Să-ţi reprezinţi mereu ceva frumos,

aceasta este vocaţia unei inteligenţe

 inspirată de zei.

Democrit

În mod curent se vorbeşte de două conştiinţe: conştiinţa cognitivă şi conştiinţa morală.

 

Conştiinţa cognitivă

Trei concepţii filozofice principale s-au formulat privind conştiinţa cunoscătoare, a cărei funcţie constă în a ne pune în prezenţa lumii şi a propriei noastre fiinţe:

– empirismul – pe linia Locke – Berkeley – Hume, care consideră că unica sursă a cunoaşterii noastre sunt simţurile, dar acestea fiind imperfecte, înşelătoare, nu ne permit aflarea adevărului, astfel că ignoramus et ignorabimus adevărul;

– raţionalismul, pe lina Descartes – Spinoza – Leibniz, care postulează că intelectul ne furnizează adevărul absolut, acesta fiindu-i înnăscut a priori;

– iar criticismul lui Immanuel Kant împacă cele două curente, afirmînd că aparatul nostru cognitiv posedă nişte tipare, pe de o parte spaţiul şi timpul, prin care sensibilitatea primeşte datele din afară, de la lucrul în sine – das Ding an sich – pe care nu-l vom cunoaşte niciodată – date care vor fi apoi prelucrate apoi de categoriile intelectului. Ca atare, rezultatul colaborării dintre sensibilitate şi intelect este un adevăr subiectiv. Cît priveşte raţiunea, nici ea nu poate oferi adevărul ultim privind marile întrebări, care rămîn simple idealităţi: existenţa unui suflet substanţial, libertatea metafizică, existenţa lui Dumnezeu. Aşa fiind, adevărul nostru cognitiv este o creaţie pur aparentă a aparatului gnoseologic specific omului. Or, această viziune fusese formulată încă de presocraticul Heraclit din Efes: „Naturii îi place să se ascundă de ochii noştri…,. iar gîndurile oamenilor sunt jocuri de copii”(af.70, 123).

Urmaşii lui Kant au încercat să inducă ideea că totuşi noi putem cunoaşte adevărul ultim, acesta fiind de ordin moral pentru Fichte, estetic pentru Schelling, voinţa oarbă de a trăi pentru Schopenhauer. Hegel construieşte un sistem cognitiv pe triada antică grecească – teză-antiteză-sinteză. Ulterior, fenomenologia lui Edmund Husserl şi intuiţionismul lui Henri Bergson s-au ocupat tot de conştiinţa cognitivă, punînd pe seama intuiţiei posibilitatea de a cunoaşte esenţa lucrurilor.

Filozofia lui Martin Heidegger, cea nai discutată actual, este un mixtum compositum alcătuit din: noetica problemei Fiinţei, iniţiată de Parmenide, grija (Sorge) lui Soeren Kierkegaard, ideea biblică a aruncării in principio a omului în lumea morţii – Sein zum Tode, fără însă a motiva moral această aruncare, aşa cum are loc în cartea Genezei, unde apare ideea păcatului originar, – şi anume, voinţa omului de a poseda cunoaşterea asemeni lui Dumnezeu. Dar, Heidegger salvează Fiinţa, afirmînd că poezia – cunoaşterea orfică – este cea care întemeiază adevărul uman, punînd fiinţa umană în „prezenţa prezenţei sale”, idee preluată de la Friedrich Hölderlin, care afirma: „Poeţii întemeiază ceea ce durează… Numai poetic trăieşte omul pe pămînt. ”

Şcoala franceză de ultimă oră, a paradoxurilor sterile – model Sartre, Lacan, Derrida etc. – face să explodeze atît cunoaşterea cît şi conceptul de om, care este considerat un „chist imaginar… Nu există probe că omul există”. Prin urmare, nu avem ce cunoaşte şi nici cine să cunoască.

 

Conştiinţa morală

Conştiinţa morală fost şi ea fixată dintru început de presocratici în gîndirea europeană, de scrierile sacre – Vedele, Upanişadele, precum şi de budism – pentru spiritualitatea indiană.

