate prin timp rezidă în instituirea şi promovarea unui mod fundamental de a se manifesta al omului în orizontul existenţial:credinţa sau actul în aparenţă absurd care desfide normele unui sistem logic sau coerent îndeobşte acceptat. Amintind de sacrificiul pe care Dumnezeu l-a cerut lui Avraam, Mircea Eliade observă că deşi „seamănă formal cu toate sacrificiile de nou-născuţi din lumea paleo-semită ,se diferenţiază esenţialmente prin conţinut Atunci cînd pentru toată lumea paleo-semită un asemenea sacrificiu, în ciuda funcţiei sale religioase, era numai un obicei, un rit a cărui semnificaţie era perfect inteligibilă, în cazul lui Avraam este un act de credinţă. Avraam nu înţelege pentru ce i s-a cerut acest sacrificiu, şi totuşi el îl îndeplineşte pentru că Dumnezeu lui i l-a cerut. Prin acest act,în aparenţă absurd, Avraam întemeiază o nouă experienţă religioasă, credinţa. (…) Actul religios al lui Avraam inaugurează o nouă dimensiune religioasă:Dumnezeu se revelează ca persoană, ca existenţă „total distinctă” care ordonă gratifică, cere fără nici o justificare raţională (adică generală şi previzibilă” şi pentru care totul e posibil. Această nouă dimensiune religioasă face posibilă credinţa în sensul iudeo-creştin[1]. Refuzînd deci demersul raţional,dar acceptînd pe cel iraţional – prilej de a releva înrudirea unei atari modalităţi de a înţelege faptele cu „logica” ce prezidează reprezentarea poetică a lumii – noua dimensiune religioasă a determinat descătuşarea unor energii şi elanuri lăuntrice necunoscute mai înainte ,care s-au întrupat în cuvînt respectînd aproape întotdeauna mişcările unui anumit ritm interior. Constatarea aceasta dezvăluie în fond marile resurse lirice ale Bibliei şi împreună cu tendinţa credinţei de a anihila manifestarea liberei voinţe a individului pun în lumină cîteva din cauzele care fac imposibilă apariţia epopeii şi a dramei la vechii evrei.

Elaborată în perioada care se întinde din sec. XII î.e.n. şi pînă în secolul II e.n. Biblia se înfăţişează „comme une espèce d’anthologie[2] alcătuită din mai multe cărţi[3], concepute în epoci istorice diferite, fapt ce atrage după sine prezenţa unor afirmaţii ori detalii care nu rareori se contrazic. Observaţia nu are în vedere numai deosebirile de ordin religios, etic, filozofic etc.,care marchează cele două secţiuni ale lucrării, Vechiul şi Noul Testament, ci priveşte însăşi existenţa unor astfel de nepotriviri în cadrele unei singure secţiuni. Datorită conţinutului său extrem de variat, Vechiul Testament este sub acest aspect edificator.

Cele mai vechi manifestări ale liricii ebraice, a căror existenţă pare a data din sec. XII î.e.n.,sînt considerate a fi cîteva scurte fragmente cuprinse în cărţile Vechiului Testament, precum Cîntecul izvorului şi Cîntarea Deborei. Descinzînd probabil din poezia populară, a cărei mentalitate o răsfrînge şi de a cărei expresie energică şi proaspătă aminteşte, primul dintre acestea nu este decît un arhaic elogiu închinat unui izvor sfînt din Beer, o străveche celebrare a forţelor dătătoare de viaţă şi de speranţă ale unei naturi pe care omul şi-a apropiat-o:

…Lăudaţi fîntîna aceasta, cîntaţi antifoane în cinstea ei!

