Şi oferta la tranzacţie n-a lipsit; iată una, din anii primelor începuturi, cu un ecou familiar pentru noi:

„Mica mea faimă de ucenic şi lucrător îndemînatic ajunsese şi la Bucureşti” (,,Făceam cîte o sculptură pe zi în genul lui Rodin” – notează în această epocă artistul). „A venit la mine ministrul Vasile Morţun – un fel de socialist cu redingotă ministerială. Se spunea că are ,,idei avansate” şi iubeşte artele frumoase şi pe artişti… Mi-a comandat o statuie pentru Haret, care era ministru liberal de-al lor. Îmi plătea bine. M-am bizuit şi pe această comandă cînd mi-am luat zborul căutărilor de sine. Aş fi vrut ca statuia să fie un fragment al turmentelor intime. Am atras atenţia Excelenţei Sale că n-am să portretizez în marmoră pe defuncta exce­lenţă îmbrăcată în redingotă. Haret mi-era simpa­tic: un matematician care se ocupa de luminarea satelor”… Dar Morţun refuză opera. (,,Am rămas cu ea în braţe şi cu turmentele intime sporite”. În schimb, după trecerea anilor: „Am văzut pe Haret în redingotă, în faţa universităţii, aliniat soldăţeşte într-o defilare de statui. O oroare arhitectonică şi plastică”…) De ce? Să cercetăm opera: „Haret fu­sese un izvor de apă vie pentru ţărănime şi luminătorii ei – învăţătorii. M-am gîndit să fac o fîntînă, o fîntînă arhaică şi stilizată, pentru una din pie­ţele Bucureştilor. O fîntînă adevărată, cu apă, pen­tru călătorii însetaţi. Şi am scris pe ea ,,fîntîna lui Haret”. Memoria ministrului apărea astfel, pentru bucureşteni, legată de munca lui în folosul ţărani­lor; şi reînviam, pentru orăşeni, un vechi obicei al pămîntului. La ţară se spune: „cişmeaua lui cuta­re”, „fîntînă lui cutare”, după numele ctitorilor”.

Materia cercetătorilor, va fi, astfel, de la-nceput şi pînă la sfîrşit, „de acasă”, ca şi ceaunul în care-şi pregătea fiertura, ca şi laviţa aspră, gorjană, pe care-şi rezema tîmpla (,,Nu-mi place mobila prea comodă;prea mult confort te predispune la lene şi îţi fură din energie”);totul este de-acasă, ca şi sculele de pietrar şi cioplitor de stîlpi. iscodite de strămoşii lui. Cu aceleaşi scule, strămoşul şi con­temporanul local tăiau în roca mezozoică a munţi­lor gorjeni ghizduri aspre de fîntîni şi lespezi de morminte. Cu aceeaşi bardă incomodă şi grea, cio­plitorul local, dărîmînd fagul şi ulmul, _ strunjea stîlpi, cruce şi cumpene de fîntîni, sau potrivea nişte corăbii care pe la noi se cheamă case (dintre care una, cioplită de unul Mogoş, se află, ca şi iscodi­rile lui Brâncuşi, într-un muzeu). Ei „fabricau” fără să ştie;contemporanul şi tovarăşul lor, plecat spre marginea Europei, s-a întrebat: de ce? Ei „fabricau” fîntîni, stîlpi, furci de tors, porţi, pridvoare, lespezi;contemporanul şi tovarăşul lor, furîndu-le meşteşu­gul, s-a întrebat – într-o anume etapă a creaţiei lui – dacă aceleaşi obiecte populare n-ar putea trăi prin ele însele;şi a încercat să impună, pentru întîia oară, independenţa lucrurilor, prin ruperea lor din cercul de gravitaţie al utilului şi proiectarea în imponderabilul artei. Ca să izbutească, meşte­rul, furînd motivul popular, trebuia să-l îngîne mai adînc, să-i caute sensurile pure, primordiale, să audă nu numai vocea veche care le-a hotărît necesitatea, dar şi sunetul particular al materiei. Piatra cîntă altfel decît lemnul şi bronzul, iar traducerea în formă a fiinţei exacte înseamnă senzaţia inefa­bilă şi plenară a vieţii: ,,Există un sens în toate lucrurile. Pentru a ajunge la el, trebuie să-l laşi să se degaje din ele însele”, Dar scoase de sub canonul concepţiei şi formei tradiţionale prin încercarea te­merară a sondării originei, rupte din legea de fier care le-a hotărît structura, aceleaşi lucruri, printr-o imensă şi ciclofazotronică bombardare în nucleu, îşi pierd adesea coerenţa, se aberează uneori, caută legi noi care să le menţină structura, caută o nouă formă. Această dinamitare n-o poate înfăptui decît puterea geniului, cu calcinaţia ei solară. Fără ea, renunţînd la capetele vechi de copil, la portretele strict anatomice. Brâncuşi ar fi rămas, poate, un simplu cioplitor de stîlpi, lespezi, furci de fîntîni, ca şi anonimii lui tovarăşi din Gorj. Dar el a pro­vocat „rebeliunea artistică” a lucrurilor, echivalentă cu o răscoală fizică-moleculară, şi, ca orice mare savant înfiorat de consecinţele descoperirii, a în­cercat, cu-osteneli supreme, să le domine forma. De aici, tirania simplităţii, rîvna de a se apropia nu de idealul de echilibru al şcolilor artistice constituite, ci de însuşi lapidarul echilibru al celor mai vechi forme de artă – în care echilibrul şi simplitatea se confundă prin însăşi legea existenţei lor. Voia sim­plitatea pentru a ajunge mai direct le esenţă, pentru a găsi lucrului adevărata măsură unică. ,.Tăietura directă – spune el – e adevăratul drum spre sculp­tură, dar râu cine nu ştie să meargă pe el. în line, tăietura «directă» sau «indirectă» – asta nu spune nimic, lucrul făcut e cel care contează”. Şi mai de­parte: „Simplitatea nu este un scop în artă, dar a ajunge ia simplitate înseamnă, prin însuşi acest fapt, a te apropia de sensul real al lucrurilor’.

