Liviu CHISCOP

BACOVIANISMUL LA EL ACASĂ*

Coincidenţe tulburătoare

În calitatea sa de director al periodiului de informaţie și atitudine „Viaţa băcăuană”, de președinte al Fundaţiei Culturale „Georgeta și Mircea Cancicov”, de manager al Cenaclului „Avangarda XXII” și, mai ales, de iniţiator și organizator al unui Festival – concurs de creaţie literară, ajuns la a XV-a ediţie, scriitorul Victor Munteanu este unul dintre liderii culturali importanţi ai României de astăzi. Născut la 29 ianuarie 1954 în comuna Bălușești din judeţul Neamţ, Victor Munteanu a debutat, publicistic, în 1975, în revista militară „Pentru Patrie”, iar ca poet – șase ani mai târziu, în 1981, în „Flacăra” lui Adrian Păunescu. Peste încă șase ani, în 1987, se va produce și debutul său editorial cu grupajul de versuri Deschiderea ochilor, în volumul colectiv – conform cutumelor  vremii – intitulat Prier și premiat de „Cartea Românească”.

Stabilit, încă de atunci, în orașul lui Bacovia, Victor Munteanu va funcţiona iniţial în învăţământ, ca profesor – maistru, asemeni ilustrului său predecesor ( care fusese ,,maestru de desen și caligrafie” la Școala Normală de Băieţi ); obţine apoi târziu, ca și Bacovia, o diplomă de licenţă în drept, tot fără a profesa vreodată în domeniu. După vârsta de șaizeci de ani – tulburătoare coincidenţă! – i se oferă o sinecură, precum odinioară lui Bacovia, tot în calitate de consilier cultural, e drept – nu la Ministerul de resort, ca în cazul lui Bacovia, ci la Direcţia de Cultură și Artă a judeţului… În sfârşit, tot ca și Bacovia, care își publicase, între 1916 – 1946, cele cinci volume de versuri (Plumb, Scântei galbene, Cu voi…, Comedii în fond și Stanţe burgheze), Victor Munteanu este și el autorul a nu mai puţin de cinci cărţi de poezie, înșirate tot pe durata a trei decenii, fiindcă plachetei de debut i-au succedat următoarele: Vești la marginea acoperișului (1993), Locuinţă pentru un strigăt (2004), Rănirea vederii (2010) și Prizonierul tăcerii (2016).

Strigăt și tăcere

Apărut sub egida Editurii ,,Junimea” din Iași și postfaţat, encomiastic, de nu mai puţini de șase critici importanţi ai momentului (Cornel Ungureanu, Adrian Dinu Rachieru, Ioan S. Pop, Ioan Holban, Theodor Codreanu și Aurel Pantea), volumul din urmă e structurat în două secţiuni inegale ca dimensiuni: Oare până unde-am ajuns? (43 de poeme) și Ieșirea din cuvinte (30 de poeme).

