Şerban Codrin este un scriitor polivalent (dramaturg, poet, maestru al poeziei minimaliste, eseist), un nume cunoscut dinainte de 1989, mai ales ca dramaturg, unele dintre piesele sale de teatru văzînd luminile rampei, un singularizat, o figură insolită care performează pe un teritoriu al său bine delimitat. La Facultatea de Limba şi Literatura Română, Bucureşti, a fost coleg de grupă cu cîţiva dintre cei ce aveau să devină monştri sacri: Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Ioan Alexandru, Gheorghe Istrate. Doar viaţa în provincie (Şerban Codrin a fost profesor şi bibliotecar în judeţul Ialomiţa) a făcut să nu devină la fel de celebru ca şi colegii săi.

Opera sa stă în eşalonul întîi în literatura contemporană. Aceasta nu poate fi încorporată, asemănată, comparată, aşa cum Rodierul (Ed. Betta, 2016) este autentic pînă în măduva ideii. Forma de transmitere a discursului liric este baladescă, într-o structură spectaculară: 365 de sonete/ balade, adică exact cîte boabe are o rodie, grupate cîte 14 (numărul de versuri dintr-un sonet) de-a lungul a 26 de subtitluri lungi, surprinzătoare, incitante, un fel de rame, unde să se potrivească imaginile poemelor subsumate. Se spune despre rodie că poate fi folosită în scop terapeutic, amestecul de vitamine şi minerale imperioase pentru om şi componenta generatoare de mister şi vrajă a alcătuirii lor – 365 de seminţe, cît zilele dintr-un an – dăruind acestor fructe o recunoscută putere magică, vindecătoare. Probabil că la acest fapt s-a gîndit Şerban Codrin cînd a ales titlul. „Poemul infinit”, cum caracterizează acest volum criticul literar Aureliu Goci în prefaţă, este o prodigioasă pledoarie pentru frumosul şi pentru înaltul lumii, inclusiv al celei literare. Tonalitatea vocii lirice e adesea ridicată, scopul fiind unul de prezentare a lucrurilor – aşa cum le vede poetul – şi de dojană mascată, ca a unui Pilat pe care îl şi evocă de altfel, un Pilat vulnerabil însă, ce spune în felul său ceea ce are de spus, fără să-şi aroge şi privilegiul de a se spăla pe mîini în faţa unei lumi „pe dos”. Astfel, registrul e grav, ironia e acidă, hilară sau înmuiată în haz de necaz şi doar arareori vocea tremură de emoţii plăcute, prea scurte pentru a putea să aducă un pic de fericire şi de linişte în sufletul şi în mintea poetului.

„Rodierul” impresionează încă de la primul poem. Simplificînd (şi exagerînd, bineînţeles), putem spune că arta sa poetică este conţinută într-un singur vers: „Fac dragoste cu muza poeziei”. Portretul muzei e dinamic, cinematografic: „Fac dragoste cu muza poeziei,/ Puştoaică savuroasă-în felul ei,/ Îi scutur flori peste cearşaf, de tei,/ Şi-infama îşi dă frîu liber lăcomiei/ De-i scap din braţe rupt în paisprezece”. Inspiraţia vine în mod neaşteptat: „Şi trădătoare numai din extaz/ Aruncă-un semn cu ochiul: îmi va scrie,/ Spre-orice delicii să avem motiv,/ Cu degetul în palmă-un vers parşiv”. Poetul e conştient că se află sub permanenta vrajă a „muzei”, ceea ce înseamnă că ar putea să se elibereze, dar refuză exorcizarea tocmai pentru că are nevoie să trăiască în universul liric, tot ceea ce e în jurul său tinzînd să aibă conotaţii livreşti/poetice: amurgul devine „lîna de aur”, Orfeu e un pasager în acelaşi avion cu poetul „pe-o rută spre Parnas”, dar la „business class”, o muscă din tavan imită o ironică liră. Dezamăgirile se ţin lanţ, dar a fi poet e totuna cu a trăi, renunţarea la poezie însemnînd, paradoxal, un fel de a-l uita/anula pe Eminescu, trăitor etern prin creaţia sa, dar şi prin teiul asociat pentru totdeauna cu numele lui: „Oricît l-aţi vrea-în butuci crăpat, şi în/ Surcele, teiul din Copou vă-apare/ Bezmetică-înflorire de lumini/ Într-o aceeaşi binecuvîntare”. Poetul răspunde pe un ton grandios dezamăgirilor, punînd pe aceeaşi balanţă poezia şi pe Dumnezeu: „…în distilerii imaginare/ Creez parfumuri, ca pe-o jucărie/ A minţii (…)/ Nu Dumnezeu, ci poezia moare/ Cu-o ultimă cădere orbitoare”. Inspiraţia e de natură divină, dar cu veşnic parfum de tei eminescian, ca şi cînd poetul s-ar simţi parte din Dumnezeu tot atît cît şi din Luceafărul liricii româneşti.

