Ludmila Balabanova este inginer în calculatoare, cu un doctorat în literatură. A publicat pînă acum opt volume de versuri (dintre care trei de haiku) una de critică în haiku (Haiku: A Dragonfly Under the Hat. The Power of the Unsaid, 2014). Este editoare antologiei de haiku bulgare Oglinzi/ Mirrors (101 de autori de haiku bulgari selectaţi şi editaţi de Ludmila Balabanova, 2005, în bulgară, engleză şi franceză)[1]. Creaţiile ei au fost publicate în revistele Mahoroba, Frogpond, Modern Haiku, Whirligig, Chrysanthemum, Simply Haiku, Haiku Novine şi sînt incluse în antologii prestigioase din Belgia, Franţa, Germania, Olanda, Japonia, Polonia, România, Slovenia, Suedia şi SUA. Cele mai importante premii ale sale:: Basho’s 360th Anniversary Haiku Award, Japan, 2004; premiul al doilea la International Haiku Contest, al Societăţii Române de Haiku, 2009; premiul I pentru secţiunea în limba engleză la International Haiku Festival, Constanţa, Romania, 2013.
După ce ne-am întîlnit faţă în faţă la Sofia (cu ocazia Conferinţei ţinută de asociaţiile bulgare de haiku între 5-6 iunie, la Sofia şi Blagoevgrad), dar şi înainte, am colaborat pentru „Poezia”, „Carmina Balcanica”, „Kadō”, dar şi alte proiecte.
Marius Chelaru: Ludmila ai publicat mai multe cărţi, ai alcătuit diverse selecţii, ai apărut şi în română, în cîteva reviste din România, în antologii. Bună parte din cărţile tale (dacă nu chiar aproape toate) le-am prezentat cititorilor revistelor din Iaşi, din România. Cînd anume ai început să scrii haiku şi care au fost primii tăi paşi în domeniu?
Ludmila Balabanova: Înainte de a-mi publica prima carte de haiku am publicat alte două volume de versuri, A Scratch of a Star şi The Firefly Knows. E interesant că în prefaţa primei mele cărţi s-a spus: „Versurile nu au scopul să ne spună ci să ne deschidă spre ceva ce nu poate fi exprimat.” Şi, în plus: „În acest caz rolul intuiţiei este crucial pentru unitatea poemului”. De fapt, acestea sînt unele dintre principalele caracteristici ale haiku. La acea vreme ştiam puţine despre filosofia orientală şi aproape nimic despre poezia orientală. M-am exprimat în felul în care mi-a plăcut să o fac – în puţine cuvinte şi cu mari spaţii între frazele poetice, preferînd metaforele globale celor înţelese în tr-un sens literar îngust care sînt foarte adesea utilizate în poezia occidentală. Mai apoi am învăţat ce însemna yohaku[2] şi rolul kire. Am folosit tehnici similare în poemele mele lungi fără să ştiu că ele existau în tradiţia poetică japoneză. Am început să scriu haiku, în acelaşi timp continuînd să scriu şi alte poeme, în 2000, dar se pare că aveam deja o înclinaţie spre specificul poeziei haiku.
Marius Chelaru: Am văzut lucruri interesante în Bulgaria şi în ce priveşte activitatea în domeniul liricii nipone, Clubul Haiku, poeţi interesanţi, parte dintre ei i-am tradus şi publicat în România în diverse reviste („Poezia”, „Kado”, „Carmina Balcanica” ş.a.). Să începem, dacă vrei, cu începutul. Spune-ne te rog un scurt istoric al preocupărilor în acest domeniu din ţara ta. Cum a fost înainte şi după 1989.
Ludmila Balabanova: Istoria haiku-ului bulgar începe cu primul contact cu poezia japoneză, traducerea de lirică japoneză din franceză şi germană făcută de către Nikola Dzherov. Micuţa carte care conţine numai 38 de pagini este intitulată Sini Chasove (Ore albastre) şi a fost publicată în 1922. A durat mai bine de 50 de ani de la traducerea lui Dzherov pentru ca prima carte tradusă direct din japoneză să apară for. Titlul este Palnolunie. Yaponski tristishia (Lună plină. Tristihuri japoneze), 1985. Trei ani după prima traducere de haiku din original a apărut prima carte de haiku a poetului bulgar Dimitar Stefanov. Cartea se numeşte Gorata na gluharcheto (The Forest of the Dandelion), 1988, şi este prezentată de către autor drept „încercări de haiku”. După 1989 au apărut multe cărţi despre cultura japoneză, şi cele mai importante dintre acestea au fost traducerile şi studiile culturale ale lui Bratislav Ivanov. Din 2000 au fost publicate multe cărţi de haiku şi antologii. Azi haiku-ul bulgar are exemplele lui puternice, care şi-au găsit recunoaşterea în cele mai prestigioase reviste şi antologii din lume.