Nu doar Bacăul și coincidenţele biografice mai sus menţionate îl apropie pe Victor Munteanu de Bacovia, ci și curentele literare de la care ambii se revendică (simbolism, expresionism, existenţialism) și, mai ales, temele și motivele generate de acestea, cum ar fi atmosfera claustrantă a orașului de provincie, strigătul, tăcerea, singurătatea, tragismul existenţei, pustiul/golul, angoasa, ploile diluviene, teama de moarte etc., frecvente în lirica amândurora. Acestora li s-ar putea adăuga și alte motive simbolist – bacoviene, precum seara, noaptea, vântul, frigul, cimitirul etc., atmosfera bacoviană fiind evocată uneori până la pastișă, ca în Frig, de pildă: ,,E seară prin Bacău pustiu/ Vântul mătură bucăţi de hârtie,/ toate băncile goale te știu,/ tristeţea pe trotuare se scrie.// Alb și târziu ţi-e părul,/ așteptarea sapă canale adânci;/ în academii a luat foc Adevărul,/ ziua de mâine se zbate în prunci.// vântul suflă în numele său,/ toamna s-a dezbrăcat de veșminte./ Tu – mercenar al destinului tău –/ cu sufletul gol de cuvinte.// E seară de oraș obosit,/ luminile în băltoace se zbat/ Orologiul din turn s-a oprit –/ in spatele tău urmele tac.” Cum bine observau și cei care s-au pronunţat deja în legătură cu Prizonierul tăcerii, „formula” poetică a lui Victor Munteanu este băcăuană, prin excelenţă, în sensul aderenţei structurale la bacovianism, poemele sale gravitând în jurul temei marginalităţii, a închiderii în provincia bacoviană. În această privinţă, Victor Munteanu se alătură tuturor celorlalţi poeţi importanţi ai Bacăului – Sergiu Adam, Ovidiu Genaru și Ion Tudor Iovian – care și-au trăit poezia în ceea ce Cornel Ungureanu numea cândva ,,sufocarea provincială care înseamnă Bacovia”. Ilustrativ în această privinţă e poemul intitulat chiar Bacoviană, piesă de rezistenţă, am spune, a volumului de faţă: ,,Pe străzile ude,/ tăcerea pe case stă vraiște.// (…) Speranţele transformate în scrum/ pe banca din parc mă cunună/ și mă șterg cu-o iscălitură de fum/ pe străzile ude, grele de lună.// Te strig dintr-o clipă de fulger,/ din hotarele mele te strig:/ spală-mă cu lumina de Înger,/ nu mă lăsa cu mâinile-n frig!” Ca și la Bacovia, în lirica lui Victor Munteanu principalele motive rămân strigătul/ţipătul (21 de ocurenţe în volum) și tăcerea, prezentă încă din titlul cărţii, cu 18 poziţii, cele două motive fiind chiar asociate, oximoronic, în sintagma titulară a poemului Tăcerea din strigăt, din care cităm: ,,Sună telefonul până-n tavan și până la temelia răbdării,/ fiecare stă cu porţia lui de tăcere pe scaune/ așteptând să vadă până când va suna/ și cine va trebui să răspundă.” Investigând, cu ani în urmă, ,,antinomia stilistică tăcere-strigăt la Bacovia”, Theodor Codreanu observa că aceasta „transcende originile munchiene ale expresionismului, dar și estetica tăcerii teoretizată de o cercetătoare precum Susan Sontag şi consacrată de literatura absurdului de factură Samuel Beckett – Eugen Ionescu”, în timp ce în Prizonierul tăcerii, Victor Munteanu se apropie mai degrabă, de un ontos al tăcerii de factură ,,eminesciană” și ,,blagiană”.

„În luptă cu trecerea”

