Structurată pe cîteva teme majore, bi­ne scrisă într-o paradigmă de sensibilitate acroşantă, poezia lui Madeleine Davidsohn din volumul Floare de nisip (Editura 24:ore, 2014) es­te, mai întîi, una a rădăcinilor regăsite; tema, o constantă a litera­turii scriitorilor israelieni de limbă română, se dezvoltă în cartea poetei originare din Dorohoi în jurul unui topos cu o mare forţă de sugestie, prezent şi în versurile şi proza altor scriitori din Haifa, precum Francisca Stoleru şi Bianca Marcovici: Carmel, muntele care îşi coboară pantele verzi, însorite, spre marea cea mare şi de pe înălţi­mea căruia se poate simţi “parfumul neştiut de Orient” reprezintă simbolul nu doar al unui oraş, ci, mai degrabă, al unui spaţiu spiritual identitar – identitatea celui care (re)vine pe pă­mîntul, în nisipul şi grădinile Țării Sfinte, redescoperind tradiţiile şi, deopotrivă, un vehicul al sentimentului patriotic, în poeme precum Seara în Carmel, Pe urmele Carmelului, Floare de nisip, Pe pămîntul meu, Ultima rugăciune, Hotar de ură, Seara de Paşte, cu „agadaua în faţă” (cartea din care în fiecare casă, în seara de Paşti, se citeşte povestea ieşirii evreilor din Egipt) şi cu “aficomanul aşteptînd în ser­tar” (bucata de pască fără de care nu se poate termina masa de sărbă­toare şi pe care, ascunsă de bunici, o caută copiii ca să primească da­ruri): pămîntul pe care revine din secularele rătăciri şi unde “întîiul drum” e pe Carmel trebuie atins cu grijă pentru a nu tulbura pole­nul de sub asfalt, istoria și amintirile care dor: „Păşesc cu grijă./ Sub fiecare piatră/ dorm părinţi,/ sub fiecare brazdă e-o legendă./ Pă­şesc cu grijă./ Aici ne dorm copiii/ bătrîna ţarină îi leagănă în bra­ţe./ Păşeşte cu grijă şi tu/ trecător/ de vei sosi cîndva/ în ţara mea./ Priveşte, ascultă, învaţă/ primeşte-mi umila povaţă/ cumplit aminti­rile dor” (Pe pămîntul meu).

Cum am spus altădată, scriitorii israelieni de limba română fac experienţa-limită de a trăi simultan în do­uă culturi; astfel, pe cărările muntelui care străjuie marea la Haifa, poeta din Floare de nisip se însoţeşte cu “reminiscenţe” din copilăria petrecută în Dorohoi, în simbolurile discrete ale fragilor („Cărările cu spini de brad şi tisă/ îmi deveniseră apropiate, dragi/ doar umbreluţele de ma­ci, închise,/ din cînd în cînd păreau a fragi”, scrie Madeleine Davidsohn în Pe urmele Carmelului) şi purităţii iluzorii a omătului „visat” într-o ţară unde, iarna, plouă (“De trei zile plouă-ntruna/ iarnă re­ce, iarnă udă,/ iarnă cu copacii verzi./ De trei zile stau în casă/ şi simt că mucegăiesc/ ghemuită în fotoliu/ şi-n halatul de molton/ pînă-o să mă-nebunească/ răpăitul monoton./ Și-mi doresc… ce utopie…/ îmi doresc numai atît/ puritatea iluzorie/ de omăt” – Iarna în Israel), dar, mai ales, în melancolia, nostalgia şi departele dorului dintr-un poem antologic, unind două “ţări” şi două culturi în imaginarul poetic: “Pe-un picior de plai/ m-am născut/ dintr-o gură de Rai/ am băut/ şi m-au învăţat atunci/ să iubesc acele plaiuri/ munţii şi cu văile,/ mioarele, cîntările./ Și-am lăsat în urmă dorul/ doar amintirile mi-am luat/ într-un geamantan uzat/ şi m-am dus şi m-am tot dus/ după alte cîntece/ zilele să-mi farmece./ Dar cînd migdalul înfloreşte/ tot îmi pare că-i cireş/ atuncea dorul se trezeşte/ şi-mi lasă pe hîrtie-un vers” (Dor).