Marius Chelaru: Şi, legat de asta, acum ce societăţi de haiku funcţionează acum şi, după ştiinţa ta, cam cîţi autori reunesc? Din cîte ştiu, nu o vreme nu au fost publicaţii pe hîrtie specializate în Bulgaria, acum parcă este una. Pe net sînt cîteva. Poţi sa detaliezi, te rog. Şi ce loc are lirica niponă în celelalte publicaţii şi reviste literare din Bulgaria?
Ludmila Balabanova: Prima organizare a autorilor de haiku bulgari, Bulgarian Haiku Club, a fost fondată în anul 2000, cînd Jim Kacian şi Dimitar Anakiev au vizitat Bulgaria pentru a organiza Mişcarea Haiku în Balcani. Azi această organizaţie este cunoscută drept Bulgarian Haiku Union (BHU). Jurnalul BHU e intitulat Haiku World. Patru ani mai tîrziu a fost fondat Haiku Club – Plovdiv. Aceste organizaţii fac o treabă bună ţinînd evenimente pentru popularizarea haiku. În 2005 a fost fondat un alt grup, Haiku Club Sofia (HCS), care are o semnificaţie aparte pentru dezvoltarea haiku în Bulgaria. E un cerc al unor scriitori bine-cunoscuţi, traducători şi profesori care sînt interesaţi de haiku. În fiecare an HCS organizează conferinţe haiku împreună cu New Bulgarian University, Sofia, sau South West University, Blagoevgrad, şi ţin un concurs haiku. Un an important pentru viaţa haiku de la noi fost 2005, cînd WHAC3[3] s-a ţinut în Bulgaria.
Marius Chelaru: Cum privesc în Bulgaria scriitorii, criticii, managerii revistelor şi editurilor lirica niponă?
Ludmila Balabanova: E adevărat că cele mai multe cărţi de haiku sînt publicate în regie de autor, deşi cîteva reviste publică haiku. Membri ai Haiku Club Sofia, care sînt nume cunoscute în literatura bulgară, îşi publică poemele haiku în periodice literare prestigioase şi cărţile lor de haiku la cele mai importante edituri bulgare, lucrînd astfel la ridicarea prestigiului şi a recunoaşterii haiku ca o formă deosebită de poezie.
Marius Chelaru: Din ce ştii tu, cam în ce tiraje apar cărţile de lirică niponă în Bulgaria, ale autorilor bulgari dar şi străini, şi cam cîte titluri anual, aproximativ? Cum sînt receptate pe piaţă?
Ludmila Balabanova: Mă tem că nu am informaţii precise ca să fiu în stare să răspund la această întrebare. Cărţile de haiku, la fel ca alte cărţi de poezie, sînt de obicei publicate în jur de 300 sau 400 de exemplare, şi mai multe pentru autorii clasici japonezi. Numărul titlurilor diferă de la an la an, dar, în orice caz, este un interes mare pentru haiku în Bulgaria.
Marius Chelaru: Eşti la curent cu ce şi cum scriu autorii români în materie de lirică niponă, felul în care se petrec lucrurile în România, reviste etc. Dar cum sînt percepuţi în Bulgaria autorii români?
Ludmila Balabanova: Tradiţia haiku-ului bulgăresc este cea mai nouă în Balcani, deşi prima traducere din lirica japoneză a fost publicată în îndepărtatul an 1922. Aşa că mereu am încercat să învăţăm de la mai vechea tradiţie românească. Ştim despre poemul românesc într-un vers. Ştim numele celor mai importanţi poeţi români de haiku dar putem citi poemele lor doar în revistele şi websit-urile în limba engleză. Nu ştiu să existe vreo traducere haiku românesc în bulgară.
