Avocat, eseist, poet şi publicist, cunoscut rapsod popular din ţinutul Monorului, om al cetăţii Braşovului, George G. Echim nu renunţă la a-şi demonstra sieşi, apoi celorlalţi că se lasă mereu supus încercărilor „şi mai vivante faţă de precedentele-i titluri de carte de a răsuci substanţa slobozeniei livreşti în acte artistice de factură poetică” (Mircea Brenciu). Am în faţă recentele sale volume: La cumpăna timpului, poezii întoarse şi Neînvinsul, macrostihuri, ambele apărute la Ed. Eurocarpatica, Sfîntu-Gheorghe, 2016, le citesc cu atenţia îndreptată mai ales asupra formulelor estetice care exprimă într-un alt „mod” emoţii, idei, mesaje şi reflecţii şi care propun „ca element novator poezii gen anaciclice” (Ligia-Delia Ghinea). Aceste încercări lirice interesante ar putea să rămînă doar la nivelul unor „inovaţii” care stîrnesc cu adevărat curiozitatea cititorului prin structura şi semnificaţia palindromului creat, în consonanţă cu vocaţia autorului de a cuprinde esenţe literare diverse. Faptul însă nu se opreşte aici, pentru că George Echim este prea pătruns de complexitatea subiectelor evocate, încît din toate aceste puţin obişnuite macrostihuri se degajă actul generos legat de credinţă, bine, tradiţional, patriotism, de ceea ce se referă la mitic, mister şi duhul locului, de admiraţie şi empatie faţă de valorile culturii româneşti şi universale. Se cuvine să subliniem aici crezul scriitoricesc al autorului: „În comunicarea cu cititorii, indiferent de natura lor, pornind de la cugetarea lui Paul Valéry, potrivit căreia «un om care scrie, nu e niciodată singur», parafrazez şi extind zicînd că un om care citeşte şi/sau scrie, nu este singur niciodată. Aserţiunea este evidentă, avînd în vedere reazemul într-un adevăr fundamental: necesitatea nesingurătăţii, manifestarea în sine a acestei atitudini a fiinţei umane ca fiinţă socială.”

Poeţii se situează la nivelul simbolului, suferinţei asumate şi mărturisite, intuiţia unora atinge infernul existenţial, au însă puterea miraculoasă de a ieşi din nou la lumină, atunci vitalitatea inspiraţiei înlătură neputinţa şi gîndul lor se înalţă spre albastrul cerului necuprins. Poeţii scaldă în apele Logosului întregul fiinţei şi mereu sînt sub povara căutării ecuaţiei şi armoniei semnelor. Semnele din „invenţia poetică” ale lui George Echim îmi par sau chiar vor să schimbe ceva în sufletul omului, altfel ele ar reprezenta doar simple scheme structurale, chiar îndrăzneţe şi inedite fiind, în lipsa substanţei poetice. Macroacrostihul, ca mijloc stilistic experimentat cu migală, cu diferenţierile rezultate dintre ceea ce înseamnă palindromice şi nepalindromice, „întoarse, gen anaciclice, cu ritm, rimă şi măsură, toate acestea constituind dificultăţi, constrîngeri suplimentare în realizarea noii forme de poezie în formă fixă”, cum încearcă să ne convingă autorul, este capabil (el, macroacrostihul) să transmită cititorului gînduri şi trăiri sufleteşti în toată complexitatea lor. „Genul este uşor de abordat în vers liber, dar rimate şi ritmate, acrostihurile (aşa cum le scrie George Echim) sînt egale în dificultate cu sonetele endecasilabice” (Mircea Dorenau).

Ştim că acrostihul este poezia a cărui cuvînt citit pe verticală, rezultat din primele litere, silabe, cuvinte, reflectă motivul principal al poeziei. El a fost folosit încă din antichitate la oracolele greceşti (la Plaut, de exemplu), apoi de poeţii Renaşterii pînă la Poe şi alţi scriitori clasici. Şi unii scriitori români s-au lăsat ispitiţi de această formulă. La George Echim se întîmplă un proces de desăvîrşire a acestui experiment (prin inedit, abilitate, profunzime, frumuseţe şi sensibilitate) încît nu putem să nu fim de acord cu ceea ce poetul mărturiseşte: „Îndrăznind să scriu macroacrostihuri/ Mi-am continuat preocupări mai vechi/ Şi-am conceput versurile în perechi,/ Nemărginite scrise-n alte timpuri […]. Bucuria-mi e cu atît mai mare/ Că pot veni c-o nouă scriitură/ Încîntătoare, fără de bravură/ S-o pot împărtăşi la fiecare”. În general creatorul îşi asumă un risc cînd adoptă una sau alta dintre structurile lirice, important este să se graviteze în jurul marilor teme ale existenţei umane: suferinţă, bucurie, trăire, meditaţie asupra destinului, timpului, naturii, divinului etc., ca în poeziile: Dor de casă, Ere, Sus, Anina, Etate, Reper (I, II) sau Timpul, Aleluia, Biserica noastră, Mereu învingător, Dăruire ş.a.

Critica literară insistă pe valoarea morală a scrisului, pe criteriul originalităţii şi al noutăţii aduse de text. În fiecare scriere autentică întînim o armonie, un anume ton care conferă prospeţime şi atrage atenţia cititorului. Facem referiri la cîteva principii generale, îndelung controlate şi universal impuse. Dacă aceste poziţii teoretice se potrivesc literaturii propriu-zise, ele trebuie să se regăsească, fireşte, în orice gen literar, risipind rigiditatea legată de teoria clasicistă a purităţii genurilor, clasificate diferenţiat din motive pur subiective. Dacă am face o paralelă între jocul de cuvinte neaşteptat de serios în miezul lui, afirmînd că grecescul apocrif poate lua forma apoftegmei într-un mod apodictic cu o fantezie apolinică şi macroacrostihurile, aceste invenţii care oferă deliciul jocului asigurat de palindrom, fie el întors şi în gen anaciclic, nescăpîndu-se din vedere registrul stilistic şi tonalitatea redării ideii, vom ajunge la concluzia că George Echim redefineşte poezia în formă fixă prin adopţia unei tehnici originale, aşa cum ne-o arată volumul Neînvinsul. Este un exerciţiu literar demn de apreciat, în fond o atipică exprimare poematică. Demonstrînd virtuozităţi în ale poeziei, George Echim este scriitorul motivat poate şi de ritualul lecturii, de ceremonia ca parte din recompunerea luminii sufleteşti şi a minţii. Încă o furtunoasă cale, încă o identitate şi dorite împliniri, trecute toate prin cumpăna timpului pentru a ajunge la neînvinsul, cel ce pledează încrezător pentru substanţa şi sensibilitatea creaţiei poetice.