Cu ani în urmă am călătorit prin Ţara Oaşului. Veneam după copilăria într-un sat vechi, răzăşesc, în care legendele şi vorbele din bătrîni se împleteau, de stăteai să le asculţi, cu răsuflările vîntului şi cu pletele ploii cînd se pieptăna şi-şi arunca stropii în cele patru zări peste case, oameni şi flori. Am găsit acolo, în Oaş, o lume şi altfel, dar şi cumva asemănătoare, prin legătura ei cu pămîntul, cu cerul, cu lemnul şi piatra. Mi-a rămas la inimă.

Despre o astfel de lume vorbeşte în poezia sa Ion Nistor (născut în satul Prilog, comuna Oraşu Nou, din Satu Mare), una cu „pietre de fulger” „pierdute sau căzute din mîinile îngerilor”, cu „pietrele ploilor” „ca literele rotunde”, şi care „sînt cer şi pămînt împreună”. Dar mai spune şi despre locul şi felul în care omul păşeşte sub palma lui Dumnezeu, chiar şi „orbecăind prin propriile erori”, pe acolo pe unde „timpul îşi pielea tot şerpuind printre dealuri”. Este prima mea întîlnire cu poezia lui Ion Nistor, şi cu felul său de a vedea lumea din care vine şi în care vieţuieşte (în care, scrie el, „agheasmă picură din ţigla veche-a platanului”, şi „sfinţind primăvara/ Iisus Hristos/ învie/ DE DOUĂ ORI”) zugrăvită cu vîrful peniţei muiat în cerneala care vine către azi de la rădăcini, de la obîrşii, şi în cea a apelor naturii, de care pare că am uitat atît de mult astăzi, mînaţi de graba nebună în care ne îmbrăcăm traiul. Acest tip de normalitate a sentimentului profund al apartenenţei la spaţiul spiritual, şi la un loc anume, dăruit/ încărcat cu toate ale celor care ne-au fost înainte, poate, m-a atras în primul rînd la aceste versuri.

Am citit cartea poate mai mult cu sufletul şi mai curînd ca pe o lume care se asemuie cu una dinlăuntrul meu, şi, de aceea, nu mă opresc decît astfel asupra ei, fără alte consideraţii legate de limba folosită (cu aspectele de vocabular/ etnolingvistice/ elemente specifice culturii străvechi a zonei, balansul între „acasă”/ „dintotdeauna” şi „azi”/ modern), de problematică, stil/ frazare poetică sau de alt fel. Şi, păşind cu privirea peste aceste pagini, m-am lăsat să mă întorc, cu gîndul şi sufletul, parcă, în vremi în acea lume pe care am întîlnit-o odinioară (tare aş vrea să o găsesc aidoma, dar teamă mi-i că, aidoma cumva Moldovei, şi satele de acolo, poate cele multe dintre ele, s-au schimbat), iar felul de a scrie al lui Ion Nistor, aşa cum l-am văzut eu în acest volum, cu balansul dintre obîrşie şi modernitate, dintre azi-prea-grăbitul şi spiritualitatea profundă a Oaşului (cum şi în alte locuri ale ţării mai ne aşteaptă să o înţelegem), mi-a părut o zugrăvire în vers a spaţiului geografic şi de suflet din care vine, pe care-l descrie uneori aşa cum l-a simţit dintotdeauna, alteori cu tuşe din actualitate.

Închei aceste gînduri şi din suflet, şi după popasul pre astă carte (frumos realizată şi ca obiect tipografic), a unui autor care vine dintr-o lume spirituală şi geografică pe care o are adînc săpată înlăuntru, şi despre care are multe de „povestit”, cu un fragment din poemul Broderii: „în nord augure stele cad/ şi bate clopotu-ntr-o limbă/ sus în chilii cu turnuri de bicsad/ agheazma-n slove se preschimbă/ în cer se împletesc vecernii/ şi stau plecat pe fila zgrunţuroasă/ cum aş călca pe proaspetele stenii/ lăsate-n urma tatei după coasă”.

Ion Nistor, Pietre de fulger, postfaţă de Alexandru Zotta, grafica şi coperta: Cristina Gloria Oprişa, foto: Sztrharszky D. Kalman, Editura Şcoala ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, 152 p.