Marius Chelaru: Nu ştiu exact în ce reviste şi antologii, dar mai sînt, din ce ştiu, poeţi români publicaţi în Bulgaria, în reviste şi antologii, nu multe, e drept. Acum cîţiva ani şi eu am publicat într-o carte de haiku poemele şi în bulgară, traduse de Maya Lyubenova; într-o revistă bulgară am publicat un grupaj al mai multor colegi. Nu ştiu însă cît au circulat acestea[4].
…De la hokku la haiku, apoi de la kigo la keywords… Şi drumul pînă la kigo, din cîte ştiu, este o poveste în sine pînă ce a fost consfinţit (după unii impus) de Otsuzi Ōsuga, la fel şi kidai (impus, pentru haiku, de Hekigotō Kawahigashi în 1907). În perioada Edo se discuta despre ki (anotimp) sau ki no kotoba (cuvinte sezonale/ cuvinte ale anotimpului). Unii au spus că, de fapt, cînd discutăm despre Bashō sau Issa, aplicăm aceşti termeni gîndindu-ne la hokku. Internaţionalizarea haiku a creat premizele pentru lărgirea cadrului discuţiei. Opinia ta despre kigo şi keywords este ştiută deja. Totuşi, te rog să discuţi conceptul pe scurt, şi în ideea că sînt voci care consideră că dacă dăm deoparte kigo şi kidai dispare şi „spiritul haiku”.
Ludmila Balabanova: Răspunsul la această întrebare ar putea fi la fel de lung ca un articol sau chiar o carte. Atitudinea faţă de tema sezonală (kidai) sau cuvintele sezonale[5] (kigo) s-a discutat de multă vreme la diferite nivele. Acum noi adesea vorbim despre haiku, chiar cînd ne referim la perioada Edo, dar dacă vrem să fim corecţi ar părea cel mai bine să utilizăm termenii hokku şi kidai în loc de haiku şi kigo. Deşi termenul kigo a fost „inventat” de Otsuzi Ōsuga abia un an mai tîrziu, în 1908, kigo devine un termen nou pentru noua abordare în haiku. Îmi place abordarea lui Bashō faţă de kigo/ kidai: nu o regulă, ci o cale de a unifica eul cu puterea creatoare a naturii (zōka). Cînd compun un poem haiku niciodată nu mă gîndesc la kigo, dar kigo adesea apare în el. Pînă în acest moment nu putem vorbi o cultură a kigo în Occident. În pofida acestui fapt, cuvintele sezonale sînt folosite şi interpretarea unor astfel de haiku se bazează pe înţelegerea universală a limbajului simbolic a anotimpurilor venind din moştenirea arhetipală. Discrepanţa de bază în aceste cazuri este între conceptul de bază oriental al kigo (mai mult mitologico-literar decît sezonal-natural) şi atitudinea occidentală faţă de anotimpuri (în toate cazurile mai formală şi dincolo de tradiţiile literare). Astfel, în lumina viziunilor Orientale şi Occidentale tradiţia kigo e înţeleasă diferit dar reţine energiile lui conotative chiar şi în Vest, unde e perceput mai mult literal/ literar. Oricum, în pofida respectului meu pentru kigo, nu cred că haiku ar trebui îngrădit de limite prea stricte.
Marius Chelaru: Azi haiku nu mai este ca în trecut, asta e cert. Sînt poeme, acceptate într-un fel sau altul ca fiind haiku, despre tot felul de aspecte ca: incest, război, violenţă ş.a. Care ar fi, în opinia ta, “definiţia”, cum vezi tu „spiritul haiku” azi?
Ludmila Balabanova: Dacă „haiku spirit” ar putea fi definit, haiku nu ar mai avea o natură „spirituală”. Haiku s-a dezvoltat în timp şi spaţiu. Tema nu e aşa de importantă. Probabil că ştii acest haiku minunat al lui Bashō (tradus de R. H. Blyth):
Ah! Summer grasses!
All that remains
Of the warriors’ dreams
Una dintre tehnicile de bază ale haiku este frîngerea/ disjuncţia legăturii (kire). În vreme ce kigo este important pentru haiku şi neimportant pentru senryu, kire şi cea mai larg răspîndită tehnică a disjuncţiei, juxtapunînd, este esenţială pentru haiku şi senryu. În pofida tuturor acestora, există poeme haiku fără juxtapunere, cunoscute drept ichibutsujitate (haiku rezultativ, in care cele două părţi ale poemului sînt legate logic creînd o imagine unitară). Aşadar, nu există o tehnică, utilizată în haiku, care să îl descrie complet. Nu este nici o definiţie pentru haiku – sau „non haiku spirit”.
