În Flori de gînd (Editura Timpul, 2017), a noua sa carte de versuri, Florentin Dumitrache scrie, într-o sensibilă lirică de notaţie, o cronică a vieţii, adunînd amintiri, gînduri „cu-ntoarceri în trecut”, sentimente, stări, repere biogra­fice; între acestea, satul copilăriei, al „clipelor dintîi”, într-un halou al rechemării vremurilor de altădată, într-un orizont al departelui de departe, „spre undeva, spre undeva”, cum scrie Florentin Du­mitrache în poemul Drumul întoarcerii, marcînd ceea ce Mircea Eliade numea eterna reîntoarcere la vîrsta de aur a fiinţei: „Printre-amintiri rămase din timpuri/ Te văd răsărind floare de vis/ Copilărie, născută în cîmpuri/ De trai nedescris./ Te caut copilărie/ În blîndă căldură din casă,/ Cînd mama cu vocea-i zglobie/ Mă-ndemna să mănînc ce-i pe masă./ Te caut copilărie/ În mustul ierbii, mătasă,/ În chiotul toamnei din vie,/ În jarul fierbinte din casă./ Te caut acum copilărie/ În visul de toamnă tîrzie” (Te caut copilărie).

Flori de gînd circumscrie o poezie a crepusculului, a amurgului, unde se spune povestea din durata vieţii , „din timp spre răstimp”; e vremea marginilor, a „cîntecului trist pe alei” şi iubirii de ieri, departe de secunda pasiunilor devasta­toare: în amurg, după ce va fi trecut „prin furtunile vieţii”, în „lucirile de amintiri” ale unei toamne tîrzii, răvăşită de strigătul ascuţit al cocorilor în anotimpul plecării, ca în această scrisoare către iubita de totdeauna; „lasă frunza să-ţi acopere chipul,/ să-ţi răcorească sufletul/ trecut prin furtunile vieţii,/ lasă floarea să-ţi sărute buzele/ şi să-ţi admire parfumul iubirii,/ lasă fructul să se pîrguie,/ ca apoi să simţim gustul său plăcut/ zi de zi,/ lasă mugurul/ să încolţească mereu în inima ta/ fructul plăcut al dragos­tei noastre” (Iubito,): tot elanul vital şi bucuria clipei sînt (re)descoperite acum în „stropul de amintire”. Sîntem departe de lirica surpării şi apocalipsei din paradigma expresionistă; poezia lui Florentin Dumitrache e, mai degrabă, o alunecare calmă, împăcată, spre netimpul lumii de dincolo, păstrînd încă iluzia clocotului vie­ţii în galopul Calului Alb, numit într-un poem şi Marele Alb – o fan­tasmă a timpului (pe)trecut şi o metaforă a căutării tinereţii fără bătrîneţe şi a vieţii fără de moarte: „Calul meu Alb răsare în gînd,/ În gîndul trecut, amintire/ Călărind pe el surîzînd/ Peste cîmpul de timp, fericire./ În şeaua-i de lumină candidă, caldă/ Mă simt un hoinar trubadur,/ Călător printre spaţii ce inima-şi scaldă/ În tre­cutul şi prezentul contur./ În drumu-i cel lung Calul Alb se adapă/ Cu vise, speranţe şi crez,/ Aleargă galop spre-o linişte-n pleoapă/ Simţită-n al timpului miez./ Calul meu Alb nu se-opreşte din drum,/ Străbate năvalnic lumină şi fum” (Calul meu Alb).

