Vasile Simon, Iubirea îngerilor. Poezii

prefaţă de Nicolae Busuioc, Editura Vasiliana ’98, Iaşi, 2014

Cel mai recent op versificat pe care îl semnează Vasile Simon nu aduce, tematic şi stilistic, schimbări semnificative faţă de precedentul Cîntec la Porţile Iubirii (Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2013): aceeaşi reverenţă în faţa liricii religioase tradiţionale, acelaşi neostoit apetit pentru recuzita şi retorica de gen îl fac pe autor să se predea, cucernic, unei dicţiuni articulate pe un tipar verificat de milenii. Nicio intenţie de revoltă poietică, niciun frison dubitativ nu tulbură curgerea stihurilor ţesute pe canavaua consacrată (şi, fireşte, con-sacrată!). Impresia de cuminţenie apare chiar şi atunci cînd poetul pare că înalţă o rugăciune personalizată, ieşită, altfel spus, dintr-o suferinţă particulară. Şi atunci, însă, atitudinile şi gesturile poetice sînt tot cele cunoscute, iar recitativul e, în mare, tot cel dogmatic: „Cu ochii tulburi ca-n furtună marea,/ Etern Părinte Stăpîn peste veacuri/ Aruncă-n lumina lor ninsoarea,/ Din nemărginitele anotimpuri.// De doruri lungi, aproape înecat/ În lacrimi amare, surde, mute,/ Prinde-mă de mînă, PreaSfinte,/ Aşa cum pe Petru l-ai mîngîiat.” (Înalţ o rugăciune). Sau: „Fur, ca şi tîlharul de lîngă Tine,/ Doamne, în genunchi Îţi cer,/ Să pot lupta cu ţărîna din mine,/ Să-mă-nalţ spre Tine bulgăr de ler.// Şi cursul meu de-acum să fie lin,/ Topire-n topirea cea din urmă,/ Să uit al vieţii pahar cu venin,/ Să m-adăp la Lumina Ta Cunună.” (Furul mîntuit) ş.a.m.d. Din Rugile ardente, Implorările curate, Cererile totuşi sfiite şi Plecăciunile cuvenite ale lui Vasile Simon nu lipseşte, desigur, nici recuzita liturgică: „În bob de grîu taine se-ascunde,/ Acolo-i viul, nemurirea lumii,/ Tu, purtător de Lună a cununii,/ Cînd viaţa în potir prinde a rîde.// Sub eternul cort şi tu vei sta,/ Dincolo de poarta slabelor incinte,/ Adevărul Sfînt, eternul Părinte,/ Va fi o băutură nouă-n cupa ta.” (Pas spre veşnicie) O regăsim şi în catrenele menite a capta Frigul din suflet, dar care sfîrşesc prin a contura acelaşi chip de străjer pătimaş, înrobit Căii: „Discret, o candelă cu fum şi abur,/ Străluminează negrul meu tavan,/ Veghind, şi evadez în visul lumii pur/ Din clipele-mi de fier, ce-mi sînt calvar.” Chiar şi atunci cînd ţine cu tot dinadinsul să dea impresia că Adîncul clocoteşte, Vasile Simon nu face altceva decît să ofere dovezi depline ale smereniei (inclusiv poetice). Altfel spus, preferă, cel puţin deocamdată, să îşi vegheze cu străşnicie limbajul, pentru a nu cădea în ispita individuaţiei. Îi dorim, desigur, exact contrariul….

