După spectaculoasele robinsonade ale unui eu îndrăgostit de propriile-i pasiuni şi vise, apariţia Florilor răului a însemnat cea mai fermă negare estetică şi morală a unor atari manifestări ale subiectivităţii romantice. Imperativ şi benefic demonul lucidităţii şi al unei orgolioase stăpîniri de sine îşi făcea simţită prezenţa în sferele conştiinţei europene. O inedită vibraţie a simţirii, subordonată mai curînd raţiunii decît inimii, consfinţea de fapt biruinţa unui nou tip de sensibilitate. „Sensibilitatea inimii – constata Baudelaire – nu este absolut prielnică muncii poetice. O extremă sensibilitate a inimii poate chiar să dăuneze în acest caz. Sensibilitatea imaginaţiei e de altă natură; ea ştie să aleagă, să judece, să compare, să se ferească de cutare lucru, să-l urmărească pe celălalt, repede, spontan. Tocmai această sensibilitate care în general se cheamă Gust ne dă puterea de a evita răul şi de a căuta binele în materie de poezie.”[1]. Ivită din scăpărările bine stăpînite ale unei asemenea reacţii afective, o ingenioasă alchimie poetică avea să decanteze subtil şi discret, oribilul şi maculatul din existenţă pentru a le transforma, potrivit unui nou cod estetic, în frumuseţe şi puritate:

…Car j’ai de chaque chose extrait la quintessence

Tu m’as donné la boue et j’en ai fait de l’or…

(Epilogue)

Dovada cea mai concludentă a acestei magii poetice rămîne fără îndoială iconoclasta bucată Un hoit. Baudelaire întîrzie în înfăţişarea ostentativă parcă a vămilor dezagreabilului pe care le parcurge corpul în descompunere, căci există şi vămi ale acestuia, nu numai ale purităţii şi beatitudinii. Dar împotriva cursului principal al imaginaţiei, ultimele două versuri ale lucrării, obţinute prin însăşi decantarea hidosului ori dezgustătorului, relevă opoziţia spiritului faţă de această întindere a nestatornicului şi urîtului.:

…Que j’ai gardé la forme et l’essence divine

De mes amours décomposés!…

(Une charogne)

Răsfrîngînd asupra întregului tăria şi imobilismul unei lumi de esenţe şi forme eterne, acesta sfîrşeşte prin a-şi schimba definitiv înfăţişarea. Pe acest suport, obsesia chemării înălţimilor imaculate devine o constantă.

Într-o viaţă săracă în evenimente şi fără mare strălucire exterioară, dar densă în combustii mistuitoare, desfăşurate pe planul conştiinţei, Baudelaire şi-a purtat cu bărbăţie blestemul de a nu fi înţeles decît de puţini contemporani. Sub aparenta răceală a unui spirit echilibrat, clocotul suferinţelor, al îndoielilor şi al ispitelor unui om pentru care lumea exterioară există, nu a contenit niciodată. Imaginea poetului satanic şi sfidător, estet blazat şi rafinat al paradisurilor artificiale, care se complăcea în celebrarea patimilor lipsite de măreţie şi a florilor veninoase, nu mai este veridică. Masca nepăsării şi a egoismului cade, dezvăluindu-ne un mare sentimental refulat: „E oare cazul să vă spun dumneavoastră, – scrie poetul, în 1866, unui prieten cunoscut – care n-aţi ghicit mai mult decît alţii, că în această carte atroce am pus toată inima şi toată tandreţea mea, tot crezul meu (travestit) şi toată arta mea? Este adevărat că de scris aş scrie contrariul şi aş jura pe toţi zeii că este o carte de artă pură, de maimuţăreală, de jonglerie, minţind cu neruşinare.”[2] Altminteri spus, în ciuda abandonării provocatoare în vîrtejul unor tentaţii şi vicii clandestine, Florile răului vibrează, atît graţie unor elevaţi curenţi subterani, cît şi desăvîrşirii formei, de cea mai aleasă spiritualitate. Din aceste raţiuni, capodopera lui Baudelaire reprezintă nu numai cea mai fidelă şi mai dramatică imagine artistică a unei conştiinţe intens zbuciumate ci şi o sinteză poetică deplină a înălţărilor şi căderilor unei întregi epoci.