Marius Chelaru: Ce înseamnă în viziunea ta experiment în haiku? Pînă unde poate merge pentru a mai rămîne haiku?
Ludmila Balabanova: Aceste 109 de haiku ale lui Issa sînt doar o mică parte a muncii sale. David Lanoue a tradus mai mult de 10 000 de poeme ale lui Issa. Kigo nu e esenţial în sine, mai degrabă este important pentru găsirea unei expresii a limbajului care uneşte sinele cu natura. Diferenţa între haiku şi alte forme scurte ca aforismul, epigrama, proverbul sau doar un alt tip de poem scurt nu e clar revelată. Doar sensibilitatea poetică poate atinge sugera graniţa dintre haiku şi poeme scurte. Un poem scurt occidental (sau un aforism) e o intuiţie împărtăşită de către autor, în timp ce un haiku este o invitaţie pentru cititor să atingă propria iluminare.
Marius Chelaru: Există voci care spun că haiku este şi va rămîne haiku doar în Japonia, impregnat de spiritul locului. Orice poem scris de un non japonez nu este haiku ci poate, cel mult, „în stil haiku”. Este vreun sîmbure de adevăr în astfel de afirmaţii? Şi, în siaj, există un “specific bulgar” în haiku?
Ludmila Balabanova: Există, cum ştii, un termen, „World haiku”. Este haiku originar dar nu e haiku japonez. Aşa cum s-a dezvoltat haiku modern oferă mari oportunităţi pentru exprimarea fiecărei individualităţi, indiferent de cultura de care ţine. Cît despre „specificul bulgar” în haiku, poezia haiku unică poate fi creată în orice limbă, inclusiv bulgara, folosindu-i particularităţile. Bulgara nu este aşa de bogată în sinonime şi omonime cum sînt engleza şi japoneza. Această caracteristică a limbii bulgare este balansată de pliabilitatea ei. Cum haiku foloseşte foarte puţine cuvinte, problema ordinii cuvintelor în fiecare limbă este foarte importantă. În vreme ce ordinea cuvintelor în alte limbi este foarte strictă, bulgara permite mari variaţii. O caracteristică tipică haiku este să aducă un element de surpriză, şi asta e mai uşor de atins cînd locul cuvîntului poate fi schimbat după dorinţă.
Marius Chelaru: Sînt tot felul de discuţii legate de terminologie, dar şi formă şi fond în ce priveşte haiku, haiga şi computer. Eşti inginer în calculatoare. Care crezi tu că este pînă la urmă modul în care computerul poate influenţa haiku, haiga, lirica niponă în general?
Ludmila Balabanova: Internetul este foarte important pentru schimburile în haiku. Este unul dintre factorii principali care au influenţat dezvoltarea World Haiku la artă internaţională. Internetul serveşte toate artele şi facilitează schimburile lor, dar e de o semnificaţie specială pentru haiku. Sînt mai multe poeme haiku şi articole despre haiku traduse din japoneză în engleză decît din japoneză în bulgară şi adesea sînt la îndemînă pe Internet. Tradiţia haiku-ului bulgăresc este una dintre cele mai tinere dar s-a dezvoltat foarte repede. O astfel de dezvoltarea rapidă nu ar fi fost posibilă fără internet. La fel, arta haiga s-a dezvoltat spre noi abordări graţie PC.
Marius Chelaru: În „Poezia” am scris de mai multe ori despre cărţile tale, cum spuneam. Aş vrea, te rog, să încheiem cu proiectele tale, dar şi cu un gînd al tău pentru cititorii revistei „Poezia”, în care va apărea convorbirea noastră, pentru care îţi mulţumesc
Ludmila Balabanova: Abia am publicat o carte de haiku (Dewdrops on the weeds)[6] şi una de poeme lungi un an înainte, şi una de teorie despre haiku cu doi ani înainte, aşa că nu am proiecte concrete în viitorul apropiat. Doresc cititorilor revistei „Poezia” un an plin de iubire, armonie şi inspiraţie! Şi îţi mulţumesc pentru atenţie.
