Adrian Filip, Dincolo de materie

Editura Pim, Iaşi, 2016

În răspăr cu módele po(i)etice agreate de majoritatea congenerilor săi, Adrian Filip pare a prefera lirica modernistă de certă extracţie filosofică, vizionară şi/ sau ezoterică. Refuzînd emfatic derizoriul în profitul esenţialului, nu cultivă decît formule şi figuri prin care e convins că poate materializa teme dintre cele mai grave şi de cea mai mare rezonanţă culturală: dimensiunea sacră ori cea erotică a ontosului, logosul (cum altfel decît) peren, căutarea Unului în/ prin multiplu, cunoaşterea filosofică şi cea artistică, înţelese, desigur, drept trepte de purificare etc. etc. Exerciţiile de dicţie şi numeroasele sale Poeme metafizice se nutresc, egal, din aceeaşi obsesie a căutării sensurilor majore ale fiecărei forme de existenţă şi apelează la antinomii cunoscute pentru a descrie (şi) în cheie poetică procesul eternei căutări de esenţe: spirit/ materie, lumină/ întuneric, slavă/ urgie, austeritate/ opulenţă şcl. Ele sînt de bună seamă concepute ca secvenţele complementare ale unei temerare aventuri metafizice, din care nu lipsesc nici demonii ispitelor trupeşti, nici fantasmele egolatriei şi ale celorlalte maladii spirituale: „Icoana  mea se întunecă treptat, cu fiecare culoare/ Ştearsă de o mînă invizibilă,/ Inima îmi irigă creierul cu sîngele melancoliei,/ Universul de jos naşte răul, precum o femeie pruncul,/ Aşa că fiecare trebuie să trăiască din binele creat de el însuşi!// Sub sceptrul lui Amon-Ra caut printre umbrele/ Alungate din Paradis zîmbetul tău!” (Amintirile persistă) Sau: „(Nu eşti încă perfect, de aceea te copleşesc uneori tristeţi sfîşietoare,/ Încă eşti bolnav, pentru că în tinereţe ai făcut eroarea/ Să desprinzi arta cuvîntului, a muzicii, a picturii,/ A mersului şi a respiraţiei.)/ Fiul Soarelui, Omul-Pumă cu ochii galbeni ca deşertul,/ Dansează în jurul Lacului de aur, magic astăzi,// Ţie îţi cînt, Soare galben ca aurul,/ Codru verde, de nepătruns, Amazon măreţ!” (Descîntec incaş). Dialectica unei nostalgii mai vechi a autorului (semnatar, între altele, al unor opuri sintetice intitulate Dicţionar de istorie a Indiei sau Dicţionar de filosofie indiană) produce reprezentări articulate pe schema revelaţiei, trăite alături de maeştrii con-sacrării şi în locaţii propice ascezei: Canaanul vechi, Grecia-Delos şi Delfi. Templele lui Apollo. Pitia. Orfeu şi Euridice, Egipt. Templul lui Amon-Ra, Roma, Sărbătoare la Agapia etc. La capătul lor, nu lipseşte însă nici orgoliul asumării unui destin de hierofant, deţinător al ştiinţei de a descifra sensurile ascunse ale verbului cosmocrator, reprezentant ales întru iluminarea unei alterităţi infame ori ignobile: „Aminteşte-ţi că asceza curăţă trupul de moarte/ Şi-l deparazitează de gravitaţie./ Castitatea şi vegetarianismul te apropie de miracol./ Religia purificării/ Slăveşte trupul lui Isus Hristos crucificat şi pe al tău.// Aminteşte-ţi vremea cînd profeţii/ Făceau pe oricine să uite că-n lume e moarte.// Aminteşte-ţi că de fiecare dată cînd te priveşti în oglindă,/ Îi vezi pe Buda, Mahavira, Krişna, Chaitanya, Isus Hristos, ori Confucius.// Aminteşte-ţi că Forţa spirituală care domină materia/ Se află şi-n tine,/ Că-n fiece om e proiectat Dumnezeu.” (Asceza) În spatele acestui retorism al dicţiunii se ascund, indubitabil, interogaţii şi nelinişti dintre cele mai grave.