Deşi redusă ca întindere, opera lui Baudelaire comportă toate virtuţile marii creaţii şi, în primul rînd pe aceea care îi conferă aura „modernităţii”, dar şi a etern-umanului. „Modernitatea – scrie poetul – adică tranzitoriul, fugitivul, contingentul, constituie jumătatea artei, cealaltă jumătate fiind eternul şi imuabilul”[3]. Tocmai datorită unei astfel de însuşiri,universul poeziei lui,temele şi motivele acestuia au dat prilejul unor valorificări din perspective extrem de variate: romantice, clasice, simboliste, parnasiene, catolice, ale poeziei pure, ale psihanalizei, psihocriticii etc. Într-un atare context, bîntuit de curente contradictorii, aspiraţia poetului spre paradis, concepută ca un dor de puritate şi frumuseţe absolută, rămîne o constantă a liricii sale, indiferent de unghiul din care o abordăm. Trebuie să precizăm însă că nu este vorba de raiul religiei catolice, ci de un paradis aproape păgîn, în care valorile supreme devin inocenţa copilăriei, frumuseţea, vigoarea şi graţia tinereţii. În felul acesta, un asemenea aspect al poeziei baudelairiene completează, în mod fericit, unul din ciclurile Florilor răului, Revolta.

Schimbînd ordinea poeziilor, elveţianul Gonzague de Reynold a demonstrat, cu o rară subtilitate, că Florile răului dispun de aceleaşi compartimente ca şi poemul dantesc: infernul, purgatoriul şi paradisul. În mod similar, intensitatea sentimentelor şi concizia exprimării lor ne duc cu gîndul la aceeaşi lucrare a marelui florentin. Din acest unghi, G. Călinescu justifica apropierea capodoperei baudelairiene de cea dantescă printr-o imperioasă nevoie de ordine universală: „Baudelaire, spre deosebire de alţi respingători ai prezentului, îşi construieşte o lume posibilă, arhitectonic şi plastic. E un imitator declarat al lui Dante (…), un artist care pune ordine în univers din empireu şi pînă în fundul infernului”[4]. Mutatis mutandis, Florile răului devin, într-un astfel de context, o autentică Divină Comedie a epocii moderne.

Însă cu toate că Dante călătoreşte prin tărîmurile de dincolo, iar Baudelaire descinde în bolgiile propriului infern interior, printre „les monstres glapissants, hurlants, grognants, rampants” sau străbate cercurile imunde ale marelui oraş tentacular, Parisul, amîndoi poeţii se revendică de la aceeaşi sete de absolut. De aceea, indiferent de locurile prin care îşi poartă paşii, ochii lor sînt îndreptaţi mereu în sus, ai lui Dante spre stele, ai lui Baudelaire spre cer, aidoma călătorilor tribului său profetic:

…Promenant sur le ciel des yeux appesantis

Par le morne regret des chimères absentes…

(Bohémiens en voyage)

Mirajul unei lumi şi existenţe curate l-a obsedat întotdeauna pe poet şi l-a determinat să exorcizeze, prin puterea verbului său, miasmele morale ale unei societăţi bolnave şi artificiale. Reproşurile cu care o biciuie, poartă nobleţea disperată a refuzului: „aş dori să te fac să simţi mereu – îi scria poetul mamei sale – că eu mă simt străin de lume şi de practicile ei”. Ca atare, afirmînd că „aceste paradisuri ale poetului nu cresc spontan peste viaţa capitalelor”. întrucît „adevăratele paradisuri baudelairiene, paradisurile artificiale, cele ale haşişului, ale opiului, ale alcoolului, ar fi mai degrabă încorporate în infernul lor”[5]. Thibaudet depăşea dreapta măsură. Criticul francez nesocotea una din cele mai durabile axe ale liricii baudelairiene, imensa voinţă de transcendere a poetului, dorinţa lui de a evada din mijlocul unei faune blestemate, cu pasiuni serbede şi cu păcate ascunse. Ori, interesul „dramatic” al operei şi al personalităţii sale tocmai aici trebuie căutat. Poetul – scria Tudor Vianu, într-un studiu mai vechi – „cunoaşte arta de a se domina. El ştie apoi să se ridice deasupra sensibilităţii sale imediate şi să scoată din suferinţa corpului său trudit şi a nervilor săi îndureraţi, din chinul unui suflet care a adunat dezgustul unei întregi civilizaţii, materia unei concepţiuni intelectuale. El năzuieşte mereu către lumină, către idee şi formă „[6].

