Accentuînd originalitatea registrului său poetic, Simona-Grazia Dima, în cartea Mierea nopţii/ Le miel de la nuit, publicată bilingv de Editura Poètes à vos plumes din Paris, 2016, (traducere în limba franceză de Elisabeta Bogăţan şi Linda Bastide) aduce motive care-i lărgesc universul liric şi oferă noi grile de lectură a acestuia.
Una din noile grile de lectură posibile se relevă a fi cea a polarităţilor poetice ; aici, în principal, arderea şi misterul.
Motivul poetic al arderii ar putea duce cu gîndul la un caracter dionisiac, subiectiv, al acesteia. Dar frenezia trăirii nu e participativă, pentru a da nota de dionisiac. Arderea se impune, mai degrabă, ca o irumpere a unor forţe primare, co-substanţiale universului existenţial, ca un expresionism al viziunii.
Caracterul domol al arderii este doar o treaptă spre marea ardere. Astfel, vedem „O flacără ca un cedru,/ încremenită în luminare”, chiar „înzăpezită înăuntru”. Dar este suficient un impuls de undeva, ca această flacără domoală să se transforme într-o forţă mistuitoare şi automistuitoare: „ea arde – orbind privirea,/ cînd se întunecă-mprejur,/ înteţită de vînt, de uitare,/ de furtunile de nisip,/ arde pînă la mistuire/ în noaptea crudă”. (Flacără). Se impune a fi subliniată legarea arderii de lumină, ea fiind un izvor al luminii.
Poeta include în acest motiv al arderii şi unul din simbolurile pe care mizează, cel al păsării. Pasărea semnificînd zborul, eliberarea. Dar, în ton cu nota de neprevăzut a poeziei sale, care face adeseori să explodeze sensurile, „pasărea aurie” a Simonei-Grazia Dima este una care „arde”. Rămînînd, desigur, un simbol al zborului, conform uzanţei generale, la poetă este vorba de un zbor care nu admite căderea, chiar valorificatoare, este un zbor care „arde”, vehicul fiind către esenţe: „de mă arzi,/ cînd căderea mea se transformă în/ frumuseţe”. Apropierea de esenţe, fie sub forma frumuseţii, fie a culorilor curcubeului, acesta ca simbol al limpezirii, al reintrării în senin, este greu de suportat: „dezlănţuie din adîncuri culorile curcubeului/ ce mă îngrozesc cu splendoarea”. De remarcat nuanţa expresionistă, de punere în mişcare a unor forţe primare, de irumpere a unor energii elementare, căci culorile curcubeului se „dezlănţuie din adîncuri”. (Pasăre aurie)
Ideea de foc şi de ardere, deşi în alt registru, este reiterată în „Sărbătoarea lucrului”: „dragostea începe să lumineze,/ floare aflată/ între focuri aurii” .
Natura e mereu agitată, dezlănţuită, dar în interacţiune cu omul, care o poate supune: „O mare furtună în jurul lucrului./ E destul să întinzi mîna – va sta./ Chiar în ochiul uraganului/ zvîrcolit acum/ urgia-i de mult trecut”. Însă acest „lucru” care „alunecă, un sidef lustruit,/ imponderabil” nu rămîne străin de dezlănţuirea de forţe şi astfel va fi „rostogolit, în rîset,/ dincolo, pînă în mierea nopţii”. O noapte a cărei „miere”, în acest context, pare îndoielnică, mai mult o speranţă de linişte, căci acest rîset răsună mai mult ca un ecou al furtunii, decît ca o destindere. (Lucru în furtună). Totul se întîmplă agitat şi violent, pînă şi „ blîndeţea vă va electrocuta”, căci” Blîndeţea va fi forţă”. (Blîndeţe). Observăm că, iarăşi, poeta vede forţe elementare în mişcare. Iar furtuna se revelează, în planul dezlănţuirii de forţe, ca un echivalent al arderii.
Pretutindeni e plin de mister şi neprevăzut, un mister agresiv: „iar eu înaintez în capcanele spaţiilor”, spune poeta. („Cel care întemeiază”). Asociat nopţii, misterul s-ar vrea un opus al arderii. Căci poeta caută „mierea nopţii”, balsamul pe rănile arderii. O contrapondere a arderii. Dar, în fapt, „mierea nopţii” este doar un deziderat, căci noaptea, cu misterul său, ca în anticul simbol yin-yang, poartă în ea sîmburele opusului ei, este doar un ferment al viitoarelor furtuni şi al viitoarelor arderi. Aşa cum şi arderea poartă în ea sîmburele cenuşii, al nopţii şi al misterului.