Maria Olteanu, Milkomeda

Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2017

Cu cîţiva ani în urmă, într-o cronică la volumul antologic Infinitul singurătăţii (Colecţia Opera Omnia, Tipo Moldova, Iaşi, 2011), semnat de poeta bistriţeancă Maria Olteanu, observam coerenţa unui întreg liric articulat pe cîteva mari teme: poezia şi logosul, singurătatea şi erosul, în sfîrşit, sacralitatea universului şi nevoia de iluminare a fiinţei. Majoritatea textelor din volum se hrăneau din şi pledau pentru o deplină încredere în semnificaţia esenţială a epifaniilor (fie ele doar propriu-zis poetice!) într-o lume ce şi-a pierdut de mult fiorul religios. Poezia şi religia, iată certitudinile care o determinau pe Maria Olteanu să comprime pînă şi dezastrul ontologic în construcţii stilistice acordate mistic, deşi împovărate de o Tristeţe de sorginte expresionistă: „Tristeţea/ Îşi întinde aripa peste oraş.// În zori/ O fată s-a sinucis/ Aruncîndu-se de la etajul 10./ La autopsie/ În uterul ei au găsit un înger/ Ce strîngea între dinţi un fir de iarbă./ Sub piele avea tatuate poveşti triste/ Şi-n pieptul ei o pasăre ţipa”. Deloc surprinzător, şi Milkomeda, cel mai recent op liric al autoarei din Bistriţa, apelează la aceeaşi recuzită învestită cu sensuri majore: Cenuşa păsării albe, lacrima păsării (Ninsorile) sau pasărea ce „fură sărutul ierbii/ să-l semene între Răsărit şi Apus” (Stau de vorbă cu cerul), ramura de tei şi măslin, plus „pescăruşul de zare flămînd” (Eram poezie), fiara care „adulmecă singurătatea” (Adiere de la margini de timp), fluturii cu aripi de lumină ieşiţi „de sub dărîmăturile cuvintelor” (Eu privesc)  etc. etc. Nu lipseşte nici desenul curat expresionist al suferinţei de dincoace şi, desigur, de Dincolo de zidurile poetice, pe alocuri împovărate de o vegetaţie abundent metaforică: „Cu lacrimi/ ne spălăm rănile// Deasupra oraşelor pluteşte/ o linişte roşie//…// Un pescăruş cu o săgeată-nfiptă-n inimă/ însîngerează marea// şi, dincolo de ziduri,/ se aude plînsul/ Arhanghelilor nenăscuţi”. Mai puţin interesată ca altădată de materializarea îndoielilor profane, scriitoarea (între altele, o talentată pictoriţă de icoane) preferă cel mult să îşi coloreze tendinţa către escapism în tuşe apăsat moderniste, cînd nu apelează exclusiv la imaginile con-sacrate şi stilistica proprie  liricii de vector religios. Prin urmare, în ciuda promisiunii peritextuale, galaxia lirică numită, cu emfază, Milkomeda se roteşte în jurul unei figuri tradiţionale, cea angelică. Pleiada de îngeri ce populează poeziile calde ale Mariei Olteanu îşi joacă rolurile consacrate, intermediind sagace dialogul între terestru şi celest, sancţionînd impostura ontologică sau facilitînd accesul la po(i)etic, chiar şi atunci cînd apariţia lor pare că iniţiază ori consfinţeşte o criză a fiinţei. În fiecare dintre secţiunile cărţii (La Steaua, Apartenenţa imaculată, Morfologia Stelei, Popas la răscruce, Doar Luna,  Caut/ Mă caut) – corespunzînd, desigur, unor etape cheie ale căutării de sine –, există ipostaze angelice călăuzitoare, ce-şi asumă aceste funcţii recurente. Iată, spre ilustrare, cîteva probe: „Din oglinda apei/ va răsări un înger ce-mi va răpi sufletul/ şi-l va face – Stea – / în Constelaţia mea// MILKOMEDA” (Ultima lacrimă); „Vîntul şterge lacrima păsării/ Şi-n prag îmi poposeşte un Înger.// Pe drumul de sănii/ Mă-ntorc în copilărie” (Ninsorile); „Las îngerii să-mi picure pe buze/ Blîndeţea unei rugăciuni” (Cu o metaforă aprind Luna); „Visele ne mor/ Secerate de ghilotină/ Durerea sapă gropi/ La marginea oraşului/ Şi îngerii îmbracă/ Haina de război” (Pietre şi frig). Fără a aduce mutaţii sensibile ale unui imaginar racordat, cu obstinaţie, la tiparele poeziei de figuraţie tradiţională şi miză ascensională, Milkomeda constituie o pledoarie, doar pe alocuri camuflată, pentru transformarea infernului cotidian în sală de aşteptare a misterului de semn trans-.