Într-adevăr, mai ales elegiile având ca temă Marea Trecere pot sugera afilieri blagiene. De expresionismul de factură blagiană amintesc toate acele creaţii din Prizonierul tăcerii ce exprimă sentimentul amurgului vieţii, al venirii „toamnei”, al apropierii morţii și despărţirii de cei dragi. Meditaţiile pe această temă nu sunt deloc puţine și e locul să spunem că volumul de care ne ocupăm e alcătuit aproape în totalitate din specii ale liricii filozofice, – elegii, meditaţii, arte poetice. Ilustrativă pentru tema în cauză e, de pildă, Zbor de cocori – titlul fiind o izbutită antonomază pentru desemnarea toamnei în accepţia de amurg al vieţii: „Toamna mă conjugă la timpul trecut/ mă-ntreabă de tată, de mamă,/ eu îi spun că din mers i-am pierdut,/ c-am trăit fără băgare de seamă.// Toamna m-a-nchis în hotarele ei,/ mă numără printre frunzele moarte,/ ascunsă e cu legătura de chei,/ prizonier să fiu slavei deșarte.” Alteori ca în poezia titulară a primului ciclu din volum, i se pare că ineluctabilul sfârșit l-a luat cam prin surprindere: „Cât de tare am depășit limita/ și de la câţi trebuie să-mi cer de urgenţă iertare/ acum, când nu mai am de la cine?// […] și cum se numește sfârșitul care m-a luat prin surprindere -/ prăpastia ce ţine loc de răspuns?” (Oare până unde-am ajuns?). Bacovianul motiv al „târziului” e prezent, și el, într-o serie de meditaţii purtând chiar acest titlu: Târziu, Prea târziu etc. În cea dintâi, i-ar plăcea să substituie „moartea” printr-un cireș, sperând s-o trimită „la o altă adresă”: „În locul cuvântului «moarte» am plantat un cireș/ ce-a crescut până la marginra vremii./ Din zilele lui m-am hrănit ca dintr-o privire ce minte/ împingând timpul la o altă adresă”. Alteori, presat și inspăimântat de sosirea intempestivă a morţii, e panicat de gândul că nu i-a mai rămas nici timp să-și ia „rămas bun” de la cei dragi: „Nu mai e timp să ne luăm rămas bun,/ nici să ne cerem iertare.// […] Nu mai e nimic de gândit,/ de murit/ și de așteptat în holul spitalului.//  Stăpânul urmării semnează cu ultimul ţipăt/ tăcerea rămasă-ntre noi.” (Prea târziu). Într-un alt poem cu titlu la fel de sugestiv – Asfinţit – vârsta senectuţii, cu toate nevoinţele ei, e definită metaforic drept „gara târzie a anilor”: „În gara târzie a anilor tăi nu mai e nimeni;/ casa de bilete e-nchisă, vremea s-a dus,/ ultimul tren și-a anunţat întârzierea cu o fâlfâire de aripi,/ corbii se rotesc în jurul momentului.// În gara numelui tău s-a stins lampa,/ pustiul spală peronul cu amintirile tale…” E locul să spunem aici că cele mai multe – poate prea multe, suspect de multe! – dintre piesele volumului sunt consacrate amurgului, asfinţitului vieţii a cărui inevitabilă consecinţă nu poate fi decât bacovianul „sfârșit continuu”, „trecerea pe celălalt mal”, „Marea trecere” pe care actantul liric – neputând-o deruta, cum am văzut, prin utilizarea „cireșului” drept succedaneu –, încearcă acum eroic/zadarnic s-o înfrunte, angajându-se „în luptă cu trecerea”. Asemenea înfiorări thanatice își găsesc expresia și în alte poeme din volum, precum Pe muchie de cuţit, Înaintată e vremea, Toamnă, La umbra crucii, Înmormântarea, Scadenţă, Despărţire, La hotarele sudului, Trecerea pe celălalt mal, În luptă cu trecerea. Într-un alt poem, sugestiv intitulat Gata!, punctul terminus al existenţei e imaginat astfel: „Nimeni nu mai are nevoie de tine./ Nu te mai obligă nimeni să scrii,/ nici să trăiești./ De-acum poţi să-ţi pui viaţa în cui.// Chiriaș al unei singure nopţi,/ aștepţi în patul de reanimare”. „Cimitirul – motiv central la Bacovia – e văzut și el drept „capăt de drum”, punct final al traseului existenţial: „Nu mai sunt lacrimi de plâns, nici de râs –/ doar ţipătul oprit în căușele palmelor/ și drumul ce te varsă la capătul răbdării de drum.” (Cimitir). Însă cea mai originală, insolită antonomază pentru moarte e vocabula „vineri”, subtilă aluzie la mitul christic, la ziua răstignirii lui Isus. Deși prezentă în mai multe poeme, spaţiul limitat nu ne îngăduie a cita aici decât din Vinerea Mare, unde extincţia capătă dimensiuni apocaliptice, sesizabilă fiind și sugestia subliminală a „judecăţii de apoi”: „S-a făcut vineri pe străzi și în casele oamenilor,/ Unii au fost de acord/ și-au pus-o la adăpost în inima lor,/ alţii au dat-o mai încet, să n-o audă vecinii,/ iar alţii au zis c-o să treacă și asta […]// S-a făcut vineri prin pieţe, pe stadioane și-n gări/ și cei mai mulţi au intrat pe nepregătite în ea și n-au mai ieşit.”

