Un debut remarcabil în poezia noastră de azi este Rafee (2014) al suceveanului Doru Mihai Mateiciuc. Alcătuit din două părţi care îşi datează poemele – călătorii în mie­zul neîntrerupt (1978-1988) şi peştele austral (1988-2008) –, volumul conţine,  în fapt, două cărţi, una a anilor ’80, cealaltă, dinspre anul 2000. Rafee, reunind debutul şi continuarea acestuia, recuperează un poet al generaţiei ’80, de care îl apropie atît structura temelor, cît şi modalitatea expresiei lirice. Mai întîi e legă­tura între cosmic şi teluric; dominante sînt simbolurile ascensiona­le asociate mereu cu Bucovina, un spaţiu geografic filtrat prin conştiinţa artistică, identificând fiinţa interioară a poetului; „devin drum/ deasupra paşilor mei…/ şi-n faţă se deschide/ o poiană de cer înflorit” (vis); „în zbor de ciute şi cerbi mă-nvăluia Bucovina/ sub paşii mei cineva dilata ţărîna/ dar ea era cît era şi tăcea şi tăcea” (dorindu-mă pădure); „vezi: aripi se ridică din ţărînă/ rădăcinile copacilor – din cîrtiţe/ haturi se schimbă asemeni zilelor. vezi/ mugurii mănîncă tăciuni aprinşi/ cenuşa nechează/ se preschimbă în frunze/ uraa! uraa! seară de seară de seară/ o poiană de cer înflorit, o pasăre phoenix/ să fie doar nostalgia nisipului/ diguri ajung pînă aici. în conurile brazilor/ se închid valuri corăbii uşoare oseminte/ sub blana strălucitoare a refluxului/ uraa! uraa! seară de seară de seară/ umbre calcă păşunile noastre/ umbre se întind ca o molimă, să fie doar/ nostalgia nisipului/ a ieşirii la mare/ femeia respiră (în culoarea păstrăvilor)/ zvîcnetul ierbii spre aer/ ca o flacără/ femeia sudează/ arterele sfîşiate ale bărbatului/ ridurile (şi nu seceta) ratatinează acest pămînt” (despre Bucovina).

Mulţimea acestor simboluri as­censionale – poiana de cer înflorit de deasupra, zborul de ciute şi cerbi, zvîcnetul ierbii spre aer, o pasăre phoenix, zborul unui stol de păsări „cules cu securea lunii”, glasul ciocîrliei care „sprijină soarele ud”, erosul care se consumă „sub o pleoapă de stea”, privighe­toarea care „schimbă zborul pe cîntec” – conturează un complex simbo­lic ascensional care nu trimite la ceea ce G. Bachelard numea „contem­plare monarhică”, ci structurează această legătură a cosmicului cu teluricul, uniţi, prin spaţiul de identificare, un alt axis mundi; poetul în­suşi stă închis în văzduh; „monezile din scorburi/ pornesc refluxul nervurilor/ ziduri sub pleoape, trupul ferecat/ o umbră gesticulează înserarea/ din coaja lacrimilor, păstrăvii/ împing torente spre nord/ stau închis asemeni zborului în ciocîrlie/ stau închis într-un văzduh ca o maree/ şi aştept ploaia – să mă deschidă” (năvodul eliberator). Lîngă aceste imagini care se circumscriu sferei semantice a zborului, poetul aşază alte cîteva simboluri cu o mare forţă de sugestie, ofe­rind relief şi diversitate tărîmului mirific al Bucovinei; mai întîi, cerbul cu pădurea în coarne, cerbul stelar, cu stelele de sus în coarne, unul dintre cele mai puternice simboluri ale orizontului mito-poetic românesc, semnificînd totemul însuşi, forţa virilă, animalul întemeietor, fecunditatea, dar şi însingurarea, sfiala. Sînt, apoi, brazii, pădurea, fîntîna şi, între flori, brîndușa, floarea vieţii şi a morţii, înflorind primăvara foarte devreme şi toamna, foarte tîrziu: „în genunchii minusculi ai brînduşei/ lumina oftează abia au­zit/ cu o mişcare infernală/ umbra se învîrte în mijlocul sternului/ şi plouă şi rîde şi fulgeră” (pastel cinetic). În sfîrşit, cocorul, pasărea speranţei, dar şi a surpării, a (pe)trecerii vieţii în nefiinţă: „lîngă zidul trestiilor/ luna oglindește/ cadranul inoxidabil al lacului/ (dansul pe cuiburi părăsite abia a început)/ în cocoşul de fier de pe acoperiş/ se înmulţesc larvele cocorilor/ (o pasăre moare ducînd aripa la piept/ moare cu secera înfiptă prin aripă)/ în cenu­şiul lor incendiu, cocorii/ se reped să ne înfrunte” (zorii).