Fîntîna pe care principii au săpat-o,

pe care mai marii poporului au deschis-o,

cu sceptrul, cu toiegele lor![4]…

Celălalt cîntec, o incandescentă cascadă lirică, glorifică vitejia şi victoria pe care a obţinut-o poporul evreu împotriva canaaneenilor, vechii locuitori ai Palestinei, graţie profeticelor îndemnuri ale Deborei. Cu o bucurie sălbatică, este ridicată în slăvi, nelegiuirea Iaelei, care,cuprinsă de un autentic delir al răzbunării,îl ucide pe conducătorul duşmanilor, cu preţul nerespectării legilor ospeţiei:

…Binecuvîntată fie între femei Iaela,femeia lui Heber Cheneul!

Binecuvîntată fie între femeile ţării.

Sisera ceru apă; ea-i dădu lapte.

În cupă scumpă-i dădu cel mai bun lapte.

Cu stînga apucă ţăruşul.

Iar cu dreapta ciocan greu de luptător.

Cu ciocanul zdrobi lui Sisera capul,

Cu ţăruşul îi străpunse tîmpla.

Atunci căzu îndată la picioarele ei şi acolo rămase.

Căzut-a  la picioarele ei şi nu s-a mai sculat[5]

În chip similar, tulburătoarea elegie compusă de David după înfrîngerea de către filisteni a lui Saul, cel dintîi rege evreu, reprezintă o pagină de cuceritoare vibraţie lirică. Tabloul dezastrului pe care l-au suferit luptătorii lui Israel, dobîndeşte, în lamentaţia viitorului rege, proporţii grandioase:

…Podoaba ta, Israele,a fost doborîtă pe înălţimile tale!

Cum au căzut vitejii!

Nu vestiţi în Gat şi nu daţi de ştire pe uliţele Ascalonului,

ca să nu se bucure fiicele

filistenilor,ca să nu prăznuiască fiicele celor netăiaţi împrejur!

Munţilor Ghelboa, să nu mai cadă pe voi nici rouă, nici ploaie;

şi să nu mai fie pe voi ţarini roditoare,

căci acolo a fost doborît scutul celor războinici, scutul lui Saul,

ca şi cum n-ar fi fost miruit cu untdelemn sfinţit

……………………………………………………………………………………

Fiicele lui Israel, plîngeţi pe Saul, cel care v-a îmbrăcat în purpură

cu podoabe şi v-a pus pe haine podoabe de aur!

Cum au căzut vitejii în toiul luptei!

Ucis a fost Ionatan pe înălţimile tale, Israele!…[6]

De asemenea, alcătuirea ritmurilor care guvernează organizarea structurilor prozodice caracteristice viziunilor profetice sau reflecţiei asupra nimicniciei existenţei este determinată de aceleaşi subterane şi vijelioase elanuri lirice. Sentimentul de copleşitoare deznădejde, generat de conştiinţa efemerităţii a tot ce e lumesc, cunoaşte una din cele mai elevate expresii artistice ale sale în proza poetică a Ecleziastului:

…Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecleziastul,

deşertăciunea deşertăciunilor, toate sînt deşertăciuni!

Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudeşte sub soare?

………………………………………………………………………………………………………….

M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi

iată: toate sînt deşertăciune şi vînare de vînt.

………………………………………………………………………………………………………..

Şi am fericit pe cei ca au murit în vremi străvechi mai mult decît pe

cei vii care sînt acum în viaţă.

Iar mai fericit decît unii şi decît alţii este cel ce n-a venit pe lume, cel

care n-a văzut faptele cele rele care se săvîrşesc sub soare… [7]

Comparînd modul în care s-a constituit meditaţia asupra perisabilităţii întregii creaţii la evrei şi egipteni, Edgar Papu distinge, în cuprinsul liricii deşertăciunii, existenţa a „două tipuri”:în primul din ele, „tristeţea provocată de caracterul inevitabil al morţii, se află împărţită cu deziluzia însăşi a vieţii care-şi trădează inconsistenţa chiar în prezentul desfăşurării ei. În celălalt tip, această inconsistenţă se relevă numai ulterior, prin intuirea unui ciclu încheiat, sub chipul surprizei dureroase şi adînc răscolitoare[8]. Din aceste raţiuni,” lirica deşertăciunii căpătase încă dinainte, la egipteni, un accent de năruire colosală deosebindu-se de aceea a lui Solomon sau a Ecleziastului, unde viaţa,chiar în cuprinsul ei, se dovedise zadarnică[9].

