Daniela Oatu are o relaţie specială cu cititorul poeziei sale din volumul de debut, Eternitate fragilă (2003), ca şi din a doua sa carte, Fantasmele Versului Rău (Editura Timpul, 2017); cititorul e interlocutorul, fratele, seamănul, cons­tructorul şi relansatorul poemului, îngerul de vis-à-vis şi cel alături de care vorbeşte şi tace, scrie despre sine şi lume, abordea­ză teme „mari”, dar punctează şi notaţii într-un jurnal liric al stă­rilor, sentimentelor, neliniştilor fiinţei interioare, aşa cum se spune explicit în poemele care deschid cartea debutului: „Cu nemurirea pe umeri/ cîte vîsle, cititorule,/ în bătaia muzei,/ cîte vîsle,/ pînă la ieşirea aceasta în larg…/ De cîte ori m-am aruncat/ în cuvîntu-nspumat/ căutîndu-mă, căutîndu-te…/ În cîntecul lui ţi-am rezervat un loc…/ Pînă la ieşirea aceasta în larg/ cîte vîsle, cititoru­le,/ cîte vîsle…/ Am tocmit duminicile/ lucrătoare cu ziua…/ Tu stai confortabil, în lojă,/ în ropotul de aplauze/ nu e loc pentru un naufragiu/ Poemului îi merge bine/ din spuma lui s-a-ntrupat/ Dumnezeu” (Spumă dumnezeiască). Acest „pact” cu cititorul, prezent în atîtea paradigme lirice, în cărţile Danielei Oatu nu prevede doar mărturisirea, cînd cititorul e confesorul vocii lirice; e încă mai mult, cum se vede şi în Fantasmele Versului Rău, o invitaţie la dia­log şi lectură, dar şi oferta de a construi împreună universul poetic, iar cititorul e însoţitorul într-o călătorie la marginea lumii văzute spre dincolo, înspre ceea ce nu se vede cu privirea care patinează pe deasupra lucrurilor: „Domnule Cititor,/ scuzaţi-ne/ puteţi reveni altădată/ Poezia e ocupată/ trebăluieşte de zor…/ De pildă,/ acum cu ambele mîini/ ţine/ versurile de peste an/ bine/ să nu ne dispară fericirea/ dintre paranteze/ doar a înţeles că/ pînă şi muntele se teme uneori/ de propriul pisc/ ce să mai vor­bim de/ fugara glorie a poetului/ mereu a altora…/ Domnule Cititor, grăbiţi-vă/ (urcaţi în ea neapărat)/ că navighează încă pe uscat/ corabia-i ajunsă la stele/ şi veţi vedea/ că nici măcar luna plină/ nu mai este în centrul atenţiei” (Domnule Cititor).

Poezia Danielei Oatu este o continuă cău­tare a spaţiului de identificare, acolo unde fiinţa interioară se re­găseşte pentru a se recompune; acesta e, în Eternitate fragilă, col­ţul de poveste al copilăriei, pîndit, însă, de neliniştea (pe)trece­rii vîrstelor: „Copilul aşază mugurii în şir indian/ Scînceşte leagă­nul putred/ îndesîndu-i anii-n ghiozdan./ Răsfoieşte pomii cu filele colorate/ Tolănite-s în iarbă/ visele toate./ La fiecare colţ de po­veste/ cîte un zmeu de hîrtie/ îl aleargă, îl aleargă din copilărie./ În lacrima lui/ vîrstele cad în neştire” (Ani în ghiozdan). În colţul de poveste se adună, apoi, visul şi iubirile adolescenţei, într-un dialog, adesea, cu himerele, repere biografice, cum, în Vitrinele somnului e data naşterii, de cînd se rostogoleşte „basmul vieţii”, fotografii ale unui album de familie de pe care scutură pulberea ui­tării, (re)descoperind mereu mielul alb al copilăriei: „De la o vreme mielul alb al copilăriei/ îmi sare peste lacrimă şi paşte departe,/ departe,/ departe…/ Pîrguitele-mi chemări au miezul încă umed…/ Ce mînă nevăzută-l goneşte mereu/ spre rezervaţiile altui suflet?