Lirica lui Doru Mihai Mateiciuc este una a departelui care, în prima „carte” a volumului, se identi­fică în poiana de cer înflorit a Bucovinei, iar, în peștele austral, se regăseşte în simbolistica mării, cu nostalgia nisipului şi „blana strălucitoare a refluxului”. Dar marea pe care plutesc lebedele negre se asociază, în egală măsură, morţii, erosului care, iată, anunţă apropierea sfîrşitului: „în podul palmei se deschide scoica./ delfi­nul iese din valuri/ străbate norii/ eşuează pe ţărm/ ce iubesc în tine e apropierea sfârşitului/ alerg prin ploaia de monezi false/ în tufişurile stufoase ale sîngelui/ zgomotul primordial stă ascuns/ pe nisipul roşu cu fruntea albă/ somezi fiecare val/ gloanţe de nisip atrag algele, astfel se împleteşte/ armura delfinului/ În pîlnia gra­mofonului nu mai încap digurile/ discul aurit se învîrte sub falanga ta/ discul aurit se învîrte în dreptul gîtului/ exilat în acest înce­put/ iubesc în tine apropierea sfârşitului/ cînd bat clopotele sub limba rigidă/ delfinul striveşte/ dinţii mirositori ai întunericului/ se înalţă pescăruşii pînă sub frunte/ se izbesc îngroziţi/ fanfara începe astfel/ (moartea rememorează înserarea)” (peisaj marin). Departe, în „încăperea virtuală” a Bucovinei sau pe ţărmul cu nisip roşu, se înmulţesc semnele ruinei: delfinul – un alt albatros din poezia simbolistă – eşuează pe ţărm, printre scoici goale, alge putrede, schelete ale unor vieţuitoare mici, pescăruşi „îngroziţi”, solzii re­ci ai răsăritului de soare, meduze, iar iubita se îmbracă în verde pentru a se pierde între apele fierbinţi care „se grăbesc s-o ascun­dă”: iubita lui Doru Mihai Mateiciuc este poezia însăşi, „asemenea unei scene bizantine de la Voroneţ pictată minimalist cu o pensulă orientală”, cum scrie Florin Cântec într-o caldă şi pertinentă prezen­tare de pe coperta a patra a Rafee-lor: „continuai să mergi cu o um­bră la braţ…/ îmi plăcea noul tău trup/ metamorfoză cu funde impare…/ niciodată nu te privisem aşa/ fără gesturi fără atingeri/ doar gustam din liniştea nopţii/ cu paie lungi de cuvinte/ doar zîmbeam doar alergam/ pe urmele paşilor tăi/ şi-i striveam! şi-i ardeam!/ iartă-mă că o spun/ (din oglinda în care stau închis)/ trupul tău mă înspăimântă/ eşti începutul absenţei” (poesia – II).