Cele mai impunătoare monumente lirice ale literaturii ebraice rămîn însă Psalmii şi Cîntarea cîntărilor. Poezia Psalmilor reprezintă punctul cel mai înalt pe care l-a atins lirica ebraică religioasă. Căci indiferent de tonalitatea (de smerită rugă, imnică, elegiacă, profetică etc.)  şi de finalitatea lor   (religioasă, politică sau chiar erotică) indestructibila unitate a tuturor acestora îşi află temeiurile în profunda lor religiozitate. Atribuiţi regelui David, s-a constatat ulterior că numai o parte din cei 150 de psalmi aparţin acestuia, întrucît epoca elaborării lor se întinde din sec. X î.e.n. şi pînă în sec. VI î.e.n., acesta din urmă fiind cunoscut şi sub numele de secol al captivităţii babiloniene.

Datorită ,probabil, unei convergenţe de factori materiali şi spirituali – este vorba mai ales de vitregiile istoriei şi de credinţa nestrămutată în Iahve – cartea Psalmilor pare să fie structurată de o forma mentis pe măsura acestora, graţie căreia etalarea suferinţelor, a mustrărilor de conştiinţă şi a cererilor de mîntuire alternează cu exprimarea patetică a laudelor şi a recunoştinţei faţă de supremul Creator. Dacă uneori existenţa unei atari situaţii poate fi probată prin materia unor Psalmi de sine stătători, cum ar fi cei care poartă numerele 50  şi  60, de cele mai multe ori ea devine vizibilă abia pe întinderea cîtorva pagini, prin relevarea modului în care psalmii dedicaţi cîntării nefericirii şi căinţei se succed celor în care predomină tonul de mulţumire şi elogiile sau invers. Astfel, „noua specie de sensibilitate lirică, aceea a apăsării şi a nostalgiei sfîşietoare”[10], generată de robia babilonică îşi va afla reflexul artistic în cunoscutul psalm elegiac 136:

…La rîul Babilonului, acolo am şezut şi am plîns,cînd ne-am adus aminte de Sion.

În sălcii, în mijlocul lor, am atîrnat harfele noastre.

Că acolo cei ce ne-au robit pe noi, ne-au cerut nouă cîntare, zicînd:

Cîntaţi-ne nouă din cîntecele Sionului!

Cum să cîntăm cîntarea Domnului în pămînt străin?

De te voi uita, Ierusalime,uitată să fie dreapta mea[11]…

Niciodată pustiul sufletesc al celui asediat pretutindeni de ameninţări necunoscute nu devine atît de vădit şi de nemărginit ca la lumina amintirii pămîntului natal şi a neputinţei de a intona cîntece.

Pe de altă parte, anticipînd atmosfera de mistică adoraţie a inspiratului Cantico delle creature al sfîntului Francisc, psalmul 103, se constituie dintr-o avalanşă de încîntări în faţa minunilor creaţiei şi de laude ale puterii veşnice a lui Dumnezeu:

Binecuvîntează, suflete al meu, pe Domnul. Doamne, Dumnezeul meu,

măritu-te-ai foarte. Întru strălucire şi în mare podoabă

te-ai îmbrăcat,

Cel ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină.

Cel ce întinzi cerul.ca un cort;Cel ce acoperi cu ape cele mai

de deasupra ale lui;

Cel ce pui norii suirea ta, Cel ce umbli peste aripile vînturilor;

Cel ce faci pe îngerii tăi duhuri şi pe slugile

tale pară de foc.

Cel ce ai întemeiat pămîntul pe întărirea lui

şi nu se va clătina în veacul veacului.

Adîncul ca o haină este îmbrăcămintea lui, peste munţi vor sta ape.

De cercetarea ta vor fugi, de glasul tunetului tău se vor înfricoşa.