Poezia sentimentului religios

Cu această Vinere Mare am ajuns, iată, în punctul în care se cere evidenţiată dimensiunea religioasă a liricii lui Victor Munteanu, relevată prin câteva poeme antologice din prezentul volum. Am zice chiar că, în acest punct, se produce, în cazul său, „despărţirea de Bacovia”, de „satanismul” acestuia din urmă, împrumutat de la Rodenbach, ori de „existenţialismul ateu” de pe orbita Kierkegaard – Heidegger – Sartre etc. Frecventele interogaţii – interpelări adresate Demiurgului în ipostaza Sa de făuritor al lumii, precum și invocaţiile retorice către Acesta, ne îndreptăţesc să afirmăm că Victor Munteanu e un bun creștin, un devot practicant al confesiunii ortodoxe. Amurg de primăvară, de pildă, debutează cu o astfel de invocaţie: „Doamne, Doamne,/ caută din cer și vezi/ seara asta aruncată în aer,/ ciorile adunate ciorchine-n copaci/ precum păcatele noastre”, continuând cu imaginea morţii sugerată – cum spuneam – prin antonomaza zilei crucificării: „Doamne, Doamne,/ iată vinerea căzută la picioarele omului/ și-ntinsă fără cuvinte pe-alee,/ asfinţitul ce insistă-n fereastră cu limbă de  moarte.” Citabilă, în integralitatea ei, este, în acest context, Iubirea peste puterea cuvântului, poem închinat sfântului Mucenic Clement, Episcop al Anciriei: „Purtător de palmă ţinută în flăcări,/ Sfinte al veșniciilor strivite în pumni:/ până unde – a izbucnit văpaia iubirii de Dumnezeu?/ c-ai fulgerat adâncimea din moarte/ cu puterea răbdării ce-a zguduit omenirea/ de neputinţă și spaimă!/ Sfinte al durerilor ce nu încap în cuvânt:/ iată moartea și rugăciunile tale/ care și-au înfipt cuţitul în răcnetul ei!” Povara păcatului adânc complinită cu conștiinţa propriei vinovăţii, îl determină pe autor să solicite clemenţa divină, iertarea de păcate, mântuirea fiindu-i refuzată: „Am vrut să fac primăvară cu singura floare/ care a fost cu putinţă să mi se ofere/ și mi-am pus viaţa pe tavă și-am zis:/ – Fă, Doamne, un pic de lumină!// Dar tava s-a-nnegrit de zilele mele/ și nu era nimic din ceea ce-ar fi putut să înflorească! (Zadarnic) Perseverent, eroul liric insistă, dorindu-și cu ardoare mântuirea: „Trage, Doamne, clopotul prin casa lăuntrului meu,/ să se scuture sufletul de toată rugina!” (Cântec) Simţindu-se tot mai aproape de clipa în care va trebui să dea socoteală (Scadenţă), poetul rostește un patetic Doamne, miluește!, încheiat printr-un superb catren, exemplar prin dinamica imaginarului poetic, metafora, oximoronul, personificarea și epitetul fiind măiestrit imbricate: „Octombrie din arșiţa rece a minţii/ mână herghelia tristeţii spre Sud/ și ţipătul clipei lărgind depărtările/ și liniştea asta pe care n-o mai poţi stăpâni!” Alte poeme – precum Athos, Euharistică ș.a – se circumscriu și ele aceleiași tematici.

Poetul și dublul său

Asemeni oricărui poet autentic, liric prin excelenţă, Victor Munteanu nu doar vorbește despre sine, devoalându-și ideile, afectele, atitudinile, ci se și caută pe sine, încercând a se descoperi și a se autodefini. Întrebându-se retoric „cine sunt eu?”, poetul se caracterizează astfel: „Sunt strigătul sângelui meu răzvrătit/ și talpa desculţă ce lovește-n ţepușă,/ sunt drumul spre Cer mereu ocolit,/ văpaie și geamăt, cuţit și cenuşă…” (Broboane pe frunte).