În Europa, cea mai înaltă concepţie privitoare la conştiinţa morală aparţine lui Kant, formulată în Kritik der praktischen Vernunft – Critica raţiunii practice: „Acţionează în aşa fel încît fapta ta să devină model moral pentru întreaga omenire”. Nu prin spaima punitivă indusă de vreo religie trebuie să fii moral, ci prin răspunderea propriei conştiinţe. Filozoful din Königsberg, dedică un impresionant imn datoriei morale, care constituie cea mai înaltă demnitate a omului, adevărata sa personalitate, cuvînt subliniat de însuşi Kant – acest Everest al filozofiei moderne, aşa cum este Platon pentru gîndirea antică. Se ştie cîte crime, deseori în masă, s-au făcut şi au loc şi astăzi în numele unui dumnezeu. Trei mii de hughenoţi au fost masacraţi într-o singură noapte de biserica din apus. Mari creatori, precum filozoful poet Giordano Bruno, au fost arşi pe rug. Gîndind torquemadic, Franţa a aruncat pe rug o copilă providenţială care a salvat-o de la a nu dispare din istorie.

Întrebarea neiertătoare este: există un dumnezeu al crimei? Dintre toate absurdităţile de care este capabil omul, uciderile la comandă religioasă sunt cele mai sinistre, cele mai malefice.

 

Conştiinţa axiologică

Conştiinţa omului care valorizează existenţa, creaţia – este un miracol. Este ca şi cum ar veni de dincolo de lumea umană, se supraetajează spectacolului mundan şi îi judecă valoarea ontologică şi etică.

Ce este această conştiinţă? Eroare a Naturii, care dă naştere unui alter ego ce-o judecă şi neagă? O glumă amară a neantului cel viu? Ori este comandamentul unei justiţii cosmice din afară, de undeva de mai sus? Iată unele exemple de felul cum această supraconştiinţă axiologică a intelectului uman dezvăluie caracterul negativ al lumii umane.

Heraclit din Efes: „Moarte este ceea ce vedem în stare de trezie; visuri, ceea ce vedem dormind…: suntem şi nu suntem…Noi toţi ne trăim propria moarte… căci totul se face şi se distruge prin discordie, prin autonegare, în timp ce naturii îi place să se ascundă de noi”.

Pentru Empedocle lumea este rezultatul luptei eterne dintre Iubire şi Ură; lumea se naşte şi moare după cum predomină una din cele două forţe, ura fiind cea care domneşte în epoca actuală: este era kaliyugei indiene. Salvarea constă în „a merge din creastă în creastă” din punct de vedere spiritual, conchide filozoful din Agrigent.

Giacomo Leopardi a formulat printre cele mai grave diatribe împotriva existenţei umane: E funesto a chi nasce il di natale – este funestă ziua natală pentru cel care se naşte. Şi adresîndu-se inimii: „Opreşte-te pentru totdeauna, biata mea inimă obosită. Destul ai palpitat… Nici un lucru nu merită zvîcnirile tale… Amărăciune şi urît, aceasta este viaţa, şi noroi este lumea. Nimic altceva. Disperă pentru cea din urmă oară. Destinul nu i-a dat decît omului moartea. Acum tu poţi să te dispreţuieşti pe tine, să dispreţuieşti natura şi puterea brută care din ascuns comandă mizeria noastră cea de toate zilele şi infinita deşertăciune a tot ce există”.

În finalul sonetului 121, Shakespeare conchide amar: „The men are bad and in their badness reign”. Şi totuşi, regele Lear cu fiica sa ucisă în braţe în mijlocul naturii răvăşită de furtună, strigă una din cele mai tragice şi deprimante concluzii privind absoluta iresponsabilitate a răului: „eu vă spun, nimeni nu este de vină, nimeni”.

Omar Khayyam şi Eminescu constituie două dintre cele mai lucide şi iluminate conştiinţe ale eşecului creaţiei privind destinul omului în univers. Amîndoi, pe de o parte au demascat răul şi impasul destinal din lume, pe de altă parte au binecuvîntat viaţa, trăind-o la modul poetic. Dar – fapt foarte revelator – au şi afirmat că ei nu aparţin acestei lumi, că au fost aruncaţi aici dintr-o lume superioară, a geniului, acesta rămînînd un străin în străina lume umană. Şi este deosebit de semnificativă gîndirea lui Rabindranath Tagore, dubla deschidere: entuziastă, pe de o parte, în a lăuda viaţa, şi fuga de lumea umană, pe de altă parte, idee întruchipată în simbolul zborului unui stol de lebede cît cerul, care iau pe aripile lor tot universul, neoprindu-se nicăieri, ci tinzînd mereu mai departe, tot mai departe spre neunde, spre a-şi salva propria moartea şi a lumii.