Nicolae Corlat, Îngerii vin cînd nu-i chemi

Cuvînt însoţitor de Ioan Holban, Editura Junimea, Iaşi, 2015

O cu totul altfel de poezie religioasă, saturată de simboluri (fără a fi obositoare), rafinată (fără a părea inaccesibilă), oricum îndelung exersată, scrie Nicolae Corlat. Cel mai nou volum de versuri, Îngerii vin cînd nu-i chemi, ocoleşte în chip fericit expresia conformistă a genului, reuşind în acelaşi timp să impresioneze printr-o dicţiune bine articulată şi cît se poate de personală. Dovadă că un poet autentic nu are nevoie, am spus-o în repetate rînduri, de retorica de amvon pentru a avea altitudine estetică şi atitudine religioasă adevărată. Inclusiv în pastelurile schiţate adesea în tonuri sibilinice se ascund înfiorări suave şi vibraţii sacre: „printre coroanele templului/ rugăciune de cuvinte// pe foşnetul frunzelor – icoană/ literele s-au destrămat în bătaia vîntului// chipul risipit în toamnă mai dăinuie” (***) Sau: „în faţa mării pietrele suferă de singurătate/ precum ai face dintr-un bob o icoană plutitoare pe ape/ apoi s-a trezit pămîntul la realitate/ şi a ivit în el însuşi mai mult decît se poate gîndi/ într-o secundă/ mai mult decît poate cuprinde o lacrimă//…// iată nedefinitul/ iată nenăscutul din ochii privitori/ în adîncul înaltului” (albul cel mai alb traversa o apă). Totul ţine, în fond, de cît de acută, de vie (dureros vie!) e percepţia realităţii poietice, ea însăşi transfiguratoare: „tu vezi cum muntele plînge cu lacrimi de piatră/ departe deşertul de nisip/ naşte îngeri”. Tensiunea interioară la limita ardenţei e vizibilă mai ales în straniile poeme ale absenţei sau separării, construite în jurul unor nuclee lirice de sorginte modernistă, marcînd alteritatea interioară: dublul şi oglinda, îngerul mut ori „cel coborît pe alt umăr/ mai departe cu o moarte,/ mai departe cu ziua aşteptării”, apoi desprinderea, sfîşierea sau ruptura de sine etc. În ciuda aparenţelor, şi aceste litanii aspre lasă impresia unei anumite con-sacrări/ împărtăşiri. Iată, spre exemplu, închiderea sensibilizatorului tablou cu înger şi nimfe (in memoriam Traian T. Coşovei): „în tine sînt doi,/ se risipesc în aer/ cum ai cerne văzduhul în absenţa gravitaţiei// nimfele zac sfîşiate pe ţărm/ sub umbra răcoroasă a nopţii/ laolaltă cu visele, cu îngerul mut,/ cu înserarea din stele/ nimic nu prevesteşte uitarea,/ tabloul acesta s-a întors pe perete/ în noaptea tîrzie/ violoncelul trezeşte în tine ninsori/ sunete triste// s-a mai dus un poet/ se mai naşte-o lumină”. Deşi pare că invocă, adesea, „absenţa totală a simţurilor” (cu varianta „nemărginita absenţă a simţurilor”), poezia lui Nicolae Corlat ştie să asculte „caii de ceaţă ai memoriei” şi să trăiască, sinestezic, miracolul nu numai scriptural.

Iulian Filip, Linii şi cuvinte comunicante 2. Des lignes et des paroles communicantes. Communicating lines et words [et al.]

transpunerea şi red. în lb. engl, fr., it., rusă: Veronica Muntean [et al.], Tipografia Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, 2016.

Pentru cine nu îi cunoaşte apetenţa nativă şi preocuparea de o viaţă pentru dublul apel, formula pentru care optează Iulian Filip în Linii şi cuvinte comunicante 2 poate părea curioasă, şi nu doar din perspectiva complementarităţii anunţate încă din titlu. Un braţ al eşichierului artistic marchează, decis, ispita de sorginte avangardistă pentru tot ceea ce ţine de spiritul ludic şi cel parodic, de raportarea trăznită la convenţiile de tot felul, inclusiv cele poietice; celălalt braţ delimitează, la fel de hotărît, exact contrariul: interesul apăsat pentru tot ceea ce înseamnă tradiţional şi matricial. Între cele două e circumscris, de fapt, un teritoriu artistic distinct şi ofertant tematic. Căci acest scriitor polivalent, ce se declară implicat într-o „aventură polyglotă” – cu mize cît se se poate de serioase, ne grăbim să adăugăm noi –, intenţionează să ilustreze pur şi simplu diversitatea (după caz şi sensibilitate artistică: atrăgătoare ori neliniştitoare a) existenţei. Cîteva pictopoeme trimit direct la preocupările artistului, perfect conştient de constrîngerile inerente concentrării maxime a versurilor într-un element peritextual (titlul): Coloană iuliană, Membru cores… punzător, Dimensiunea hayku?, Priviri spiraloidale, Moară i-u-liană cu plăcinte şi cuvinte, Tensiuni de bibliotecă, Scribul, Năzuinţa metaforei, Oglindiri neclare, Fereastră oglindită [desigur, nici cezura peritextuală, nici valorificarea motivelor spectrale nu sînt întîmplătoare]. Alte cîteva pictopoeme camuflează nelinişti apăsătoare şi predispoziţii ancestrale: Vedere din ceruri, precum în cer, aşa şi pre pămînt…, În sfîrşit, dar nu în cele din urmă, cele mai multe pictopoeme mărturisesc fără ocolişuri melancoliile şi temerile fireşti ale acestui estet al spaţiului matricial: Coloane şi cumpene basarabene, Neaşezările de acasă, Clepsidra Acasei, Hăituirea Acasei, Destrămarea rădăcinilor, Piatră văzătoare de acasă, Dimensiunile acasei, Recetirea mărului, Îmblînzirea verbului esenţial „a avea”, Geneza, Splendoare 2, Roagă-te şi pentru noi ş.a.m.d. În spatele neobositului jongleur cu „liniile şi cuvintele comunicante”, Iulian Filip rămîne acelaşi nevindecat nostalgic al formelor autentic pure.