Cîntînd singura pasiune pe care civilizaţia modernă putea s-o trăiască în toată adîncimea ei, remuşcarea,[7] Baudelaire a surprins de fapt centrul de foc, generator de tensiuni din cuprinsul spiritualităţii franceze de atunci. Confruntarea dintre bine şi rău, tortura viziunilor sumbre ori conştiinţa impurităţii nu trebuie însă văzute la modul creştin, respectiv catolic, cum obişnuia s-o facă însuşi poetul în momentele sale de slăbiciune morală. „Păcatele” pe care le etalează nu sînt o consecinţă a păcatului strămoşesc, ci aparţin omului care trăieşte într-un timp şi spaţiu istoric determinat, iar remuşcările sînt expresia celui care, căindu-se de ceea ce a făcut sau a gîndit, aspiră spre altceva. Drept urmare, confesiunea poetului nu seamănă cu aceea a unui damnat care cere ajutor, ci pare mai curînd actul de conştiinţă al unui lucid care analizîndu-se pe sine şi pe semenii săi, învaţă să se cunoască pentru a se salva. „Poetul – constată C. Mauclaire – nu a păstrat din educaţia sa catolică decît înclinarea de a-şi tălmăci emoţiile profane într-un limbaj religios”[8].

Cufundarea în ceţurile şi smîrcurile infernului se substituie adeseori unei perverse aplecări spre autoflagelare. Însă chiar şi în aceste situaţii de groază, mulţimea arătărilor care-l înconjoară (les chacals, les panthères, les lices, les singes, les scorpions, les vautours, les serpents”), nu-l împiedică pe poet să-şi ridice privirea spre paradis:

…Par l’opération d’un mystère vengeur

Dans la brute assoupie un ange se réveille…

(L‘aube spirituelle)

„Azurul”, „lumina”, (”îmbătarea cu lumină”, „spaţiile scăldate în lumină” etc.) sînt, prin frecventa lor utilizare, deschizătoare de oaze paradisiace. Prezenţa acestora ca şi gestul ridicării privirilor spre cer, creează, alături de lumea roasă de patimi şi maculată de „păcate”, un contrast extrem de revelator pentru încărcătura spirituală a operei. Hulit şi batjocorit, stîngaci şi ridicul, asemeni albatrosului său, pe care aripile mari îl împiedică să păşească, poetul tînjeşte după aerul tare şi curat al înălţimilor albastre: „Grand délice que celui de noyer son regard dans l’immensité du ciel et de la mer! Solitude, silence, incomparable chasteté de l’azur!”[9]. Revelaţia infinitului, prilejuită de contemplarea cerului senin sau a vastităţii mării, îl face pe poet să trăiască sentimentul sublimului, o stare sufletească plină de spaimă şi de grandoare, a cărei temperatură cathartică purifică totul în interiorul ei.

Chemarea tăriilor şi efectele de lumină trădează acelaşi elan spre puritate şi înalt. Tablouri întregi uneori, alteori scurte traiectorii incandescente, pătrunse de emoţia pentru lumină, străfulgeră prin noaptea iadului său:

…Pourtant sous la tutelle invisible d’un Ange,

L’Enfant déshérité s’enivre de soleil…

(Bénédiction)

…Où les vaisseaux, glissant dans l’or et dans la moire,

Ouvrent leur vaste bras pour embrasser la gloire

D’un ciel pur où frémit l’éternelle chaleur…

(La chevelure)

…Pour n’être pas changés en bêtes, ils s’enivrent

D’esperance et de lumière et de cieux embrasés…

(Le voyage).