Cînd reuşeşte să se detaşeze de frămîntarea forţelor elementare, poeta meditează asupra trecerii: „tot/ ce a fost nou s-a dus”. (În mintea lumii). Trecere care arată o nouă faţă a misterului. Meditaţia dobîndeşte profunzime în Martorul. Ubicuitatea ierbii, ca simbol al trecerii, impune motivul „vanitas vanitatum”: „iarbă răbdătoare, crescută/ pe ruinele imperiilor,/ tu aştepţi cu încredere/ descoperirea adevăratei bogăţii,/ îmbrăţişezi sandaua eroului/ şi paşii de abur ai mamelor,/ iarbă, pe tine veacuri/ gravează cuvintele, încet,/ în silabe ce privesc norii…”. Sau în Vorbire iarna: „Maeştrilor le umflă vesel fularele/ nimicul cel rodnic”. Ori în George Enescu la Paris: „pe patul morţii, sub pînza incoloră,/ desăvîrşeşti muţenia-nflăcărată/ a bulgărilor atonali, iar pentru noi,/ atenţi spre tine din eternitate,/ dezveleşti osul incandescent/ al nimicului, sub linţoliu/ buzele-ţi vorbesc singure, asonore,/ ochii-s închişi: speranţă, teroare, desprindere”.
În Interviul, stilul voit prozaic, natural, reprezintă terenul pentru a plonja direct în mister, un mister tulburător, care ne aminteşte de prozele lui Mircea Eliade: „Şi totuşi, vrea/ să-şi scoată stiloul, să marcheze drumul, pentru mai tîrziu./ Însă acesta i s-a transformat în acadea. Sub ochii lui,/ capacul se abureşte-ncet şi se preschimbă-n zahăr,/ strigă la el să-şi bage minţile-n cap, dar nu poate să/ oprească procesul”. Şi: „Criticul singur, deznădăjduit. Unde e interviul? Dar calea/ înapoi spre oraş? Dar locuinţa maestrului? Numai copaci/ intacţi… şi, pe deasupra, scos din minţi, îşi dă seama/ că poartă pantaloni bufanţi, un fel de spielhosen/ pînă la genunchi, dintr-un material cu buline”. Un mister care poate polariza arderea doar prin răcoarea neliniştii pe care o provoacă, a înstrăinării de un univers de neînţeles.
Poeta descoperă multiple alte polarităţi în banalul existenţei, îi place şi ştie să prindă „clipa/ dintre gheaţă şi topirea ei, dintre noapte şi vis,/ dintre crepusculul de lut şi roua dimineţii”, aşa cum singură arată în poezia „Salt peste abis”.
Polaritatea cer-pămînt, sacru-profan, poeta o găseşte rezolvată în omul care, legat de pămînt, îşi păstrează sufletul curat. O adevărată sanctificare poetică înalţă autoarea ţăranului, căci îngerul îi apare în chip de truditor pe cîmp: „Şi-apare îngerul, obosit/ de truda de peste zi la cîmp,/ prăfuit, asudat, în saboţi./ Te întîmpină pe drumul de ţară,/ cu o lanternă pîlpîind/ în mîinile noduroase”. (Întîlnirea cu îngerul). De altfel, răzbate din versurile poetei o mare iubire pentru lumea în care trăieşte, văzînd nenumărate chipuri în care polaritatea sacru-profan devine o modalitate de salt calitativ, prin unirea contrariilor. Astfel, „pînă şi bătrînii ei,/ purtaţi de legi în zbor,/ buimaci şi decrepiţi,/ sînt marmoreeni efebi”. (Efebi). Sau, în George Enescu la Paris, întîlnim o frumoasă odă pămîntului ţării noastre: „Pămîntul Vestului e-ntocmai ce pare,/ în vreme ce solul românesc e alchimic,/ în orice se preface, şi nu ştii,/ mereu în altceva, se preschimbă,/ de pildă, în alb, şi-n amintirea/ unei ţări străbune, cu nechezat de cai/ în noapte, mistere-ntrezărite/ pe jumătate”.
Simţind polarităţile ca structurale, poeta le caută, le găseşte, le pune în lumină: „Culcat în palma unui mic maestru,/ arborele blîndeţii/ ascunde-n frunze/ lama sabiei cu metalul în fierbere” (Arborele blîndeţii). Arborele, simbol al rodniciei şi al duratei, este aici, ca arbore al blîndeţii, mistuit de polaritatea în care e prins: „ Copacul cu crengi lungi şi moi,/ protejînd spada, arde odată cu ea” şi rodnicia sa este una imaterială, vădită prin efectele sale în timp: „în vreme ce pruncii zburdă mai departe/ pe tiparele intacte/ ale lucrurilor/ care-şi visează frenetic viaţa”.
Avînd ochiul poetic format să prindă sensurile ascunse ale lucrurilor, mişcările forţelor elementare, valenţele existenţei, Simona-Grazia Dima îşi pune sensibilitatea şi măiestria artistică în slujba unei poezii care arde caolinul propriei sale existenţe, întru naşterea porţelanurilor fine ale artei.