Adaggio
- Ludmila Balabanova citează un poem faimos al lui Bashō, prezentat de ea în versiunea engleză a lui R. H. Blyth:
Ah! Summer grasses!
All that remains
Of the warriors’ dreams
Poemul, care în romaji arată astfel:
Natsu kusa ya!/ Tsuwamono-domo ga/ yume no ato
a fost scris de Bashō pe cînd privea cîmpul de la Hiraizumi, şi oraşul care îşi pierduse la acea vremea, în 1689, măreţia de altădată, din vremurile cînd unii spuneau chiar că ar fi putut rivaliza cu capitala. Locurile acelea au profunde semnificaţii atît istorice, cît şi spirituale pentru japonezi. Se spune că primele aşezăminte sau primele construcţii religioase de aici ar fi datate prin secolul al VII-lea, dacă nu mai înainte. Poate că prima a fost Hakusan, de pe „Muntele Barierei”, Kanzan. Apoi au mai fost şi templul budist Chūson-ji, şi… Prin anii 1100 unul din liderii unei ramuri a puternicului clan Fujiwara a decis să îşi mute reşedinţa aici. Au fost lupte crîncene pe aceste locuri, pe aici a trecut şi unul dintre cei mai cunoscuţi luptători ai Japoniei, Minamoto no Yoshitsune. La toate acestea şi la încă altele poate că se gîndea Bashō cînd a scris acest poem.
La noi a pătruns prin două dintre numele de început ale interesului pentru lirica niponă, anume Traian Chelariu, în Suflet nipon, şi Al.T. Stamatiad, în Eşarfe de mătase. Iată cum arată în versiunile celor doi:
la Stamatiad:
„EROII
Sub valuri de iarbă,
Acei ce-au luptat,
Acuma visează…”
Şi versiunea franceză, Kuni Matsuo, Émile Steinilber-Oberlin, Kuni Matsuo şi Steinilber-Oberlin, Haikai de Basho et ses disciples. Paris, 1936 (care a constituit o sursă pentru român):
« Ah ! les herbes de l’été !
Et c’est tout ce qui reste du rêve
des guerriers morts dans la bataille! »
Iată şi versiunea din Michel Revon, Anthologie de la littérature japonaise, Paris, 1923, p. 386:
« Ah ! les herbes de l’été !
Traces du rêve
Des nombreux guerriers »
Şi versiunea lui Traian Chelariu, din Suflet nipon (subintitulată Florilegiu liric prezentat de Traian Chelariu), apărută în colecţia „Junimea literară”[7], în 1933:
„URME ALE VISULUI
Ierbi ale verii –
ah, urme-ale visului
multor oşteni!
- Pentru că Ludmila a vorbit despre kire/ a tăia, cîteva consideraţii despre kireji (cezură). Mulţi sînt de acord că semnificaţia lui e diferită pentru japonez faţă de occidental, dar studiul acestui „vestigiu al zilelor cînd haiku era hokku” şi strofele erau „tăiate” din poemele mai lungi prin utilizarea lui – pe cînd azi foloseşte pentru a marca „o pauză dramatică” în interiorul poemului, poate devoala detalii istorice interesante. Pe scurt, variantele occidentale pentru kireji pot fi semnele de punctuaţie, sfîrşitul versului, spaţii, pauze naturale sau alte tipuri de cezură dar, de fapt, ele nu au legătură cu scopul original al kireji – de a face un hokku să se separe de haikai-no-renga.