…Mon coeur, comme un oiseau, voltigeait tout joyeux

Et planait librement à l’entour des cordages;

Le navire roulait sous un ciel sans nuage,

Comme un ange enivré d’un soleil radieux…

(Un voyage à Cythère)

În acest sens, Elévation şi L‘invitation au voyage ar putea fi citate integral. Poetul care se vrea receptacolul sensibil al întregii firi îşi îndeamnă spiritul să părăsească tot ceea ce e morbid şi maculat pentru a se înălţa şi contopi cu îndepărtatele limpezimi cereşti:

…Envole-toi bien loin de ces miasmes morbides,

Va te purifier dans l’air supérieur,

Et bois, comme une pure et divine liqueur,

Le feu clair qui remplit les espaces limpides…

(Élvévation)

Tot ceea ce se desprinde din imperiul azurului împărtăşeşte destinul albatrosului:

…Une Idée, une Forme, un Être

Parti de l’azur et tombé

Dans un Styx bourbeux et plombé

Où nul oeil du Ciel ne pénètre;

(L’irrémédiable)

Ca şi romanticii, poetul proiectează pe un fundal întunecos viziuni în alb, a căror intensitate şi semnificaţie este evidenţiată de contrast, însă în vreme ce primii reprezentau fenomenele lumii la modul antitetic (pe de o parte, lumina, pe de alta, întunericul), Baudelaire le percepe ca pe o unitate tensionată. Ca atare, în spiritul sensibilităţii moderne, îngerul şi demonul, întunericul şi lumina etc. coexistă în cuprinsul aceleiaşi entităţi completîndu-se şi negîndu-se reciproc. Făptura iubită este”sombre et pourtant lumineuse”, iar Frumuseţea „éblouit comme l’Aurore/ Et console comme la Nuit”.

Privilegiul de a se identifica aproape în totalitate cu paradisul nu aparţine numai depărtărilor eterice. Amintirea copilăriei şi evocarea unei primitivităţi autentice, nu falsă şi convenţională ca la idilici, îndeplinesc acelaşi rol. Plimbările copilului cu bătrînul său tată, prin grădina Luxembourg, reprezintă icoane de viaţă senină şi curată:

…Il joue avec le vent, cause avec le nuage…

(Bénédiction)

În mod identic, noţiunile „enfantin”, „enfance”, „enfant”, folosite ca epitete sau ca substantive, învăluie într-o aureolă de simplitate şi de inocenţă fiinţele sau lucrurile la care se referă:

…Bouche au rire enfantin!…

(Semper eadem)

…Je veux te peindre ta beauté

Où l’enfance s’allie à la maturité…

(Le beau navire)

…Mon enfant, ma soeur,

Songe à la douceur…

(L’Invitation au voyage)

În ceasurile de cumplită restrişte, nostalgia după raiul verde al copilăriei rămîne singura consolare a poetului cerebral şi bătrîn, într-o lume prea veche:

…Comme vous êtes loin, paradis parfumé,

Où sous un clair azur tout n’est qu’amour et joie,

Où tout ce que l’on aime est digne d’être aimé,

Où dans la volupté pure le coeur se noie!

Comme vous êtes loin paradis parfumé!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Mais le vert paradis des amours enfantines,…

(Moesta et errabunda)

Extazul exclamaţiilor este întretăiat adeseori de tortura întrebărilor dureroase:

L’innocent paradis , plein de plaisirs furtifs,

Est-il déjà plus loin que l’Inde ou que la Chine?…

(Moesta et errabunda)

Călătoria în Orient, pe care a suportat-o cu greu, i-a lăsat amintiri de neşters. Tot ceea ce a reţinut în mod deosebit, graţia şi vigoarea trupurilor, simplitatea încîntătoare a moravurilor şi sinceritatea în voluptate stă în legătură cu visul său edenic. În evocarea Greciei antice, poetul nu este impresionat de cultura ei armonioasă ca Schiller, ci numai de presupusele aspecte ale unei existenţe consumată în plăceri şi trîndăvie, aidoma cu cea întîlnită în Asia:

…Lesbos, où les baisers sont comme les cascades!…

(Lesbos)

…C’est là que j’ai vécu dans les voluptés calmes,

Au milieu de l’azur, des vagues, des splendeurs

Et des esclaves nus, tout imprégnés d’odeurs,

……..

