Născut în 1930, într-o mică aşezare de lângă Stockholm, Paul Andersson şi-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la orfelinat. Violat de băieţii mai mari şi bătut de personal, existenţa sa nu a fost una fericită. În 1953 îi apare prima carte, Elegie pentru o vară pierdută, şi, peste noapte, este declarat geniu. Nici un poet al anilor 50, poate cu excepţia lui Lars Forsell (despre am sacris în revista Poezia), nu a fost considerat atât de promiţător. Autorul avea doar 23 de ani când şi-a publicat cartea ale cărei versuri erau închegate într-un limbaj precum acesta:
Ty endast för mig är ögonblicket Căci doar pentru mine e clipita
som vidgats till timme en care se extinde la oră
livsdel av vågor och blod. parte din viaţa de valuri şi sânge.
För dig är svanorna del av Pentru tine lebedele sunt partea
ett mörker och jag ett ting unui întuneric iar eu un lucru
i en kägla av ljus. într-un con de lumină.[1]
Patru volume de poezie în decurs trei ani. Paul Andersson a făcut parte din grupul „Metamorfoze”, o asociaţie de tineri neo-romantici care, în anii cincizeci, organizau întâlniri de lectură şi înfiinţau edituri. Versurile lor contrastau puternic cu poezia deceniului al patrulea, marcată de anxietate. Elegia lui Andersson este un poem-fluviu întins pe lungimea a peste 450 de versuri. Nu este vorba, în el, despre vreo nostalgie ori regret după o vară anume, ci despre incertitudinea legată de viitorul care succede perioadei de înflorire. Opoziţia vară-iarnă traduce, mai degrabă, contrastul dintre două stări de spirit. Versurile se remarcă prin vizionarismul specific modernismului timpuriu. Într-o strofă precum cea de mai jos, se poate uşor detecta o viziune apropiată de cea a lui Rilke, de exemplu:
Jag bär min flykt som ett hjälplöst Îmi port evadarea ca un sugar
dibarn och ser i den mig själv neajutorat şi văd în ea sinele meu
förhärligad och renad, som vore glorios şi purificat, ca şi cum el ar fi
flyktens ätteled det mål som jorden ţinta pe care pământul a luat-o
tagit som skäl att föda oss och drept motiv pentru a ne naşte şi
nära våra sinnen med förnimmelser a ne hrăni simţurile cu senzaţii
som mot sin övre gräns dör bort för care la limita superioară dispar din
våra ögon och tvingar oss ständigt ochii noştri obligându-ne mereu
söka nya krafter att fånga känslans a căuta noi puteri să cuprindem tot
hela rymd. spaţiul trăirii.
La mijlocul anilor ’50, Paul Anderson a fost căsătorit, pentru scurtă vreme, cu o pictoriţă evreică, de origine estoniană, şi cocheta cu ideea de a se converti la iudaism. În 1956, însă, soţia şi-a găsit sfârşitul într-un accident rutier în Italia. În anul următor Andersson s-a recăsătorit, dar nici noua căsnicie nu a durat mai mult de doi ani. Hotărât lucru, viaţa de familie nu era pentru el. Pentru a continua existenţa poetului de geniu Andersson avea nevoie de mijloace. Unul dintre ele au fost, din nefericire, drogurile.
În privinţa artei sale poetice, aş avansa ideea că versurile capodoperei sale din tinereţe exprimă nu doar trăirile sale din trecut ori pe cele prezente, ci şi experienţele sale existenţiale din viitorul care îi stătea în faţă. Starea sa maniaco-depresivă, de exemplu, pendularea între apatie şi exuberanţă, poate fi decelată, ici şi colo, în astfel de versuri:
De lätta stänk av nyss Uşoara atingere a timpului
förbrukad tid som droppar ner för scurs chiar acum ce picură din
solrosståndets själkar tvingar tulpini de floarea-soarelui sileşte
marken att brista och i sig själv bevis solul să plesnească şi în sine să probeze
att allt mitt irrande är meningslöst, că toată rătăcirea mea e fără sens, căci
ty Noas skyar hota även mig (…) norii lui Noe mă caută chiar şi pe mine […]
Versurile lui Paul Andersson pot părea unora mult prea căutate, prea elaborate. Preţiozitatea lor a fost suspectată ca fiind rezultatul unei deliberate vânători a frumuseţii de dragul frumosului. Nu puţini din criticii literari ai epocii – este vorba de aşa zisa „critică angajată” – i-au reproşat autorului maniera pronunţat estetizantă. Nici ea nici vitalismul ce răzbate din versurile Elegiei nu erau în concordanţă cu spiritul timpului şi nu ştiu de ce (sau poate ştiu, dar mă abţin să spun), una din strofele sale, de pildă, mi se pare că se îngemănează cu bine-cunoscutul vers blagian, „Daţi-mi un trup, voi munţilor”:
Regnbågen brinner Curcubeul arde
med nya färger som plötsligt steg upp cu noi culori ce dintr-o dată se înălţă
och förtärde de gamla. Himlen är şi le înghite pe cele vechi. Cerul e
rusig av flammor och vindar som beat de flăcări şi de iureşuri de vânt
natten fört samman från blodrikets strânse de noapte din cele mai depărtate
bortersta gränser. Detta land är hetta margini ale ţării sângelui. Acest ţinut e foc
och bränder, marken under min fot şi pară, pământul tremură sub picior
skälver som ung hud. Skrevornas ca pielea tânără. Otrava buruienilor
tibast bränner bort min pupill din crăpătura stâncii îmi arde pupila
och ger vilda källor dess plats. lăsând loc izvoarelor sălbatice.