Pentru cineva care „Într-o maternitate de hîrtie/ (…) De capul meu mă nasc în poezie”, sufletul e fără margini, în ciuda precarităţii pecuniare: „În buzunarul gol de la cămaşă/ Cu grijă-aşez, căci merită efortul,/ Un vîrf de munte”.

Sunt evocate, în sprijinul ideilor sale, zeci de personaje şi personalităţi ale lumii, Şerban Codrin dovedind, deşi nu acesta era scopul, o cultură solidă: Ghilgameş, Homer, acarul Păun, Arghezi, Tolstoi, Kutuzov, Kolceak, Platon, Ovidius, Enescu, Bruckner, Sibelius, Shakespeare, Walt Whitman, Bacovia, Caragiale, Hőlderlin şi mulţi alţii. Criticile sale sunt dure la adresa micilor poeţi care au reuşit să urce nemeritate trepte („Jigniţi, răniţi de poezia lor”), la adresa „nelumii”, la ceea ce numeşte „neteama de păcate a muierii”, a „nezborului”, a „nebucuriilor”, a „neaşezării”. Chipul poeziei ne este dezvăluit într-un poem de o frumuseţe aparte (cap. VII, Controverse cu poezia), poetul devenind tandru, explicit şi inefabil: „Cred unii, poezie, cum că eşti/ În cer şi pe pămînt împărăţie/ Lui Dumnezeu şi soare-într-o mîndrie/ De patriarh al umbrei omeneşti/ (…)”.

Pentru că pămîntul/lumea este o „tragedie-albastră”, condiţia/imaginea poetului se degradează continuu: „Am supravieţuit din naufragii/ Să pier strivit sub diplome cu-omagii”. Poemele surprind prin imagini, prin prozodia impecabilă, prin aşezarea strategică a fiecărui cuvînt. În acest context, pînă şi of-urile sună cît se poate de plăcut: „sulfina ei de viaţă!”, „corcoduşa ei de-amantă!”, „Bună-întomnarea ei de poezie”.

Şerban Codrin traduce istoria, mitologia, religia în limba metaforelor cu aceeaşi dexteritate cu care ia în zeflemea „pisicismul” micilor pentru a parveni, reprezentaţi prin personajul „Motanul 007”. Îl prinde tonul elegiac („Alături să ne-îngroape, sub un plop”), cel pitoresc („Gagico, fi-ţi-ar mucii pe la nas, Mai du-te naibii, fă, mai du-te-n baie/ (…) Şi-ţi dau papucii-în brînci pe mahalale/ Mînca-te-ar dracii ţigăniei tale”), după cum îi încununează farmecul imnul închinat femeii („Fast, dragostea ţi-am ridicat-o-în cerul/ Inimii mele fără de măsură,/ Deci orice-întreb, răspunde-mi prin misterul/ Unui sărut pirogravat pe gură”.

Acesta este Şerban Codrin: baladierul, rodierul, iubitul poeziei.