Ca un savant adevărat, Brâncuşi nu şi-a stăvilit căutările, n-a pus hotar orizontului, nu s-a parali­zat în acel sclerozant „nu se poate”, ci a încercat orişice drum prin „tăietură directă”, navigînd în­drăzneţ, de unul singur, pe mările necunoscute ale propriilor experienţe şi ale experienţelor cunoaş­terii, neintimidat de riscul naufragiului („în fiecare zi lucram la un alt studiu, pentru a-l distruge dm nou seara”), decis oricînd să repete itinerariul sau să ia altul, cu aceeaşi tenacitate. „Arta nu face de­cît să înceapă”, spune el, cu modestie, despre arta lui, despre experienţele lui. Şi tot el, luminînd re­fuzul împlinirilor deşarte: „A face capodopere, a lăsa o operă completă, mă interesează prea puţin; astea-s un monument pentru morţi”…

Ce ne rămîne de la Brâncuşi? Operele sale sânt disputate între trei continente, iar faima lui ocupă toate universităţile lumii şi toate savantele tomuri de istorie a artei. Din Indii pînă la Washington, de la Paris la Tîrgu-Jiu. geografia gîndirii brâncuşiene impune, în tăietură directă, năzuinţa spre mai sus, mai departe, a unui gînditor de la noi. „Regele re­gilor” este cel care a apărat stîncile barbare de la Sarmisegetuza. Stîlpul casei lui Mogoş s-a răsucit în infinit. (El e turnat în fier, argint, aluminiu, la Philadelphia, la Baltimore. în Gorj şi la New-Delhi, şi ar fi trebuit, după dorinţa artistului, să îm­podobească Palatul U.N.E.S.C.O. de la Paris.) „Pa­sărea măiastră” e întreagă, cu tot zborul ei, a bas­mului nostru. Dar e şi a viitorului. (Silueta ei antici­pează racheta, şi înainte ca Iuri Gagarin să fi ur­cat în guşa ei de metal, un român din Gorj îi figu­rase zborul într-un prim monument!)

Dar ne mai rămîne şi o altă zestre, la care nu vom osteni vreodată să ucenicim. Este pilda muncii aspre şi neîncetate în urmărirea himerei; recule­gerea concentrată asupra marilor probleme, incen­diind o viaţă în focarul ei; îndrăzneala cercetării, bărbăţia renunţărilor neîngenuncheatei simplitatea măreaţă a dăruirii, ea însăşi un monument. lat-o: ,,Să creezi ca un dumnezeu, să fii liber ca un rege şi să munceşti ca un sclav”. Dar şi un îndemn: ,.Lucrurile nu sînt greu de făcut, ceea ce e greu e să ne punem în starea de a le face”.

Pornind de la obîrşii, rătăcind cu arta lui prin toate continentele, anahoretul se întoarce acasă – prin moştenirea lui – pe sub arcul de triumf al propriei opere. A pornit adolescent; se întoarce obosit, ca şi Dumnezeu din basmul popular, travestit în moşneag. Trece pe sub „Poarta Sărutului”. Îşi sprijină ochii pe zenitul „Coloanei”. Se aşază la „Masa Tăcerii”, fără merinde – le-a consumat pe toate – şi ne aşteaptă…

De ce ai venit, bătrîne?

Şi bătrînul murmură:

,,Nu vom fi niciodată îndeajuns de recunoscători faţă de pâmînlul care ne-a dat tot”.

Bibliografie:

Citatele din text sînt desprinse din lucrările: David Lewis: „Constantin Brâncuşi” (New Yorlc, 1957). Oscar Chelimsky; „In memoriam” (Ed. Dial Press, N.Y., 1958).

1. Comarnescu: „Valoarea romînească şi universală a sculpturii lui C. Brâncuşi” („Revista Fundaţiilor”, iunie, 1944).
2. Pandrea: „Portrete şi controverse” (Ed. „Meridian”, 1945).
3. Pătraşcu: „Amintiri despre Brâncuşi” („Arta plastică”, 1961).

Notă:

¹ Declaraţia e datată 1937.