Cartea de debut a lui Doru Mihai Mateiciuc, Rafee, a (re)lansat un optzecist întîrziat, un poet cu totul remarcabil al cărui „debut editorial” se va fi întâmplat, iată, într-un volum colectiv, Prier, apărut la Editura Cartea Româ­nească, în 1988. După mai bine de douăzeci şi cinci de ani, Doru Mihai Mateiciuc revine în forţă la pasiunea de tinereţe, recuperîndu-şi „harul”, limbajul şi imaginarul poetic, iar cele mai recente cărţi ale sale, Iluizia (2015) și Antierotica (2017), confirmă buna primire pe care i-a făcut-o critica de întîmpinare, ca şi Premiul pentru Debut, acordat de Filiala din Iaşi a Uniunii Scriitorilor. Locuitor în Bucovina, în ţara mestecenilor şi a neguroaselor păduri de brad, cum spune Vasile Tărîţeanu, poetul din Iluizia e un om al apelor şi nu un „pădurean” din Hiperboreea: fluviul din „spatele răsăritului”, cascada care „că­dea seara pe-o poartă”, ploaia care „ţîrîie înainte de a muri”, lacul liniştit unde „se oglindeşte luna”, iazul îngheţat unde se petrece în­tîlnirea erotică printre melci calcifiaţi, dar, mai ales, dominatoare, marea reprezintă universul acvatic al liricii lui Doru Mihai Matei­ciuc .

Asociate adesea în atîtea paradigme poetice vieţii, pîntecului matern, marea şi mareea oceanului cons­tituie, în Iluizia, un spaţiu al surpării fiinţei, al morţii şi re­tragerii în mineral, imaginarul poetului fiind guvernat de ape şi de elementele lor, agenţi ai disoluţiei fiinţei; meduzele sînt „convul­sive” (La o înmormîntare), scoicile sînt martore prăbuşirii unei ste­le „în pieptu-mi pînă-n prăsele” (Singure, scoicile), mareea e de ce­nuşă şi catargul prăbuşit „în respiraţia mea” (În spirit de haikai), crabul vesteşte „vremea lui Iuda”, a celui care (ne) vinde la cină (Questiones), balenele, chefalii şi rechinii sînt (re)modelaţi în mîlul năvoadelor (Sisif pescar), algele şi caii de mare sînt striviţi, alături de scoici şi meduze, de tăcuta „armată de cavaleri teutoni ai oceanelor” (Cavaleri teutoni ruginind), şarpele de mare e al furtunii dintr-un ţinut pustiu (Anti-Carmén): universul acvatic e un spaţiu al (pe)trecerii fiinţei care respiră valuri şi al poetului care rătă­ceşte, asemeni valului, pe o mare pustie. În sfîrşit, mareea se asociază iluiziei, femeii,  în poeme precum Iarba fiarelor sau Și-Și, unei luize: „pe peretele de un verde turcoaz/ trei peşti din bucăţi de icoană/ înoată încet abia respirînd/ se opresc cînd pendulul înce­pe mareea/ mareea ori dansul/ dansul unor şopîrle străvezii/ subţiri ca fumul de ţigară/ şi totuşi vii şi totuşi aproape ucigaşe/ poate fi doar părerea de rău/ a unei păduri părăsite în grabă/ cu ferestre de metal forjat/ prin care brazii nu vor ieşi afară/ poate fi zăpada din părul meu ori sarea/ din bucatele pe care nu le mîncăm/ mîncăm cîteva mojito şi dormim o zi/ cu aroma de mentă între coapse/ coapsele unor cai ce-au nechezat/ înainte de a cădea în maree/ acea maree care în­ghite toate femeile/ şi le adună în sărutul tău, luiza” (Iluizia): acolo, în mareea iluziei se pierd brazii din pădurile Nordului, se stinge nostalgia Sudului, într-o sugestie spaniolă, printre mauri şi se năruie erosul în „graba larvară” a „două sfere de carne cu muguri”.