O nemiloasă autoscopie întreprinde poetul în Introspecţie, unde se angajează solemn să facă curat în propria persoană, în cămările ascunse ale sinelui său: „Voi face curat prin tot ce am fost/ și prin ceea ce a rămas să mai fiu.// Mă voi dezbrăca de haina prea strâmtă a realităţii/ și voi intra liber în sinele meu.// Voi face curat prin memorie și prin cămările sale/ ascunse,/ până ce îmi voi auzi propriul nume strigându-mă!” Deși intens și frecvent preocupat de problema cunoșterii de sine, uneori poetul neagă posibilitatea realizării unei introspecţii veritabile, cu rezultate notabile: „Nu există tu însuţi, nici eul lăuntric -/ cine vorbește în limba sinelui/ în limba stâncii vorbește!” (Sens). Același pesimism în privinţa posibilităţilor reale ale autocunoașterii ne întâmpină și în Intrarea în hotarul păzit unde, deși poetul apelează la metode specifice știinţelor exacte, realizând un bilanţ contabil al cunoașterii de sine, în final conchide sceptic că nu-i va fi dat niciodată să-l cunoască pe adevăratul Victor Munteanu: „Tot mai poticnit e drumul spre mine însumi/ și spre labirintul celuilalt eu. […]// Tot mai controlată de altcineva îmi este mișcarea/ protestul/ tristeţea/ și inconștientul ascuns în odaia cu lacăt:/  doar 10 la sută mă știu,/ doar 10 la sută mă am din ce sunt,/ chiar dacă eu sunt răspunsul la toate furtunile.// Tot mai fără de capăt e drumul spre sinele meu/ și spre lăuntrul de o mare tăcere./ Iată, în toamna scoasă din calendar/ locuiește un Victor Munteanu/ pe care n-am să-l cunosc niciodată!” Însă cea mai izbutită piesă din această categorie e cea intitulată Cu adevărul pe umeri, pe care eu aș fi numit-o Cămașa trădării – sintagmă existentă, de altfel, în text și aptă a sugera/ indica ideea centrală, mesajul poeziei. Cu adevărat antologică, ea a fost inspirat plasată în fruntea volumului, deși nu e chiar o artă poetică. Creaţie reprezentativă pentru modernitatea liricii lui Victor Munteanu, realizată în formă dialogată, în vers alb și vers liber, Cu adevărul pe umeri îl distanţează, din nou, pe autor de bacovianism, plasându-l în sfera postmodernismului optzecist, căruia îi aparţine – prin oralitate, (auto)ironie și spirit ludic – nu doar cronologic, ci și structural. Pe scurt, autorul, aflat în faţa oglinzii, este interpelat de dublul său în legătură cu provenienţa acelei „cămăși a lui Iuda” pe care o poartă, ideea fiind aceea a neîncrederii autorului chiar și în sine însuși, în propria persoană, suspectată de a-l fi trădat. Respingând de trei ori acuzaţia de trădare insinuată de alter-ego-ul său, fără a fi însă deloc convingător, poetul ne trimite cu gândul la „lepădarea” lui Petru de Hristos în fatidica noapte a trădării… Dar mai bine să-i dăm cuvântul autorului – care, de altfel, a și declamat magistral poezia, inspirat și patetic, în cadrul Festivalului „Toamna bacoviană” din acest an: „Nu cumva cămașa ta, descheiată la piept,/ este cămașa lui Iuda?/ – Nu, îi răspund liniștit,/ bându-mi cafeaua pe prispă.// – Nu că aș vrea să te necăjesc, zice, dar/ cămașa asta pe care o porţi/ nu e cămașa lui Iuda?/ – Nu, dom’le, zic,/ privind îndelung la cel din oglindă,/ și o mulţime de ochi mă urmăresc cu mare atenţie.// – Și totuși, îmi zice, din întâmplare,/ cămașa asta afurisită și tare neagră pe care-o îmbraci/ nu e cămașa trădării, pe o care o știu?/ – Nu, doar ţi-am mai spus, zic,/ și/ sorb încet din cafeaua fierbinte.”