Se suie munţi şi se coboară văi, în locul în care le-ai întemeiat pe ele.

Hotar ai pus, pe care nu-l vor trece şi nici nu se vor întoarce

să acopere pămîntul.

……………………………………………………………………………………………………………….

Cît s-au mărit lucrurile tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!

Umplutu-s-a pămîntul de zidirea ta…[12]

În ciuda unor inerente deosebiri de mentalitate religioasă, structurile imaginarului care au prezidat elaborarea unui atare tip de psalm par să fie similare cu acelea care au dat naştere imnurilor pe care egiptenii le-au consacrat Soarelui, iar indienii, lui Varuna. Aparţinînd mai multor autori, care au trăit în epoci istorice diferite, şi cuprinzînd piese cu conţinut eterogen (imnuri religioase, cîntece de pribegie, de disperare şi speranţă, de răzbunare şi îngăduinţă etc.), psalmii imnici au devenit, graţie spiritului religios care-l animă, un întreg de sine stătător, o carte de rugăciuni prin excelenţă, atît la evrei cît şi la creştini, un model de poezie religioasă.

Cîntarea cîntărilor (Şir haşirim), una din cărţile canonice ale Vechiului Testament, a fost menită să devină expresia artistică inconfundabilă a celei mai senzuale şi, în acelaşi timp, mai pure combustii erotice din toate timpurile. Cu toate că tradiţia îi atribuia lui Solomon, fiul lui David (sec. X î.e.n.) meritul de a fi autorul acesteia, totuşi, din cauza transcrierilor şi a prelucrărilor ei ulterioare, contribuţia sa, sau, mai exact spus, forma în care arăta iniţial opera, este departe de a putea fi precizată în prezent. În orice caz, în pofida tuturor disputelor relative la stabilirea paternităţii, originea celebrei lucrări este legată de numele său. Este vorba de pasiunea care a incendiat sufletul regelui-poet cînd, într-una din călătoriile sale spre împăduriţii munţi ai Libanului, a întîlnit-o pe frumoasa păstoriţă Sulamita. Povestea lor de dragoste, încadrată de toată bogăţia şi strălucirea naturii Orientului, ca şi de parfumurile lui, s-a transformat într-una din cele mai captivante pastorale ale literaturii universale. De sub cenuşa secolelor, mişcarea vijelioasă a sentimentului şi neliniştea inimii bolnave de prea multă iubire zvîcnesc cu toată prospeţimea şi plenitudinea lor, sfidînd subtilităţile interpretărilor sofisticate.

Din această perspectivă, Cîntarea cîntărilor se recomandă ca o poezie erotică profană, asemănătoare graţioaselor cîntece de iubire, pe care le-a cunoscut literatura egipteană. Pledează pentru această înţelegere, forma sa apropiată de ditirambul dionisiac, folosirea apelativelor de frate şi soră în locul noţiunilor de iubit şi iubită, care, împreună cu delicateţea şi sinceritatea sentimentelor, amintesc de lirica de dragoste egipteană, ca şi cele opt părţi ale lucrării ce au fost puse în relaţie cu cele opt zile de sărbătoare ale nunţii evreieşti.

Alături de o atare receptare a conţinutului operei, caracteristică, probabil, primilor ei ascultători, a apărut şi o interpretare alegorică adecvată, cea teologală, care a permis situarea acesteia printre cărţile sfinte: iubirea dintre mire şi mireasă era văzută ca o comuniune spirituală între Iehova şi poporul său, după cum pentru creştini, aceasta se identifica cu dragostea dintre Hristos şi biserică.

Dintre interpretările ulterioare cu posteritate fecundă, care s-au situat pe una din cele două direcţii menţionate mai sus, amintim pe cea a lui Origene, care „înţelege cartea ca o dramă tainică a iubirii între cuvînt şi sufletul omenesc”, pe cea a lui Luther,, care „vede în Cîntarea cîntărilor un dialog între regele Solomon şi statul său”,sau pe cea aparţinînd lui Herder, potrivit căruia lucrarea este „literatură populară, expresie a candorii şi a nevinovăţiei”[13].