Dar Iluizia e poezia însăşi, iubită sălbatic în ape de păcură, printre valuri răsturnate şi scoici strivite: „pentru tine iubito/ toate cuvintele sunt scrise înclinate/ într-o reverenţă cu murirea/ se aud ţînţarii. papagalii au muţit/ aş­tept miezul nopţii/ cînd va începe/ scamatoria/ îndrăcito/ se face seară în tine/ ape de păcură te cuprind/ părul (ca un năvod) explo­dează/ deasupra pumnilor mei strînşi/ îndrăcito/ nici nu încerc să cînt internaţionala/ nici nu respir, doar aştept/ tu fugi pe mese în­cinse rîzînd/ ca o mireasă de cărbune pe nisipul alb/ răstorni valu­rile. striveşti scoicile/ cu planta uşoară pe nisipul ud/ îmi desene­zi punctele cardinale/ şi tot ce nu voi putea avea/ atunci cînd te voi avea poesie” (Certare): în mareea pierderii, erosului şi poesiei, Doru Mihai Mateiciuc adînceşte adîncul şi desface vidul ca pentru o nouă geneză, cum scrie în Într-o singură săgeată. Nici cocorii din Sosirea primăverii, invocaţi ca pe speranţa opririi din moarte, nici albul mestecenilor din Efigie (I) şi nici explozia fauve a unui soare mov din Eu sunt soarele mov nu pot întoarce fiinţa din vremea şi spaţiul năruirii sale: cocorii care „veneau spre noi înmugurind” nu pot opri instalarea amurgului şi trecerea fiinţei „sub mantia umbrei”, mestecenii, chiar dacă „vor şopti-ntr-un glas/ «viaţa-i rostogolire a fructelor în flori»”, cad în genunchi „şi va fi toamnă”, iar soarele mov nu sparge carapacea tăcerii şi închi­derii „sub nisipuri în pendulare”. Pe acest traiect al căderii, poetul explorează mereu extremele pentru a trasa linia care le uneşte/desparte: dragostea şi ura, frig şi cald, vremea înmuguririi şi aceea a amurgului, vînarea şi ratarea victimei, plus şi minus infi­nit, iubirea şi moartea:  „să te vînez sau să te ratez/ să mă îneci sau să mă iubeşti/ fii salvamarul fii crocodilul/ ascuns în scrumul trabucului/ stau tine lîngă romul cafea/ paznicul unei coaste sub soarele dur/ din care ai putea să apari/ transpir scarabei. respir valuri/ şi mă bucur şi dansez şi rîd în hohote/ eşti atît de aproape eşti atît de aproape/ pielea se miră cum stai tăcută sub ea/ timbru pe scrisoare. mojito în plete cîntă o coastă sub soare­le dur/ din care ai putea să apari/ şi verde şi verde/ e umbra ta ascunsă-n umbra mea” (Lacubalibre). În acelaşi orizont al surpării se constituie figurile în jurul cărora pivotează poezia lui Doru Mihai Mateiciuc: poezia, iluzia, femeia (“trupul tău/ o fîntînă cu apă puţină/ în căuşul palmelor/ pruncul nostru. gîngureşte încă” – Despre poesie) şi poesia, femeia, singurătatea (“şi totuşi, sărutul tău/ SINGURĂTATE/ sărutul tău există/ preţ de o clipă. preţ de o zi” – Preţ de o viaţă).

Două proze în felul oniricilor din partea a doua a cărţii, Cocoşul albastru Gherman – Ariciul şi Veni vidi vici, în care e vorba tot despre o poveste a amurgului – şi şase parodii în cea de-a treia, Trei poeţi cucuieţi, unde „cucuieţii” sînt Emil Brumaru, Cezar Ivănescu şi Marin Sorescu, întregesc sumarul cărţii unui poet care se revendică, pe bună dreptate, de 1a generaţia ’80, „ultima generaţie fără medi(t)atori”, avînd, iată, în istoria şi prezentul liricii noastre, urne particulare: „ultima generaţie fără medi(t)atori/ calculează cu maximă exactitate/ capacitatea urnelor particulare” (Despre generaţia ’80 – „Hic sunt leones…“).