Paul Andersson voia să fie liber. El a trăit în permanentă opoziţie cu normele societăţii, cu legile ei. Asocial, bisexual, narcoman. Preţul pe care a trebuit să-l plătească a fost singurătatea chinuitoare, repetate încercări de sinucidere, mizerie, boală. Câteva versuri din faimoasa lui Elegie par a surprinde astfel noua starea sa sufletească:
Förvirra min blick Tulbură-mi privirea
med droger och färger från eldbergets cu droguri şi culori din adâncul muntelui
innersta gruva, min blick som stelnat de foc, privirea mea solidificată
till del av kristallen. Lös min kropp în mărunte cristale. Deşiră-mi trupul
till knippen av brinnande muskler în mănunchiuri de muşchi arzând
med lysande oljor från sjungande în uleiurile lucitoare ale unor ciudate
sällsamma öar, min kropp som insule cântând, corpul meu
förfrusit till sanning. îngheţat în adevăr.
În cea de-a patra colecţie de poezii, Motive evreieşti (1956), Paul Andersson recurge la teme veterotestamentare. Textele biblice îi ofereau poetului bogate motive de inspiraţie. Propria sa frumuseţe fizică, pe de o parte, şi, pe de alta, viaţa de mizerie îndurată, constituiau doar două din motivele identificării sale cu destinul poporului evreu.
O parte a criticii a desfiinţat însă, direct, noua apariţie editorială. Unora dintre criticii timpului le-a displăcut faptul că, printre altele, a fost folosit Holocaustul ca motiv de inspiraţie. I s-a mai reproşat, pe nedrept, şi necunoaşterea istoriei evreilor. (Argument desfiinţat ulterior chiar într-o revistă de specialitate, „Cronica Iudaică”, de cronicarul care susţinea că, dimpotrivă, acesta „vorbeşte ca şi cum ar aparţine iudaismului.“).
Cronicile negative – mai cu seamă cele apărute în publicaţia sindicalistă „Arbetaren” (Muncitorul) – au avut asupra lui Paul Andersson un efect devastator. Ar fi exagerat să se spună că datorită lor s-a accentuat dependenţa sa de droguri, însă faptul incontestabil este acela că a încetat să mai publice. Devine un delincvent, este luat în vizor de poliţie, anchetat… în cele din urmă părăseşte Suedia. Ca un fel de premoniţie la noul şir de experienţe, versurile din Elgie se înşiră astfel:
Nytt blod erövrar mig i kaskader Sânge nou mă copleşeşte în torente
av flytande metall. Jag brinner de metal lichid. Ard şi vieţuiesc
och lever i elden med salamanderhud în foc cu piele de salamandră
och sinnen av sjudande magma. şi simţuri de magmă clocotitoare.
Verkligheten förkolnar under mina Realitatea se carbonizează sub
kyssar, nya städer av eld bryter fram săruturile mele, oraşe noi de foc
ur allt jag snuddar vid. ţâşnesc din tot ce ating.
Viaţa de mizerie şi fără perspective l-a condus pe Andersson spre limita nebuniei. După ce a părăsit ţara, a trăit din expediente câţiva ani la Paris şi Roma. Epuizat fizic şi mental, revine, în 1967, la Stockholm, pentru a locui în apartamentul moştenit de la mama sa. Moare de cancer, în august 1976, la vârsta de numai 46 de ani. Strofa de mai jos, extrasă din aceeaşi Elegie pentru o vară pierdută, poate fi considerată un bilanţ, o concluzie-sinteză a întregii sale vieţi:
En skärva blek safir Un palid ciob de safir
är människan i landskap av svartnade omul în peisaj de beton
betong. Beständigt skall hon speglaînnegrit. Mereu va oglindi lumina
ljuset och svara med flöjtens röstşi va răspunde cu sunet de flaut
de förlorade skogarnas rop. För hennela strigătul pădurilor pierite. În zadar
har sekler förgäves bunditssecole au fost puse în cătuşe
till bojor, människan som skimrar av pentru el, omul ce licăreşte de
minnen som kölden aldrig amintiri pe care nici îngheţul
kan härja och solen aldrig nu le poate distruge, nici soarele
förbrände. Ur hennes varelsesenu le mistuie. Din cămara
hemliga rumm stiger dofter secretă a fiinţei cresc mirosuri
som bryter molnens fantomer ce străpung fantomele norilor
och smyckar rymden med gnistrande şi împodobesc spaţiul cu scânteietoare
fåglar och skärvor av löv. păsări şi cioburi de frunze.
La un deceniu după moartea Paul Anderssons a fost publicată o culegere de poezii ale sale apărute prin diverse ziare şi reviste. Volumul poartă titlul Pe sub copaci şi alte poeme (1986). În ciuda acelei ediţii, autorul a continuat să fi considerat doar o figură bizară, o notă de subsol în istoria literaturii suedeze. Prin exilul său şi tăcerea bruscă, prin existenţa auto-distrugătoare, prin stilul său de viaţă boemă de la Paris şi Roma, poetul apare ca echivalentul suedez al lui Arthur Rimbaud. (Nu sunt primul care face o asemenea apropiere.) Ambii poeţi s-au impus „dintr-o lovitură”, au fost declaraţi de critică genii precoce, au dus o existenţă marcată de excese, după care au amuţit la fel de brusc şi au murit înainte de vreme.
În 1991, la 15 ani după moartea sa, a fost publicat un alt volum, cuprinzând operele complete ale lui Paul Anderson, iar aprecierile laudative la adresa creaţiei sale au fost reluate. În ultimii ani numele lui a început să fie iarăşi în vogă. Poate că unii din iubitorii de poezie din România se vor lăsa şi ei seduşi… nu de stilul de viaţă, ci de inconfundabilele fulguraţii lirice ce răzbat din versurile poetului suedez.
[1] Traducerea în româneşte a tuturor versurilor îmi aparţine (D.O.)