Continuînd demersul în spiritul sugestiilor venite dinspre rezultatul cercetării structurilor mentale de adîncime ale actului creator, Zoe Dumitrescu-Buşulenga observă că universalitatea poemei rezidă în extraordinara capacitate de transcendere a unui fapt de viaţă concret ,într-o imagine esenţială a unui mod de a se manifesta al omenescului:”Ca în marea poezie a lumii, – scrie aceasta  – aici nu mai e vorba de simple figuri de retorică, ci de simboluri care relevă adîncimile arhetipale, unice, esenţiale ale iubirii. (…) Eroul devine astfel mirele etern, ea este mireasa veşnică, iar întîlnirea lor este nunta, hierogamia, taina supremă a unirii, cu valenţe cosmice şi adînc psihice, tălmăcită ca atare în filozofii antice. Forţa iubirii reuneşte elementele cosmosului, cosmicizează lumea, fuzionează elementele, după cum lipsa iubirii generează durere, haos, sterilitate”[14].

Abia de la acest nivel al exegezei, putem întinde fără dificultate punţi de legătură între dimensiunea sacră şi profană, descoperind adevăratele temeiuri, care justifică integrarea unei opere caracterizată prin trăsături de frenetică senzualitate printre cărţile canonice. Căci deşi nu posedă nici un vers care celebrează divinitatea, Cîntarea cîntărilor este străbătută de cea mai înaltă sacralitate. Există, cu alte cuvinte,o formă a sacrului mai arhaică şi mai universală decît cea care intră în vederile teologale. Astfel, năzuinţa de a atinge desăvîrşirea unei stări primordiale, adică pure şi necondiţionate, în care contrariile îşi dau întîlnire şi în care plenitudinea puterilor vitale primare se manifestă plenar, nu este decît o tentativă de instalare în sacru. „Prin mijloace multiple şi plecînd din puncte de vedere diferite, omul religios se străduieşte mereu să se regenereze, să se reînnoiască, reintegrîndu-se periodic perfecţiei începuturilor, adică regăsind sursa primară a Vieţii, cînd Viaţa, ca orice Creaţie era încă sacră pentru că de-abia ieşise din mîinile Creatorului”[15]. Celebrare a posibilităţilor omului de a transcende în absolut sau în sacralitate prin iubire, Cîntarea cîntărilor este, în primul rînd, o glorificare a sacralităţii vieţii, una din cele mai memorabile ilustrări ale dialecticii convertirii profanului în sacru. Presimţirea stării de beatitudine care urmează să se realizeze prin întîlnirea celor doi îndrăgostiţi într-o zonă de sensibilitate şi de cunoaştere sacră (identică aceleia pe care o încearcă profeţii şi cei care practică yoga) conferă fiecărui verset o misterioasă aură de lumină şi sărbătoresc.

Natura însăşi, în aspectele ei care par a sugera cît mai deplin neprihănirea, delicateţea, prospeţimea ,şi graţia (columbe, miei, gazele, capre, rodii, nard, şofran, trestie aromată, mir, aloe, lună, soare etc.) mijloceşte întruparea miresei ideale, după cum prin ceea ce are mai durabil şi mai strălucitor (aur, fildeş, alabastru, cedru etc.) contribuie la constituirea imaginii mirelui desăvîrşit. În acelaşi chip, miresmele care emană de pretutindeni, învăluind totul în parfumul lor tare, sugerează atmosfera de înaltă elevaţie morală a poemei, cunoscut fiind că, în Orient, mirul şi tămîia au reprezentat întotdeauna o hrană prin excelenţă a spiritului. Astfel, graţie prinosului de podoabe cu care regnul vegetal, animal şi mineral participă la definirea perechii frumuseţii sacre, asistăm parcă şi la o nuntă a elementelor, pe de o parte, a elementarului cu spiritualul, pe de altă parte, fapt ce evidenţiază dimensiunea cosmică şi metafizică a operei.