Poeme pentru exorcizarea fricilor unei fiinţe care „se tîrăşte sub sîrma ghimpată” scrie Doru Mihai Mateiciuc în Antierotica. Sînt numeroase modurile în care poeţii îşi caută (auto)portretul, totdeauna în oglindă, fie aceea a lui Narcis din clipocitul apei izvorului, fie în oglinda lăuntrului, a cuvîntului, poeziei, a Celuilalt, prietenul/ duşmanul, a realului ori simbolului: Doru Mihai Mateiciuc îşi plasează poezia şi propria fiinţă în focarul oglinzilor paralele unde îşi regăseşte, mai întîi, religiozi­tatea, în orizonturi succesive, din trecut înspre prezent, apoi, trăirea erotică, într-o permanentă căutare, aşteptare, pîndă şi, deo­potrivă, într-un refuz al acesteia, în antierotică, într-un „autoerosperdant”, cum spune într-un poem, unind, într-o sintagmă aproape bizară, sugestiile dragostei lui Narcis pentru propriul chip (“autoeros”) şi ale pierderii în fricile dominante. Primul chip prins în acest focar este cel din lumina credinţei ce ne ocroteşte şi sîngelui „vorbitor pe cruce”, într-o religiozitate care se caută în manuscrisele esenienilor, în psalmi, în sfîrșit, în cuvintele evangheliilor: „În umbra Fecioarei Maria/ mă tîrăsc sub sîrma ghimpa­tă/ a fricilor mele/ şi tot ce-mi doresc/ cînd mă chinuie/ esenienii psalmii evangheliile/ vreau să adun noaptea din ziuă/ s-o strîng în­tr-o sferă/ nu într-o cruce/ şi în acea secundă/ cînd sîngele LUI/ nu mai curge-n lumină/ sfera sufletului meu/ EL să fie” (autoportret – II). Figura tutelară care ţine această oglindă este Arhanghelul Mihail, îngerul poetului, cel care îi dă numele şi îi poartă mesajele spre sfera comuniunii în gînd cu El; chemat, adesea, somat să-i însoţească şi să-i definească stările, în poeme precum dă-mi voie mihail, crezul ascuns în tavan, tanka (IV), să rîdem de un balaur, albă ca zăpada tu eşti, o tigvă la iesle, nemişcare, Arhanghelul al cărui nume în ebraică înseamnă „cine este ca Dumnezeu” este invocat pentru a veghea „starea de neputinţă” a fiinţei şi somnia acesteia sau pentru a închi­pui „o aripă umilă pe mochetă”, implorat să nu ne ardă cu „ploaia acidă”, ci să ne crească „în brînduşe. în narcise. în zambile”.

Cealaltă oglindă pentru celălalt chip pare a fi a erosului; în fapt, ea restituie pre-simţirea morţii „călcînd pe o coasă”, e a fricii şi frigului „ce foşneşte prin oase”, e a fiinţei care „pluteşte pe lama unui cuţit”, într-o eră a fugii, cum îi spune în poemul ahi-ahi; în şi prin această oglindă, realul şi/sau imaginarul se prăbuşesc asemeni unei avalanşe, pericol de moarte sau, poate, al unei avalanşe care îngroapă fiinţa pentru a o prote­ja: aici sînt, îngemănate, starea de neputinţă şi aceea a unei perma­nente urgenţe, a fugii şi fricii: „mîncam coji de cartofi/ răsucite aiuritor prăjite/ după ce-am terminat/ miezul esenţa centrul/ mîncam cu grijă, le înghiţeam/ într-o aspirare lentă ca amorul/ ce crocante erau. se topeau. îmi ştampilau/ cerul gurii şi nu se opreau/ înain­tau una după alta înaintau/ se opreau în laringe. se lipeau/ înghite dacă poţi. înghite!