Arta poetică

Într-un celebru articol din 1962, intitulat Arte poetice la români, esteticianul Tudor Vianu spunea: „Opera literară este un fapt de expresie, o creaţie a limbii, și stadiul mijloacelor ei lingvistice nu mi se pare a fi nici secundar, nici străin de preocupările legitime ale unui critic. Întregul conţinut al operei se comunică prin limbă și nu există un alt mijloc de a lua cunoștinţă de mesajul ei decât pornind de la cuvintele, construcţiile și de la întreaga alcătuire a contextului ei. Este înţelesul criticii stilistice […]. Critica stilistică nu este întreaga critică, dar este o parte oarecum obligatorie a ei.”

În calitatea ei de „carte-eveniment” (Adrian Dinu Rachieru), aparţinând unui „poet important pentru anul 2016 al literaturii române” (Cornel Ungureanu), Prizonierul tăcerii  ar fi meritat o astfel de critică stilistică, pe care sperăm a o realiza cu alt prilej. Deocamdată, ne limităm a semnala cele câteva remarcabile arte poetice prezente în acest volum de poezie filozofică, de lirică (doldora) de idei… O astfel de creaţie, aparţinând categoriei în discuţie, e poemul intitulat Epocă, debutând cu o definiţie paradoxală a literaturii: „Literatura începe cu cei pe care nu-i voi citi niciodată/ din lipsă de timp și de interes./ În limba română nu se poate muri triumfal” și încheindu-se cu o alta, care parafrazează tot o zicere paradoxală: „Adevărata literatură stă în afara celor 24 de ore:/ ea este doar ceea ce a rămas/ după ce am uitat tot din ce am citit!” Aflându-se, asemeni Poetului Naţional, într-o perpetuă căutare a „cuvântului/ ce exprimă adevărul”, Victor Munteanu se întreabă apoi dacă e cu putinţă scrierea unui poem desăvârșit a unui „poem perfect”, „care să te vindece de toate bolile”, „să te vindece de moarte”, concluzia – identică cu cea a lui Arghezi din Testament –  fiind aceea că poezia e iluminare, e harismă, e dat divin: „Poezia e una cu Dumnezeu:/ la ea nu se poate ajunge/ fiindcă de acolo nu mai ai unde pleca!” (Poemul desăvârșit).

Așadar, putem conchide – alături de comentatorii anteriori ai volumului – că, în Prizonierul tăcerii, Victor Munteanu izbutește o fascinantă întreţesere a filozofiei cu etica și religia în ipostaze dramatice (și dramatizate), care eliberează stihurile sale de servituţile clieșeului. Personalitate artistică din stirpea lui Bacovia, Arghezi, Blaga ori Sorescu, autorul Prizonierului tăcerii a construit aici un univers liric care are orgoliul de a nu fi reductibil decât la el însuși. Deși temele și motivele sunt comune marilor curente literare din ultimul secol (simbolism, expresionism, existenţialism, postmodernism), abordarea lor e realizată în spiritul autenticităţii, fiind profund originală. Fără a fi interesat de ultimele mode poetice, care operează mai degrabă cu senzaţii decât cu sentimente, Victor Munteanu scrie o poezie anticanonică, elegiac-meditativă, interiorizată. Prizonierul tăcerii poate constitui, fără îndoială, și dovada incontestabilă că premiul de la „Cartea Românească” n-a fost o întâmplare, confirmând, după trei decenii, că Victor Munteanu e un poet adevărat care, lucru mai rar în poezia nouă, merge pe un drum propriu, pe o cale a sa, inconfundabilă.

* Victor Munteanu, Prizonierul tăcerii, Iași, Editura „Junimea”, 2016, 113 p.