Qui me rafraÎchissaient le front avec des palmes,

Et dont l’unique soin était d’approfondir

Le secret douloureux qui me faisait languir…

(La vie antérieure)

…L’homme, élégant, robuste et fort, avait le droit

D’être fier des beautés qui le nommaient leur roi…

(J’aime le souvenir…)

Motivul palmierilor sau al cocotierilor, întrezăriţi prin ceaţa depărtării, întreţine speranţa unei posibile redobîndiri a paradisului pierdut, printr-o fericită împăcare a omului cu natura:

Les cocotiers absents de la superbe Afrique…

(Le cygne)

Într-un astfel de context, imaginile unor corăbii săltînd lin pe valurile umflate ori cele ale porturilor pline de catargele gata de plecare reprezintă tot atîtea invitaţii la călătorii spre tărîmuri paradisiace, autorul Florilor răului devenind, probabil, primul mare cîntăreţ al nostalgiei exotice. Ca atare, rămînînd în interiorul aceleaşi sfere semantice şi estetice, vom constata că apropierea imaginii unei femei cu mers mlădios de cea a unei corăbii care se leagănă pe unde, sfîrşeşte prin a conferi celei dintîi o încărcătură sugestivă similară cu aceea pe care o are corabia baudelairiană în genere:

…Quand tu vas balayant l’air de ta jupe large,

Tu fais l’effet d’un beau vaisseau qui prend le large,

Chargè de toile, et va roulant

Suivant un rythme doux, et paresseux, et lent…

 (Le beau navire)

De aici înainte, graţie acestor adevărate „metafore obsedante”[10], lanţul imaginilor cu efecte artistice similare devine nesfîrşit. Tot ceea ce aparţine femeii poate declanşa şi nutri visul de puritate al poetului:

…Guidé par ton odeur vers de charmants climats,

Je vois un port rempli de voiles et de mîts

Encore tout fatigués par la vague marine,…

(Parfum exotique)

…Cheveux bleus, pavillon de ténèbres tendues,

Vous me rendez l’azur du ciel immense et rond;…

(La chevelure)

Nu există nici un dubiu că predilecţia poetului pentru anumite animale ca pisica, şarpele ş.a., trebuie pusă în legătură cu admiraţia sa pentru simplitatea şi puritatea primitivă, acea „la candeur de l’antique animale”. În planul artei, asemenea înclinaţii pot avea consecinţe dintre cele mai imprevizibile în promovarea unei sensibilităţi cu conotaţii bizare, misterioase şi chiar demonice. Astfel, acel amestec straniu de viciu şi candoare, care învăluie făptura amantei adorate nu putea să fie mai bine sugerat decît prin consemnarea senzaţiei pe care i-o produce poetului mîngîierea unei pisici:

…Viens, mon beau chat, sur mon coeur amoureux;

Retiens les griffes de ta patte,

Et laisse-moi plonger dans tes beaux yeux,

Mêlés de métal et d’agate.

…….

Lorsque mes doigts caressent à loisir

Ta tête et ton dos élastique,

Et que ma main s’enivre du plaisir

De palper ton corps électrique,

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Je vois ma femme en esprit….

(Le chat)

Însă alături de faţa întunecată şi pătimaşe a iubirii poetului, există şi o altă ipostază a acesteia învăluită într-o aură de castitate şi de umilinţă. Căci dacă erotismul se confundă cu frumuseţea disperată a răului, dragostea ca sentiment este plină de spiritualitate şi curăţenie. De aici, atmosfera tonifiantă şi plină de promisiunea unei fericiri abia întrezărite, cu scînteieri edenice, care emană din bucăţi ca, Le balcon, Que diras-tu ce soir, pauvre îme solitaire, Le jet d’eau etc.

…Que les soleils sont beaux dans les chaudes soirées!

Que l’espace est profond! que le coeur est puissant!

En me penchant vers toi, reine des adorées,

Je croyais respirer le parfum de ton sang.