Kyorai scria (în Kyoraisho) că maestrul său, Bashō, ar fi spus: „atunci cînd sînt folosite ca şi kireji, toate cele 48 de caractere sînt kireji”. Pe de altă parte, Yosa Buson ar fi spus[8] că se putea, chiar dacă era un kireji, în acel poem să nu fie pauză, iar chiar de nu exista kireji, acel poem să necesite asta. Buson, de altfel, a studiat cu atenţie acest subiect, scriind despre el. De pildă, este cunoscută prefaţa lui la cartea lui Ueda Akinari, Ya kana shō/ titlu tradus în versiunile engleze: Un studiu despre „cutting words”, publicată în 1774. (ne amintim o zicere a lui Bashō – „fu-eki – ryūkō”. Explicată astfel – „adevărurile eterne în natură şi viaţa umană – prospeţimea tehnicii şi expresiei”[9])
Robert D. Wilson, într-un text intitulat Defining haiku[10], după ce discuta, de pildă, despre opţiunea de a scrie haiku în limba engleză în formula „short –long-short” („scurt – lung – scurt”), dincolo de numărul de „silabe”, pornind şi de la ideea că există „spaţiu de interpretare depinzînd de memoria culturală a cititorului, experienţa şi emisfera geografică”, ajungea la kireji, la variantele diferite de a marca kireji în japoneză (prin particule/ cuvinte ca: ya, keri, kana ş.a.) faţă de limbile occidentale (semnele de punctuaţie), amintea despre un interviu cu Kai Hasegawa[11]. Hasegawa spune că, de fapt, acel cuvînt pentru marcarea pauzei/ tăiere (kire) este destinat să creeze „ma” într-un haiku. Adică ceva ce cultura occidentală nu poate recunoaşte. „Ma” (pauza) ar fi, în fapt, aceea care ajută la exprimarea sentimentelor (kokoro).
Apoi, Robert D. Wilson notează o explicaţia pentru „ma” dată de Lizzy Van Lysebeth, în cartea sa, Transforming Traditions: Japanese Design and Philosophy – „Ma is silent fullness. It is a sort of untouched moment or space”, scrie autoarea citată „care poate fi desăvîrşit de fiecare observator individual diferit, o clipă sau un spaţiu în care fantezia cuiva se poate mişca liber.” Apoi: „In this way, the artist gets the observers actively involved in the work”.
Interviu, versiunea în limba română, note şi adaggio: Marius CHELARU
[1] Mirrors/ OГΛДAΛA/ Mirroirs, haiku din Bulgaria selectate şi editate de Ludmila Balabanova, ediţie bulgară-engleză-franceză, versiunea engleză: Ludmila Balabanova, David Lanoue, versiunea franceză: Aksinia Mihailova, Daniel Py, ilustraţii: Irina Karakahayova, Yuna Levieva, LCR Publishers, Sofia, 2005, 150 p. – prezentată la „Biblioteca Haiku”, în toamna lui 2010.
[2] Una dintre categoriile fundamentale ale esteticii japoneze, utilizată în varii formule în mai multe domenii ale artei/ vieţii (de la ikebana la teatru, ori haiku), şi care ar putea fi tradus şi prin „spaţiu gol”, „margine”. Cu ceva ani în urmă, Giangiorgio Pasqualotto publica o carte despre o altă perspectivă asupra acestui concept – Yohaku: forme di ascesi nell’esperienza estetica orientale, Padova, Esedra, 2001.
[3] A treia conferinţă a World Haiku Association.
[4] Cîteva consideraţii despre istoricul haiku în România, George Voevidca/ Страници от историята на източната поезия в Румъния (în acelaşi an, 2010, am trimis şi un alt text despre Traian Chelariu), şi Romanian–Bulgarian Interferences in haiku and renku/ Румънско-български взаимоотношения в поезията хайку и ренку (semnat împreună cu Vasile Moldovan) – ambele traduse de Antoaneta Nikolova. Apoi în Liternet – un grupaj de texte semnate de şapte autori români, traduse în bulgară de Maya Maya Lyubenova, care a tradus în bulgară şi textele din volumul meu de haiku, 9 хайку през 9 врати на детството/ 9 haiku prin nouă porţi ale copilăriei.
[5] Ludmila Balabanova foloseşte o sintagmă cu care parcă vrea să „împace” ambele „tabere” – „seasonal keywords”
[6] Prezentată la „Biblioteca Haiku” în numărul din primăvara lui 2017.
[7] De altfel, Traian Chelariu a fost, ulterior, secretar de redacţie la „Junimea literară”, între 1938 – 1940.
[8] După Ueda Akinari, într-o prefaţă la un studiu despre kireji, Ya-kana-shō.
[9] Classic Haiku: An Anthology of Poems by Bashō and His Followers, translated and annotated by Asatarō Miyamori, Dover Publications, SUA, 2002, p. 34.
[10] Apărut în „A Hundred Droplets, Magnapoets Anthology, series 1, p. 33-39.
[11] Simply Haiku: A Quarterly Journal of Japanese Short Form Poetry, Autumn 2008, vol. 6 no 3, An Interview with Hasegawa Kai, Robert D. Wilson, Interviewer, Tanaka Kimiyo and Patricia Lyons, Translators.