…/ Împiedicată-n aşteptare/ lacrima-mi creşte tot mai deasă./ Ce îmblînzire să mai inventez?/ Mi-aș priponi inima/ de umbra lui slobodă…” (Rezervaţii de suflet). Celălalt orizont, de dincolo de castelele, „perna de vise”, zmeul de hîrtie şi pajiştile pe care zburdă slobod mielul alb al copilăriei este al unei vieţi virtuale, cu nărui­rea viului în cartonul butaforiei (“Ni s-a modernizat/ conştiinţa/ subit,/ dureros…/ Prin internet achiziţionăm/ stele de duzină,/ gînduri de prisos:/ o pereche de gene pentru vis,/ să nu rămînă ecranul nopţii deschis./ Peşti deprinşi cu-notul pe uscat,/ trupul nufărului în nămol vindecat,/ colivii pentru aripa cîntecului”, scrie Daniela Oatu în Gene pentru vis), unde păpuşile încep să lăcrimeze, însoţind ieşirea din vîrsta de aur pentru a pătrunde în aceea de fier, iar sufletul trist e turnat într-o ceaşcă pentru a-i fi sorbită încet otrava: „dulcele” de altădată se risipeşte în „amarul” atoatecuprinzător, iar oglinda e spartă: „În lumina spartă-i/ vidul vărsat./ Cenuşa îţi îngroapă/ chipul întunecat./ Ţi-ai lăsat în oglinzi/ mîngîierea …/ Risipit mă atingi…/ Se retrage marea/ în spume/ Cioburi îmi caută/ urma prin lume” (Mîngîierea oglinzii): e vremea să-mi pun la­căt vîrstei, scrie Daniela Oatu în Lacrima gînditoare.

După ce va fi pus lacăt pe vîrsta de aur a copilăriei, fiinţa se transferă în poem, celălalt spaţiu de identificare pe care îl explorează în Fantasmele Versului Rău; poemul păstrează suma intactă a virtualităţilor zonei securizate de refugiu, e, asemeni copilăriei, locul fiinţial, e acasa nouă: „Ba­te… bate… O fi vreun înger, poate…/ Spune-i că nu sunt acasă-n carte…”, spune poetul cititorului său. Poemul e locul unde fiinţa se uită, se ascunde şi se abandonează cu voluptate, în sigu­ranţa şi intimitatea unui spaţiu protejat, asemenea scoicii sau cochiliei melcului, două metafore frecvente în textele volumului: aici,elev care refuză să crească, poetul caută „sălbăticiunile fiinţei noastre tentaculare” şi (re)compune un „basm” cu Versul cel Rău, o lume cu fiul omului de zăpadă, cu o stradă care se cheamă Johann Strauss, cu împăraţi, mere de aur şi Prîslea, îngeri, căluţi de lemn şi o poşetă de rouă, unde ploaia e „hoţomană”, vîntul, „indisciplinat” şi soare­le e „bosumflat”: în fapt, fiinţa face şi în Fantasmele Versului Rău aceeaşi experienţă a despărţirii şi, deopotrivă, a mistuitoarei căutări a vîrstei de aur din „versul de lapte” care se copilăreşte, chiar dacă pîndit de corbul lui Poe şi albatrosul lui Baudelaire: „La clasa pregătitoare/ învăţătoarea poartă aripa dreaptă/ a corbu­lui lui Poe/ apoi aripa stîngă/ a albatrosului baudelairian/ desenînd bastonaşe, cercuri…/ Cei doi colegi de bancă/ s-au învoit pentru/ următoarea lecţie de zbor/ cînd liniuţa de unire/ desparte poemul de cuvînt,/ pămîntul de pămînt” (Lecţii de zbor).