/ nu pot! însă dă-mi voie mihail/ eu iubesc aceas­tă neputinţă. acest balans/ şi aştept avalanşa sau ploaia/ să-mi ara­te altă ţară. în acest oraş” (dă-mi voie mihail). Starea de urgenţă, din frică şi frig e admirabil sugerată de Doru Mihai Mateiciuc în sintaxa sincopată a versului întrerupt mereu de puncte, în comunicări scurte, ca nişte semnale ale pericolului iminent, extrem: „copiii au un fel ciudat de a creşte/ azi îi legănai patru ore/ acum. deodată. brusc/ sunt cît tine de înalţi cît tine/ mult mai frumoşi în gingăşia lor/ iubirea lor curge spumos către tine/ ei te privesc. ei nu-ţi vorbesc/ o fi mirare. o fi un soi de altceva/ nu tata. nu vrgau bani/ vreau să mă strîngi în braţe/ vreau să rămîi. aşa. în contopire/ fără cuvinte. minute. ore. zile/ şi ai grijă de tine tata te rog/ ai gri­jă. eu fac proiecte. învăţ/ eu sunt. eu sunt fata ta. eu sunt tu/ în­văţ. fac proiecte. te iubesc/ nu mai visa prostii nu mai visa/ că mi- -am rupt carnetul de note/ şi am devenit/ rebela. adolescentă. feme­ie/ eu sunt cuminte. învăţ. fac proiecte/ tu atît. ai grijă de tine. te iubesc” (scrisoare de la emilia – fiica mea) Păstrînd cîteva figuri şi simboluri lirice din precedentele două volume (“cocoşul albastru gherman”, fagul, icoanele din ace de brad, poienile, codrii şi cocorii Bucovinei), Antierotica e cartea deplinei maturităţi a unui poet care îşi dă întîlnire cu sine însuşi, cum scrie, în cea­ţa dintre două lumi, a religiozităţii şi a fricii, într-o poezie ce creşte din subtile şi profunde nuclee tonale: „ca o floare carnivoră-n amurg/ îmbrăţişaţi ne pierdem în noapte/ cu faţa cufundată în ploaie/ noi ne petrecem în sărut sîngerînd/ noi suntem ceaţa dintre cele două lumi/ sîngele înmugureşte un soi de echilibru/ tu mă răsfi­ri sperînd să mă aduni/ sub gheare îngheţate se zvîrcoleşte lumina/ înaintez prin setea nisipului tău mişcător/ doar ţipătul de stea că­zătoare/ explozie în ochii tăi de sticlă/ prin zîmbetul de miere înaintez cu frică/ mă cobori. mă ridici. să rîd-să plîng/ o cumpănă de iarbă ne măsoară încet/ comete suntem înfruntîndu-se-n se­cret/ în cîntul unui fulger solitar ajungem/ cu tine în tine mă în­grop în tunet/ cu tine în tine mă îngrop în tunet” (antierotica-V).

Aluatul evanghelic din poezia lui Marcel Miron

Scrisă în nostalgia Edenului, pe drumurile unui pelerin în inima căruia e însăşi lucrarea lui Dumne­zeu, visînd, din chilia monahului de pe Muntele Athos, la ţărmul cel nou al timpului, în colţul de rai, sub poala Lui înstelată, poezia lui Marcel Miron din Caiere de lumină, Versuri albastre şi aurii, De la Kogaion la Athos şi, acum în urmă, Spre orizonturi albastre (Editura Timpul, 2017) este ceea ce s-a numit o rugăciune profană, iar ros­tul ei este unul civilizator: civilizarea fiinţei, îmblînzirea sufle­tului, a demonilor dinlăuntru, împărtăşind soarta lui Iov pe care Dumnezeu „l-a aşteptat aproape un mileniu să crească în credinţă”, să stea alături de El pe prispa cerului. Poezia lui Marcel Miron es­te, în chip esenţial, una religioasă, reîncărcînd cuvîntul cu sacralitatea bobului de muştar al credinţei, într-un pelerinaj pe cărarea anevoioasă înspre sinele mai profund, căutat, în toate cărţile, în „cuibul de vulturi” de pe Muntele Athos, cu Mănăstirea Simonos Petra, peştera Sfîntului Athanasie şi biserica Vatopedului: „După o mie de ani/ de păşit peste/ marmura albă/ s-a vălurit/ ca apele zbuciuma­te ale Mării Vieţii/ împietrite/ cărare vie/ în ape mişcătoare/ pen­tru noul Israel./ Pragul ros neuniform/ păstrează în el/ miile de urme/ ale paşilor desculţi/ picioarelor învelite în papuci de pîslă/ sandale/ ori bocanci cu ţinte./ Pragul bisericii Vatopedului/ ca o fiinţă vie/ păstrează amprentele/ tuturor paşilor/ trecuţi prin cărarea dintre/ apele înţepenite/ la porunca creatorului./ Crîmpeiul de marmură de Pentelic/ pragul/ aşezat aici de împăraţii Bizanţului/ re­naşte în inima mea/ zbuciumul trecătorilor înspăimîntaţi/ de pe fun­dul tainic/ al Mării Roşii” (Pragul).

