Andra TEEDE
(Estonia)
***
Mă trezesc înainte de miezul nopţii
şi prin excepţie sunt considerabil de trează
în casă e linişte
în afară de vocea nazală a lui Kim Kardashian
ceea ce îmi aminteşte că am lăsat televizorul aprins pentru consolare
mă suni şi ne certăm pentru
aranjamentul muzical al noii mele piese
pentru interpreţi şi pentru formaţie
şi pentru bani iar eu mă enervez
fiindcă bineînţeles tu hotărăşti întotdeauna
iar eu bineînţeles mă enervez
ţie ţi-e uşor să fugi
şi pe urmă să mă suni dacă prin excepţie
simţi nevoia să vorbeşti cu cineva căruia
încă nu i-a trecut prin cap să nu-ţi ridice telefonul
într-adevăr toate primăverile sunt la fel
ca prima noastră primăvară
totul este în continuare la fel de rău ca înainte
în afară de faptul că dragostea noastră e tot mai sfrijită
se subţiază ca parchetul din apartamentul meu închiriat
întunericul pe cerul strălucitor de mai
şi somnul de care am parte
numai când liniştea nu e prea adâncă
chiar dacă asta înseamnă pentru cei singuri
un televizor pe care nu-l stinge nimeni niciodată
***mă tem că peste totpeste tot sunt camere în birourile goaleîn apartamentele în cade ne petrecem noapteasau în colţurile întunecate ale barurilorîn camerele VIP şi în culise
sub tavanele troleibuzelorîn curţile întunecate şi în wc-urile din şcoli în supermarket şiîn cluburile de noapte sunt camere în spatele oglinzii din baia meavă spun că şi acolo este o cameră de altfel este cât se poate de posibilar fi putut-o instala acolo vreun instalatorpervers sau vreun musafirîntâmplător şi desigur pe banchetele din spate ale taxiurilorîn holurile hotelurilor sau în terminalurile din aeroporturi în spaţiile de fumatvă spun că peste tot sunt camere iar prin aceste camere ei mă urmărescîn timp ce imprimănesfârşitele lorînregistrări video până când fiecaremişcare expresie a meafiecare gând stare de delirva face parte din înregistrarea aceea până când vor afla totulei ei cei care văd totul cu ochii lor electronicivor şti despre mine mai mult
decât am ştiut eu vreodată
***
ploaia înseamnă mângâiere
este sfârşitul lui octombrie
toarnă cu găleata şi nu trebuie
să aduc lemne sau să aprind focul
beau bere dimineaţa
mă întorc pe partea cealaltă în pat
şi ascult muzică pop finlandeză de pe telefonul meu mobil
azi nu merge curentul
şi nu trebuie să merg nicăieri
afară nici măcar nu e lumină
mă simt străină în propria mea casă
un fel de musafir nepoftit
uitând-mă la ce am spus
aflu cum arăt
am 25 de ani
şi sunt complet singură
nimeni nu mă iubeşte îndeajuns
pentru a găsi o soluţie
este sfârşitul lui octombrie
ploaia cade în jurul meu
şi înseamnă mângâiere
***
eu sunt cea care taceeu sunt cea tăcutătimp de ani de zile de-a lungul a nenumărate vieţi nu am scos niciun cuvânt eu sunt cea care taceeu sunt cea tăcută computerul meu are doarbutonul off telefonul meu are numaitonul de apelsoneria mea este decuplată de la circuitam buzele cusuteeu sunt cea care taceeu sunt cea tăcută pot să înghit oricevoi rezista fiecărei loviturivoi seca fiecare marevoi prăji fiecare peşteploaia nu va cădea pe capul meuci va pătrunde în el umezindu-lde la mine nu va proveni nicio suflare am gura închisă am gura închisăeu sunt cea care tace
eu sunt cea tăcută
versiunea română: Dan Mircea Duţă
Florentin PALAGHIA
Priveghi
Păşesc săltat pe trupul tău de scamă,
mă legăn ca un fulg pe umbra ta
rostogolindu-mi ochii de maramă.
Montmartre se aşază pe fotoliu
subţire ca o geană de copil,
abstract şi sângerând şi iluzoriu.
Din calendar încă mai priveghează
asupră-mi timpul, poate cât o stea
şi în lumina lui mă încrustează.
Ţesută din lumină-crisalidă
pe sânul tău se destrăma în tihnă
scăldată-n fluturi, umbra mea timidă.
Să fi murit vreodată?
Oare mai rătăcesc
cu paşi şovăielnici
prin păienjenişul luminii
fâlfâind cu aripi betege,
o bulă de grăsime râncedă
printre suave umbre,
ocolind ocolul dobitoacelor,
destituind imagini,
defrişând iluzii ?
Mă lovesc de cerul
neştiutului tău…
Oare unghiile tale
mai scormonesc
carnea mea virilă ?
De ce să mă ung cu mirul tăcerii ?
Mai bine întreabă-mă dacă
îmi amintesc să fi murit vreodată !
Pe o insulă de cretă
Sunt delicvent.
Am rupt cu furie coala de hârtie
cu litere absurde şi corecturi înşelătoare.
Am mototolit-o şi aruncat-o
la fel ca ultima ţigară
pe pavajul încins
acum patruzeci de ani,
crezând în veşnicie.
M-am lăsat încătuşat de mâinile ei
cu degete lungi, ca nişte poeme.
La închisoare,
sedus de o rază de lumină,
voi spera încă.
Voi încerca să evadez,
voi alunga frica de singurătate.
Pe o insulă de cretă voi încerca să scriu
cu mîinile încătuşate, o epopee.
Furnicarul iluziilor
Mă tot întreb, ce înseamnă o generaţie
atunci când spaţiul constrânge existenţa
şi mii de furnici multicolore fărâmiţează
ignorantul imaginar?
Mă reproduc într-o formă anterioară.
Se naşte copilul năuc
sugând la ţâţe bogate
ca să crească fără să se delimiteze de origini.
Familia plânge şi îşi îngroapă trecutul tutelar.
Din toate părţile şobolani fictivi
devoră ţesutul spectaculos.
Scriu pe pielea lor catifelată.
Buclele bunicii plutesc în aerul verde.
Prin cripte morţii se reproduc tineri,
păşesc cadenţat printre clopotniţe,
străinii descifrează ultimele mele dorinţe.
O lume nouă
Nu ştiu de ce mă grăbesc,
poate mă caută o stea.
Călătoresc cu gândul că într-o zi
mă voi stabili în Ithaca.
Întins pe burtă în faţa sanctuarului
voi ţese trecutul din cuvinte palide
sprijinind cu umerii cerul prăvălit
în genele tale.
Zidul cetăţii se va contopi cu trecutul,
roua va inunda neliniştitul,
mă voi închina la crucea genelor
ca să descopăr într-o lume nouă necunoscutul.
Poem pe jumătate
Prietenul meu mi-a mărturisit
că îi este frică de poeme:
le scriu, le las în gestaţie o eternitate
şi le rescriu neîncrezător dincolo de mine.
Mi-a zis că absenţa lor ar fi binefăcătoare,
că orice temere de moarte e iluzorie,
că reluînd poemele încă o dată
ar putea trăi o veşnicie.
Aşa că m-am îndrăgostit
şi fără să mai mă gândesc la moarte
am plecat cu prietenul meu la o bere
într-un poem scris pe jumătate.