Gabriela Chiran, Efectul de real

Prefaţă de Ioan Holban, Editura Timpul, Iaşi, 2017

Chiar dacă nu abandonează cu totul temele feminităţii, predilecte în cărţile sale anterioare (Bruiajul frunzei de cireş, Triunghiuri captive şi Negru duios), Gabriela Chiran se lasă mult mai rar ispitită de nodurile şi semnele identitare specifice animei. Iar atunci cînd o face, tăietura mai severă a versurilor şi evidenta estompare a tuşelor afective par a aşeza o distanţă uşor ironică faţă de dicţiunea aşa-zicînd feminină, prea apăsat confesivă şi prin urmare lesne de interpretat – inclusiv în cheie… jungiană: „Sînt/ umbra cuiva a unei femei invizibile/ care mă poartă mă duce// bănuiesc/ ce soare o încălzeşte/ după cît de rece mi-e gîndul uneori/ mie// ghicesc ce face/ după forma pe care o iau/ eu/ în amurg/ şi după jumătatea mea de zîmbet//…// pot să-i bănuiesc frumuseţea/ avînd în vedere/ osul stabil şi prelung/ al frunţii mele coborînd înspre talie/ după modelul lui Jung” etc. (suport) Apelul la forme ale alterităţii spectrale face acum loc căutării acelui efect de real strict poetic, aşa încît chiar şi motivele subsumate femininului sînt privite exclusiv ca surse potenţiale ale acestui ispititor ca şi cînd de parcă: „naştere în direct/ rumoare// mai curioasă decît toate – ea/ (cea mai tînără dintre novice mereu cea mai tînără)/ cum va naşte ea/ nu vreo imagine vreo umbră/ ci o realitate nouă/ şi fragedă/ fără ţipete sau rugi interioare/ (şi-i singura în stare să o facă)// dar/ mai ales cum le va umili/ pe-acele moaşte deghizate/ sub aceste nume tandre: ca şi cînd de parcă…” Evident, solventul ironic nu poate dizolva în totalitate sonurile elegiace. Ele nu sînt provocate de întoarcerile spre trecut (şi acestea, oricum, mult mai puţin numeroase, spre deosebire de versurile din primele volume), cu efectul lor uzual: percepţia dureroasă a transformării întru rău a fiinţei poetice şi a lucrurilor din imediata ei vecinătate, sub imperiul marii (sau micii) treceri. Privirea poetei insistă mai degrabă pe relieful nostalgic al propriei condiţii, o condiţie alcătuită, inevitabil, dintr-o permanentă, amară, căci lucidă, glisare între realul contondent şi imaginarul fluctuant, capricios, oricum preferabil: „smulg buruieni – iluzii încăpăţînate îndrăcite/ alte iluzii/ să poată înflori// ah!/ sabie întoarsă în carne unghia!/ (să nu mă pierd în somnul iluziei de tot?)// smulg buruieni/ dormind între cuţite// mă consolez cu vorba/ că/ tot ce poate fi imaginat/ e şi real”. În fond, cele mai pătimaşe declaraţii strînse în Efectul de real sînt cele de dragoste po(i)etică.