În scoica poemului din Fantasmele Versului Rău e o lume cu străzi şi semafoare fixate pe culoarea roşie a interzicerii trecerii „dincolo”, structurată pe dimensiuni­le unui scenariu mitologic de uz propriu, în care miturile își scriu memoria: zeiţa akkadiană Aruru care va fi modelat din lut pe Enkidu, Dai Feng, zeul chinez al fericirii şi norocului, Afrodita care „lipeşte” Butoiul Danaidelor, cum se spune în Captivitate, Ostara, zeiţa scandinavă şi germanică a dimineţii (“Mi-e drumul tot mai greu la-ncheieturi/ dar Ostara/ la fiecare pas/ mă desface de toate negurile/ în timp ce/ lipită de pereţii sufletului/ tot mai fragili/ umbra chipului tău înfloreşte”, scrie Daniela Oatu în Provizorat) sînt „figurile” lirice care însoţesc poetul ce se închipuie felinar în „templul lui Zoroastru”, (re)făcînd, altfel şi într-o altă ordine, experienţa Sarei, femeia lui Lot din Vechiul Testament, care refuză să uite casa din Sodoma năruită de mînia Lui și va fi pedepsită, transformată într-un stîlp de sare: „Cînd se-ntinde somnoros răsăritul/ pînă vis-à-vis de-această viaţă/ înrourîndu-ne mîinile iertătoare,/ Cînd fug portretele din ramă/ Cine-mpacă stră­zile certate/ Și le-adună-n Babilon pe toate?/ Versul meu cel Rău – de bună seamă…/ Stă în umbra drumului să ne-aprindă urmele/ Cînd glumeşte moartea cu vecinul de la parter/ Doamne, singură între pa­tru planete recunosc/ Și eu m-am uitat înspre Sodoma şi Gomora/ ase­menea femeii lui Lot/ Deci, Doamne, sunt gata să mă lepăd de mine/ însămi, da’/ Doamne, de Versul cel Rău nu mă lepăda!” (Singurătate): poemul nu este al stîlpului de sare, ci al fiinţei care, însoţită de cititorul-partener, călătoreşte cu Versul cel Rău, tovarăşul de viaţă, în ţinutul trolilor, în neguroasa Scoţie, la Iasnaia Poliana ori în Olimp, într-un jurnal liric al drumurilor povestite în epis­tole trimise „dragului meu, Bi”, căutînd fanta pe unde să scape din corsetul unui veac „străin” spre „terasa” departelui, într-un alt spaţiu de identificare după ce copilăriei i s-a pus lacăt, iar poe­mul a eşuat în lumea virtuală, în deriziunea manelelor, a Click-ului şi pozelor din revista „Playboy”: „Dragul meu, Bi,/ Ce să-ţi mai scriu/ şi aici se face uneori tîrziu/ locuiesc la acelaşi Veac în chirie/ bate palma cu norocul/ ronţăie pizza pe stomacul gol/ intră încălţat în sufragerie/ nu oferă flori/ nu citeşte poezii/ (doar cîte un Click/ sau o revistă Playboy)/ refuză invitaţii la teatru/ spectacole/ cîte libertăţi ne-au înlănţuit/ nu are chef de plimbare-n Copou/ (am auzit că Plopii fără soţ/ i-au ros zgarda)/ butonează aproa­pe nonstop/ la laptop./ Dă la refuz/ muzica house, manele/ îi bat ve­cinii în calorifere…/ E timpul să mă desprind/ de el/ ca de-o eti­chetă necredincioasă/ să mă îndrept/ spre terasa din galaxie/ că îngerul şi-a aşezat deja ceasul pe masă…/ Ştia bine, mama – vezi bine –/ Veacul acesta nu-i pentru mine!” (Veacul acesta): într-un alt veac, pe o terasă din galaxie se va regăsi, nu mă îndoiesc, Daniela Oatu, un poet cu totul remarcabil.