„Un poet valorează la fel

cît cel mai bun poem al său.”

Fernando Pessoa

O astfel de sintagmă i se potrivește lui George Echim, „mai mult rapsod decît stihuitor” după Mircea Brenciu, prin ipostaza tridimensională de avocat, interpret de muzică populară și poet,„A fost ceva neprevăzut de mine,/ Soarta mea avea să capete contur…/ Atunci a fost, mult plină de suspine/ Apoi m-am făcut jurist, poet și trubadur…” cel care în anul 2016 „sub semnul lui 65”, a tipărit la Editura Eurocarpatica din Sfîntu Gheorghe, volumele de poezii La cumpăna timpului și Neînvinsul. Primul volum poartă titlul de Poezii întoarse și cel de-al doilea Macroacrostihuri.

Dacă admitem ideea că poezia e un joc reglat, după Paul Valéry, atunci credem că George Echim a pornit în scrierea celor două volume de versuri, de la teoria jocului poetic pe care l-a transpus în practică, cu inteligența uimitoare a copilului, aplecat asupra unui astfel de joc.

Titlul La cumpăna timpului amintește de cel al lui Lucian Blaga, La cumpăna apelor, din 1933. Orice asemănări și comparații dintre cele două volume se exclud. Volumele de versuri La cumpăna timpului și Neînvinsul cuprind aceleași însemnări scrise de către autor. După cum însuși George Echim mărturisește, este conectat „la toate sufletele cu care rezonează și cărora dorește să le transmită cît mai exact gîndurile și simțămintele sale, așa cum ele au fost trezite și trăite în ființa sa.”

Acrostihul este prezentat și-n unele volume anterioare ale poetului, iar despre conceptul de macroacrostih spune că nu are cunoștință despre un autor care să fi scris într-o atare exprimare artistică.

În recenziile noastre la celelalte volume de versuri ale poetului George Echim am depistat factura clasică, tradițională a versurilor (nu tradiționalistă), ușor desuetă în unele poezii, dar foarte frumoase, cu parfum de romanță.

Poemul În oglindă al lui George Echim, și nu La oglindă, ca la George Coșbuc, se regăsește în majoritatea poemelor sale. Fără să fie narcisist, poetul se autocontemplă printr-o introspecție psihologică, cu referire la raportarea eului poetic la alte macroacrostihuri palindromice, anaciclice. Referitor la cugetarea lui Paul Valéry că: „un om care scrie, nu e niciodată singur”, pe care noi am așezat-o ca drept motto la volumele de sonete A tuna și a fulgera, de Constantin Bihara, în cartea noastră Magia scrisului, facem precizarea că omul George Echim nu suferă de singurătate deoarece, prin multitudinea activităților cotidiene pe care le are, singurătatea este captivitatea poetului din timpul creației datorită inspirației divine.

Poetul Daniel Corbu, în articolul Intimitatea publică a poeziei din revista Cronica Nr. 7, iulie 2011, afirma: „Artistul care nu-și iubește turnul de fildeș (secretul creației) nu iubește nici creația” iar viața lui e condamnată la o succesiune de nașteri și morți repetate zilnic, ca un rit inițiatic.”

Poezia trebuie să rămînă încifrată după Ion Barbu și o taină, un mister, o enigmă după Lucian Blaga.

În prefața la volumul Neînvinsul care are ca drept titlu Cuvîntul doar mai unește… Neînvinsul din poezia cu același nume, este dedicată regretatului scriitor și filosof Marinică Popescu. La o agapă literară George Echim l-a cunoscut pe marele meu prieten dispărut, citat mai sus, și impresionat fiind de puternica lui personalitate literară și filosofică, l-a considerat fratele său: „Măreţ era în elocinţă,/ Modest în felul de a fi,/ Aşa a fost el în fiinţă…/ Avea ceva a ocroti./ Ridicat pe înălţimi de gînd/ Rareori se posomora,/ Iubirea o transmitea rîzînd,/ Intens, în jur, revigora./ Nevoia l-a învăţat mereu,/ Nicicînd nu s-a lăsat învins,/ Ideile-i erau curcubeu,/ Imbold al focului nestins./ Cît de mult m-a bucurat la Iaşi,/ Cînd m-a apelat cu „frate”?!/ Atunci am zis: sîntem căuzaşi,/ Aceiaşi, în gînd şi fapte!// Popescu, Omul, Marinică/ Părăsind această viaţă,/ OMUL scutit de rău şi frică/ Oricînd, la tot făcea faţă./ Păreri de rău ne întristează/ Plecării lui timpurie;/ El, de acuma ne veghează;/ E la altă liturghie…/ Socotelile şi-a încheiat,/ Soarta nu-l mai surghiuneşte,/ Cu toate-i acuma împăcat;/ CUVÎNTUL doar mai uneşte./ Ursitoare, ursitoare,/ Unul naşte, altul moare…” (Braşov, la 8 septembrie 2015)

Poezia Binecuvîntare prin care se deschide volumul La cumpăna timpului este o poezie moralizatoare în stil didactic, metaforic zis, ni se transmit povețe cu tot ce a adunat poetul de la stele, de la rouă, un fel de mărturisire, destăinuire despre tot ce a scris pînă acum.

Ziua aceea (Pentru cînd voi pleca…) este altfel de mărturisire, parafrază de început a urmașilor echimești după cei văcărești. Poezia Întrupare deși este dedicată fratelui poetului Theodor Echim se vrea a fi un autoportret al lui George Echim.

Autoportretul cu iz și consonanță biografică se continuă și în poezia Cu credința nemuririi. Poetul este gînd de lacrimă crezînd în nemurire cu sufletul scăldat în roua dimineții, reflectat în oglinda frumuseţii, în poezia Bogăţie de unde reies atributele fundamentale ale omului George Echim: generozitatea, bogăția spirituală, libertatea în gîndire, istețimea minții.

Cu credința nestrămutată în Dumnezeu, poetul este un rătăcitor prin lumea de idei ceea ce l-a determinat să așeze ca motto în poezia Binecuvîntare două strofe din Rugăciune de O. Goga

Poezia Zevzeci lansează o critică dură la adresa celor ce-au vrut să-l înlăture pe poet, pentru că nu și-a pus lacăt la gură. În relația cu timpul se definește ca un complicat al simplului în poezia Timpul nostru.

Temele și motivele fundamentale precum timpul, iubirea, poezia socială, poezia iubirii și a naturii, poetul și poezia etc. sînt aceleași ca și-n volumele anterioare de poezii, recenzate de noi, lucru de altfel observat și de prof. Ligia-Dalila Ghinea în Prefaţă.