Que les soleils sont beaux dans les chaudes soirées!…

(Le balcon)

Dezamăgit de supremaţia perversităţii şi a vulgarităţii, Baudelaire şi-a realizat setea de ordine şi perfecţiune în opera sa. Toată existenţa poetului îşi găseşte justificarea în strădania de a respecta principiul suprem al poeziei: „Astfel, – scrie el – principiul suprem al poeziei este, pur şi simplu, aspiraţia omenească spre o Frumuseţe superioară, şi el se manifestă printr-un entuziasm, printr-o emoţionare a sufletului, entuziasm cu totul independent de pasiune, care e beţia inimii, şi de adevăr, care e hrana raţiunii”[11]. Rîvna de a se înscrie pe traiectoria unei asemenea Frumuseţi rămîne „farul” său statornic care i-a dominat toate gîndurile şi i-a călăuzit întreaga creaţie:

…Que ce soit dans la nuit et dans la solitude,

Que ce soit dans la rue et dans la multitude,

Son fantôme dans l’air danse comme un flambeau…

(Que diras-tu ce soir…)

Considerînd însă obiectul preocupărilor sale în lumina unei necesităţi spirituale, poetul nu a ezitat să transforme lumea naturală într-o uriaşe arhitectură de simboluri, adică să o recreeze după o constantă şi accentuată înclinaţie a imaginaţiei sale de a o interpreta estetic. Dar procedînd astfel, el i-a conferit acesteia şi o înaltă valoare şi menire morală: „Nu vreau să spun – admite Baudelaire – că poezia nu înnobilează moravurile, să fiu bine înţeles, că rezultatul său final nu e de a-l înălţa pe om peste nivelul intereselor vulgare; ar fi, desigur, o absurditate”[12]. Altminteri spus, complicitatea în trivialitate şi slăbiciunile de tot felul ale omului au fost ispăşite de elanurile nobile şi curate ale creatorului care, prin puterea cathartică a artei sale, le-a transformat în tot atîtea trepte spre paradis[13]. „Totodată – observă poetul – în poezie şi prin poezie, în muzică şi prin ea întrezăreşte sufletul splendorile aflate dincolo de mormînt; şi cînd un poem minunat îţi umple ochii de lacrimi, aceste lacrimi […] sînt mai degrabă mărturia (…) unei naturi exilate în imperfecţiune şi care ar vrea să ia în stăpînire neîntîrziat, încă de pe pămînt, paradisul revelat”[14].

În final, pentru o mai bună înţelegere a temei abordate, o nouă apropiere de Dante se impune în mod necesar; căci dacă autorul Divinei Comedii nu putea ajunge la Dumnezeu decît traversînd infernul, Baudelaire nu putea năzui spre paradis decît rămînînd în infern şi distilîndu-i urîţenia şi păcatele în retortele ardente şi nesăţioase ale spiritualităţii moderne.

 

[1] Charles Baudelaire, Critică literară și muzicală. Jurnale intime, Buc.,Ed. pentru Literatură Universală, 1968, pp.138-139.

[2] Citatul este luat din cartea lui Jean Paul Sartre, Baudelaire, Buc.,Ed. pentru Literatură Universală, 1969, p.42.

[3] Charles Baudelaire, Curiozități estetice, Buc.,Ed. Meridiane, 1971, p.193.

[4] G. Călinescu, Scriitori străini, Ed. pentru Buc.,Literatură Universală, 1967, p.744.

[5] Albert Thibaudet, Fiziologia criticii, Buc. Ed. pentru Literatură Universală, 1966, p.252.

[6] Tudor Vianu, Fragmente moderne, Cultura Națională, 1925, p.81.

[7] Idem,p.82.

[8] Camille Mauclaire,Le génie de Baudelaire. Poète,penseur,esthéticien,Paris,Ed.dela Nouvelle Revue Critique, 1933.

[9] Charles Baudelaire, Le spleen de Paris, Paris, La Collection Scripta Manent, 1925, p.5.

[10] Charles Mauron, Des métaphores obsédantes au mythe personnel. Introduction à la psychocritique, Corti, 1963.

[11] Charles Baudelaire, Critică literară și muzicală. Jurnale intime, p.103.

[12] Idem,p.103.

[13] Nu este vorba nicăieri în operă de paradisurile artificiale ale drogurilor și băuturilor alcoolice, ci de paradisul sublim și curat al spiritului, întrezărit în Elévation.

[14] Charles Baudelaire, Critică literară și muzicală. Jurnale intime, p.104.