Pelerinul pe calea albastră scrie, în Spre orizonturi albastre, despre drumul care pleacă din locul unde se trăieşte murind spre acela unde se moare trăind, căutînd izbăvirea în orizontul vieţii de după moarte, deschis – cu moartea pe moarte călcînd – de Iisus, la Jertfa şi Învierea Sa; iată: „Prăfuit/ cu sufletul veşted/ pe lîngă prispele moarte/ trec/ în căutarea Ta!/ Fără elan/ am plecat de acasă/ unde trăiam murind./ Acum/ pe cărări străine/ Te caut/ să mor trăind” (Pelerin). În acest pelerinaj, Athos nu e o ţintă, locul ultimului popas, ci doar etapa, pragul de unde fiinţei, ca unui alt Moise, i se arată Tărîmul Făgăduinţei, iar călătoria spre muntele sfînt e asemeni drumului în pustie spre „noul Israel”, către „lumina conturului etern”, ieşind din „întunericul golului din noi”, identificîndu-se în ceea ce aş numi portretul-ro­bot al monahului athonit: „Tezaure agăţate la cingători/ metanii su­nătoare/ aspide care muşcă buricele degetelor/ la fiecare respiraţie./ Resuscitare a clipelor fără viaţă/ cu respiraţia/ gură la gură/ inspiră timpul pierdut/ expiră semnele nemuririi./ Cuvintele pali­de/ prezente în dicţionare/ prind viaţă./ Ca nişte copii şturlubatici/ urcă pe boabele uscate/ ale rozariului/ baia sufletului/ în sim­fonia cîntată/ de monahii/ Muntelui Athos./ Cu voci blînde/ legăna­te de spaime/ în genunchi/ în picioare/ întinşi pe laviţe de piatră/ prin tufe/ peşteri umede/ răstigniţi pe cruci/ agăţaţi de pereţi/ ca liliecii de plafoanele întunecoase/ scuturînd metaniile uscate/ cozi ale şerpilor cu clopoţei/ la unison/ cîntă tragica simfonie/ Kirie eleison!” (Simfonie athonită); aici, în „tragica simfonie” cîntată de monahii athoniţi, pelerinul spre orizonturi albastre descoperă cărarea care e, iată, în inima sa şi în rugăciunea care se împlineşte spre lăuntrul fiinţei sale: „mă rog pe dinafară/ spre înlăuntrul meu”, scrie poetul în Respiraţie prin creier.

Călătorul spre Emaus, într-o falangă a pelerinilor mergînd „spre o nouă putere”, încearcă, mai întîi, să desluşească rosturile pelerinajului său în „arhaismele (care) ne oxigenează/ cu tainele cele mai tăinuite/ sub caldarîmul cotidian”, în învăţăturile celor vechi, adică, în investirea cu har a lui Eleazar de către tatăl său, Aaron, la rugul din Sinai, cu focul care nu mistuie, cum se va fi arătat El lui Moise, căpătînd cîteva grăunţe de mană, „hrana anticilor evrei/ din pustiul Arabiei”; luînd din cuvîntul şi pildele celor din vechime, pelerinul se desăvîrşeşte în învăţătura Noului Testament, căzînd în sine înspre sinele mai profund, către o „cataractă a luminii”, în biserica din suflet şi din aceea zidită pentru mîntuirea lui: „Poemul duminicii este Biserica/ ea are mii de braţe/ mii de picioare/ mii de capete/ mii de ochi/ mii de urechi/ mii de inimi/ mii de guri/ dar numai un suflet./ Aici/ apa moartă/ învie/ pîinea sîngerîndă/ vindecă rănile noastre deschise/ iar morţii zîmbesc./ Toţi oamenii morţi/ aduşi aici/ trăiesc etern/ iar noi cei vii/ omorîm morţile noastre./ Cu moartea Lui/ pes­te toată moartea noastră/ păşim renăscuţi/ spre cuiburile/ de sub streaşina Tabernacolului” (Poem etern). Spre orizonturi albastre e un reper important de pe calea niciodată încheiată a pelerinului ca­re caută prispa cerului, locul unde se moare trăind.