Florentin Dumitrache scrie în Flori de gînd despre vremea omului, în marginea distincţiei eminesciene între timp şi vreme: e timpul călătorit, al peregrinului, figura tu­telară a poemelor cărţii. Peregrinul,filare se identifică, uneori, în chipul fără contur al sihastrului, „adulmecă” potecile necunoscute, fără întoarcere, din zariştea ghicită de după zările văzute: „Ieri am fost mugur de timp/ Născut din tulpină de viaţă,/ Crescut printre dealuri şi cîmp/ În zi de lumină şi soare în faţă./ Azi sunt printre lumi trecător,/ Cu pasul agale sau alergat,/ Mă-ndrept înspre-o ţară de dor/ Plutind pe un gînd de înalt./ Mîine voi fi plecat înspre zări/ De taină şi trăiri neştiute,/ De ziua de ieri şi de azi întrebă­ri/ Despre clipe de vis acuma pierdute./ Trăire de timp ieri, azi şi doar mîine,/ După «apoi» de noi ce rămîne?” (După „apoi”). Tot un pe­regrin e şi menestrelul, trubadurul unor gînduri-cîntece întoarse în trecut, pe ţărmul, azi visat doar, al mării: „Mă simt departe de mal,/ Înot printre gînduri şi gînduri,/ Plutesc printre val şi iar val,/ M-apropii de el rînduri, rînduri./ Nisipul îl simt acum sub picioare,/ E cald, e cald şi plăcut/ Marea mea, întinată splendoare/ E gîndul trăit în trecut./ Privesc ţărmul proaspăt visat,/ Din valuri ajuns pînă la el,/ E drumul în viaţă umblat/ În cînt de-adevăr, menestrel./ Mă aflu pe-ntinderi de mal,/ Doar gîndul e-ntors în aval” (Înot prin­tre gînduri).

În numeroase poeme din Flori de gînd, ma­teria lirică se structurează în jurul unei interogaţii active adresate lumii şi sinelui; texte precum În clipele mele, Dizertaţie, Dilemă,  Tăceri de spini, E înmiresmat gîndul, Clipa liniştii de seară, Petale calde, În lacrimi de gînd, Simt acum…, Nostalgie de iarnă, Flori de uitare, Toamnă, plîngînd…, Tu, toamnă, Visele curg, fiinţa se adună în semnul de întrebare al neliniştii vremii de dincolo de vreme şi a drumului cu un capăt în „clipe de odinioară”, iar cu celă­lalt într-un început care stă să înceapă după scurgerea nisipului din clepsidra vieţii: „Unde sunteţi clipe de odinioară/ Coborîte-n ploi, ploi de primăvară?/ Unde sunteţi voi clipe-amintiri/ Coborîte-n noi, în cînt şi iubiri?/ S-a scurs peste ele timp înmiresmat,/ Petale de dor, iubire, păcat,/ Nopţi şi zile calde, păsări călătoare,/ În clep­sidra vieţii nisip în mişcare./ Peste cîmpul timp acum e uitare,/ Sau răsare clipa a înlăcrimare?/ S-aşterne pe gînduri praf de timp trecut,/ Sau e doar himeră şi nu început?/ Unde sunteţi clipe coborîte-n ploi?/ Vă vreau iar cu mine, vă vreau înapoi” (Unde sunteţi clipe?). Iar noul început e (re)găsit chiar în liniştea fremătîndă a scurgerii nisipului din clepsidră, în împăcarea cu lumea şi cu sine, dar, mai ales, în lumina Învierii în care coboară chipul Domnului de după Jert­fa Sa, ca în această Rugă: „Adă-ne, Doamne, cîntul din trăiri profunde/ Cînd lumina blîndă peste noi coboară,/ Ca în suflet ruga Lui să o asculte/ Şi simţirea noastră şi topita ceară./ Din Înalturi visul de a fi există/ Nu doar pe pămînt, ci şi-n trup ceresc,/ Adă-ne, Doamne, clipa cînd din jale tristă/ Chipul Său trăieşte peste noi firesc./ Co­borînd din ceruri peste noi coboară/ Lumina-Învierii din sufletul Său/ Şi în inimi calde cîntul ne-mpresoară/ Jertfă pentru Dînsul în gînduri mereu./ Adă-ne, Doamne, cîntul din trăiri profunde/ Dragostea de El n-o putem ascunde”. Poemul e singular în sumarul cărţii pentru că, iată, Florentin Dumitrache nu scrie în Flori de gînd ceea ce se cheamă o lirică religioasă; e, mai degrabă, o poezie care creşte din religia iubirii pe care Iisus a arătat-o oamenilor pentru a se mîntui de frica întunericului şi de neliniştea tărîmului de dincolo.