Într-o altă ordine, poezia precum floarea nisipului care aşteaptă ploaia din cartea lui Madeleine Davidsohn evocă decorul fierbinte al pustiei lui Cain, cu zile dogoritoare, fără miez, incolore, în poeme precum Hamsin, Vară fierbinte în Galil, În pustiul Sinai, Tablou cu natură moartă: „Pietrele sclipesc cu luciu stins,/ obloanele s-au tras în jos cu toate./ Cerul dogorind încins/ apasă ca o platoşă de moarte./ Copacii şi-au lăsat coroana-n jos/ şi frunza muribundă cere apă./ Un fir de pai îngălbenit şi stors/ se tîrîie pe glia care crapă./ Lumina galbenă se cerne otrăvitoare/ chiar răsuflarea e un chin./ Unde ești ploaie salvatoare/ pojarul să-mi alin? (Hamsin). Pustia unde va fi fost alungat Cain din Rai, îşi regăseşte verdele vieţii şi lumina speranţei în visele de-azur ale poetei, în lumea visului: “Mă plimb prin vadul apei,/ fără apă./ E vară în Galil./ Pămîntul n-are iarbă,/ lumina n-are umbră,/ căldura n-are milă,/ cînd pîrjoleşte-n jur./ Iar eu visez/ şi mi se pare/ că-n jurul meu/ e-un cîmp de floare,/ galben albastru violet,/ să ți le prinzi la cingătoare” (Vară fierbinte în Galil). Acestor teme li se adaugă moti­vul (neo)romantic al (pe)trecerii timpului, în poeme care îşi organi­zează substanţa în jurul simbolisticii minutarelor unui ceas ce ticăie implacabil (Calendarul, Regrete, Minutarele), lirica unui eros li­niştit, departe de patima devastatoare şi, deopotrivă, refuzînd “versu­rile de-amor deochiate” (Întîlnirea, Urme, Eu sunt oceanul), texte scrise în tonalitatea gravă a unui recviem pentru cei ce nu mai sunt (Să te cunosc, Invers, Jelanie, Rutină, Tu nu mai eşti, Cîntec pentru păpuşa Margareta, Un semn, Dacă n-aţi cunoscut-o): astfel, într-un poem antologic, scris în tonul unor doine auzite, poate, în copilăria dorohoiană: „Plopii s-au vorbit/ să-ţi păzească somnul/ iarba s-a gră­bit/ să-ţi îmbrace trupul,/ flori au răsărit,/ să-ţi sărute chipul/ lacrimi s-au răcit/ tot spălînd mormîntul” (Dincolo de ţărm). În sfîrşit, un jurnal liric de călătorie (Brazil – armonie asimetrică, În ţara Soarelui răsare, Singapur la etajul 56, Petra), unde străluceşte poemul La Ianina într-o sinagogă, în mîhnire, spaimă, surpare, emoţie şi lumină (“Găsirăm uşa încuiată/ şi geamurile prinse în zăbrele./ Clădirea foarte mică/ era dărăpănată,/ dar el, bătrînul cu chipa/ probabil nici că observa,/ faţada-i dărîmată, frîntă,/ cum stă vrăjit în faţa, noastră,/ turişti veniţi din depărtări,/ din Țara Sfîntă./ Într-un ivrit împiedicat, stîlcit/ ne-a spus că sinagoga n-are nume/ nici credincioşi/ ca să-i mai treacă pragul./ Că nunţi nu se mai fac/ şi lumea nu mai vine/ că nicio sărbătoare nu se ţine./ Dar în lăcaşul din perete/ există pînă azi o Tora/ legată în argint şi catifea/ adusă din Sfarad cu trudă./ Și bătrînelu-a descuiat/ uşiţele din fier forjat./ Abia ţinîndu-şi firea/ ruloul a desfăşurat…/ Și-n litera încondeiată,/ pe suprafaţa lui cerată/ a strălucit Dumnezeirea”), împlineşte sumarul unei frumoase cărţi de poezie care reface legăturile cu volumul debutului, Intrare liberă. Des­pre proza lui Madeleine Davidsohn din cele zece cărţi tipărite în Israel și România, altădată și pe larg.