În planul expresivităţii, tensiunea şi aspiraţia spre beatitudine existente în fond, se revelă în coexistenţa sau alternanţa substanţei lirice cu cea dramatică, a cuvîntului cu muzica etc., toate acestea părînd a prefigura propensiunea existentului către un nou şi definitiv echilibru al său. De altfel, marile virtuţi muzicale ale lucrării contribuie, în mod esenţial, la realizarea unui astfel de zbor. Căci indiferent de ipostaza în care Cîntarea cîntărilor se înfăţişa ascultătorilor, prin cîntec sau prin simplă rostire, construcţia sa aminteşte pe cea a unei bucăţi muzicale. În revărsarea gîlgîitoare a sentimentului, născut din contemplarea unor prototipuri eterne, un prim nivel de cantabilitate se realizează prin repetarea unor cuvinte, expresii, comparaţii, metafore sau strofe, celălalt, prin alternarea momentelor de bucurie şi de solemnă admiraţie a mirelui pentru mireasă sau a miresei pentru mire, pînă cînd, în final, apele triumfătoare ale iubirii se strîng într-o singură albie pentru a preamări puterea de nebiruit a iubirii şi totodată a împlinirii sacre în patria spiritului:

… Căci puternică precum moartea este iubirea,

Grea precum imperiul morţii gelozia

Cărbunii ei, cărbuni de foc,

Flacără misterioasă a lui Iahve.

Ape mari

Nu pot stinge iubirea

Şi fluvii nu o pot îneca.

………………………..

Grăbeşte-te iubitul meu

Şi te aseamănă unei gazele

Sau unui pui de cerb

Pe munţii de balsam…[16]

Dacă, aşa cum s-a afirmat, Biblia a fost inspirată de Dumnezeu, atunci esenţa fiinţei supreme este profund poetică. Punînd accentul pe viaţa interioară, înlăuntrul căreia desfereca rezerve noi şi inepuizabile de sensibilitate, religia ebraică îşi comunica revelaţiile şi învăţămintele prin mijlocirea unei proze organizate de discrete dar persistente ritmuri interioare În cîteva rînduri însă, graţie unei temperaturi afective rar întîlnite şi a unei inspiraţii vii şi spontane, capabilă de a se nutri la fel de firesc din nimicnicia şi din sublimul existenţei, ea a atins culmi de elevată poezie, care au înrîurit nu numai lirica religioasă creştină a tuturor timpurilor, ci, într-o măsură considerabilă, şi pe cea profană.

[1] Mircea Eliade, Eseuri, Editura Ştiinţifică, Buc., 1991, pp.84 şi 85.

[2] ***Histoire des littératures.Encyclopèdie de la Pléiade, Editions Gallimard, 1968, t. I, p.293..

[3] Cuvîntul grecesc înseamnă de fapt carte.

[4] Biblia (1968), Institutul biblic şi de misiune ortodoxă al Bisericii ortodoxe române, Bucureşti p.174. p.269.

[5] Idem, p.269   pp.329-330.

[6] Idem, pp.329-330

[7] Idem, p.664 şi 666

[8] Edgar Papu, Evoluţia şi formele genului liric, Editura Tineretului, Buc., 1969, p.58.

[9] Idem, p.56

[10] Idem, p.102

[11] Biblia, p.631

[12] Idem, p.614

[13] Ion Alexandru, Cuvîntul traducătorului, care împreună cu Studiul introductiv, semnat de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, se află în fruntea celei mai inspirate şi mai fidele tălmăciri a celebrei opere în limba noastră. Este vorba de volumul Cîntarea cîntărilor, apărut la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1977.

[14] Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Studiu introductiv, p. 11. Studiul precedă traducerea lui Ion Alexandru, menţionată mai sus.

[15] Mircea Eliade, op.cit., p. 212.

[16] Cîntarea cîntărilor, op.cit., pp. 42-43.