 

Pe de altă parte, însă iată viziuni ale conştiinţei axiologice pozitive, ale laudei existenţei vieţuită în entuziasm (en teos = în Dumnezeu). Este conştiinţa poetică, aceasta constituind cea mai înaltă conştiinţă umană.

Astfel, Goethe – preafericitul, nu a negat niciodată viaţa, în toată creaţia sa. A lăudat pămîntul odată cu cerul, dragostea fiind constanta şi refrenul vieţii sale aici şi care l-a purtat şi peste pragul mundan. Arderile în iubire constituie energii de transfer ceresc, se proclamă în finalul tragediei Faust: Das Ewig Weibliche zieht uns hinan „Eternul feminin ne înalţă mai sus”; îl înălţa pe Goethe-Faust, iertat prin iubire chiar şi pentru unele grave păcate pămînteşti.

Dar, de fapt, marea înălţare, divina trăire, aşa cum afirmă Hölderlin, are loc prin taumaturgia orfică, prin poezie:

Numai o vară, una singură, dăruiţi-mi, puternice Zîne,

Şi-o toamnă în care să se pîrguie cîntu-mi,

Pentru ca inima mea, bucuroasă de preaplinul

Dulcelui joc, să moară apoi.

 

Sufletul care în viaţă divinul său drept

Nu l-a primit, hodină nu află nici în bezna din Orcus.

Şi totuşi, dacă-ntr-o zi lucrul sfînt ce-n inimă-mi

Sălăşluieşte – Poemul – mi-a izbutit,

 

Atunci binevenită fii, pace a umbrelor!

Mulţumit sunt, chiar dacă al strunelor viers

Nu mă va însoţi-n adîncuri; odată, o singură dată

Voi fi trăit ca zeii, şi n-am rîvnit mai mult. (s.n.)

Prin cunoaşterea orelor orfice iluminate, poetul ajunge la suprema certitudine de sine, va exclama Cecil Day Lewis:

Tempt me no more; for I

Have known the lightning’s hour,

The poet’s inward pride,

The certainty of power.

„Nu mă ispitiţi; pentru că eu/ Am cunoscut ceasul iluminării,/ Mîndria intimă a poetului,/ Certitudinea puterii”. Şi Eminescu, alături de toţi marii poeţi: „Noi suntem din cei cu-auzul fin/ Şi ascultarăm şoapta misterului divin… Sublimul adevăr noi îl avem din cer”.

 

La moderni, trecînd peste Leibniz, care considera că „lumea noastră este cea mai bună dintre toate lumile posibile”, (afirmaţie persiflată de Schopenhauer), bucuria de a exista a fost sărbătorită la modul sublim, şi anume, aici pe pămînt, „dincolo de bine şi rău”, de autorul cărţii fundamentale a filozofiei poetice moderne: Also sprach Zarathustra (Aşa a vorbit Zarathustra). Este cea mai înaltă deschidere spirituală optimistă creată spre a fi oferită omului.

Friedrich Nietzsche considera şi el că lumea noastră este ce mai frumoasă dintre lumi, astfel că formulase ideea eternei întoarceri, rezervată celor care au crezut în viaţă, revenirea mereu şi mereu în aceeaşi întruchipare ontologică şi punctual în acelaşi spaţiu şi timp. A celor cărora este oferită,

Nur Narr! Nur Dichter! Numai nebun! Numai poet! Iată marele cuvînt al lui Nietzsche. Căci poezia este marea salvatoare a omului.

Zarathustra poartă în sîngele său pe Orfeu. El ne oferă „o carte orfică – explicaţia orfică a Pămîntului”.

Acesta este destinul pe care şi l-a asumat Nietzsche: „Cum aş suporta să fiu om, dacă omul nu ar fi de asemenea poet şi dezlegător de enigme?… Să nu mai voiesc, şi să nu mai institui valori, şi să nu mai creez! O, această mare sminteală să rămînă departe de mine!”

Nietzsche rămîne princiar şi neegalat, atît ca filozof, precum şi ca poet. Un profet al unei lumi ideale, pe care viziunea iluminată a celor cărora a fost dăruită, o face şi mai sublimă.