Într-o caldă Prefaţă la cel de-al treilea volum de versuri publicat de Vasile Simon, Cuibul cu stele (Editura Princeps Multimedia, 2017), Daniel Corbu îl aşază pe autor “în rîndul poeţilor religioşi”. În adevăr, profesorul şi preotul de la Hîrlău scrie o poezie a sentimentului religios, nu neapărat “de amvon”, ci una a comuniunii în gînd cu Dumnezeu, “cuibul” unde pune stelele fiind acela al unei fiinţe interioare care îmbogăţeşte preaj­ma cu semnele sfinţeniei: “Din piscul cerului spre mare/ Un fruct alunecă din soare/ Cîntă în cor celeştii în lucrare/ Flacăra de geniu sfinţitoare./ O fată sfîntă mergînd pe cărare/ Îmbrăţişează sufletele-n zare./ Umbre line şi tainice te-ncîntă/ Lumina cernută de fata cea sfîntă/ Fructul lăcrimează şi geme în mare/ Cerul şi-a desfăcut sacra cărare/ Spre stelele aurii, fata, călare/ Spre El fuge şi caută îndu­rare/ O, copilă, lumină din cerul de aur/ Vino să-ţi aşez cunună de laur!/ Din piscul cerului spre mare/ Un fruct alunecă din soare/ Cîntă în cor celeştii în lucrare/ Flacăra de geniu sfinţitoare” (Lumină din cerul de aur). Poezia din Cuibul cu stele e una luminoasă, a luminii din Lumina Lui, a seninului şi cerului înalt (“A murit moartea din mine/ Și-am cumpărat singurătăţi senine/ Să-mi facă de strajă la geam/ Îngeri stelari din cerescul neam/ A murit moartea în mi­ne/ Şuvoi de lacrimi curge sub gene/ Sîngele-mi aleargă în clocot/ Bat suliţe în dangăt de clopot/ A murit moartea în mine/ Și-acum sîngele curge prin vene/ De cînd Cel înviat ne trimite/ Stele din înge­ri, în suflet, pe trepte./ A murit moartea în mine/ Şuvoi de lacri­mi curge sub gene/ Steaua mea limpede acum/ E fierbinte ca regele soare pe drum” – A murit moartea), unde preotul caută cărarea spre înviere şi spre slavă: “Sufletu-i lacu-mi de cristal/ Ce-şi sună corzile pe maluri/ Cînd aşezat pe-un sacru piedestal/ Îmi înalţ fruntea către idealuri./ Caut în taină în aspre ierni şi toamne/ Cărare spre-nviere şi spre slavă, Doamne!” (Corzile sacre).

În orizontul acestor imagini ale sfin­ţeniei şi înaltului, în poezia lui Vasile Simon abundă simbolurile ascensionale; zborul, aripile „sacre” (“Simt cum inima îmi zboară/ Și cum aripile mă ridică/ Fulger şi ţipăt în glasul de seară/ Aburi în­tunecă mie calea mică./ De vulturi aripi vreau să-mi crească/ Pă­durile din jur cu ele să le spintec/ Să scot miezul din a sufletului nucă/ Să-i cos cu aţa conştiinţei, petec./ Către lună strig cu disperare/ Să-mi împrumute al ei falnic far/ Lumină orbitoare să străpungă-n zare/ Să urc prin aripi către sfîntul har./ Și-mi chem mereu dinspre izvoare/ Iubita vieţii mele de umbră şi de vis/ Să fie mare, sfîntă sărbătoare/ Cînd aripile sacre urca-mă-vor în Paradis” – Aripile sacre) şi, mai ales, scara figurînd ascensiunea spre „slava curată, heruvimică”, pelerinajul, nevoinţa lui, cărarea “serafimică”, drumul pe treptele unei alte scări a lui Iacob: “Minuni din taină deodată se nasc/ Minuni şi umbre şi pe schelete/ Ce urcă-n grabă sfinte­le trepte/ Și eu, şi duhul, toate renasc”; „Văpăi clocotitoare-mi/ ard privirea/ Senină ca o lună plină cu iubirea/ Apuc să urc pe-a vremii scară/ Urmat de-o dragoste amară”; „Ultima bătaie de ceas – clopot ruginit/ La fel ca glasul meu pe limbă tocit/ Vom peregrina pe cărarea serafimică/ Și pe slava curată, heruvimică”; „Cerul croit din stele prăfuite/ Păcate, virtuţi sau jertfe/ Sunt ca nişte plăpînde garoafe/ Ce-mi împodobesc drumul în trepte”, scrie Vasile Simon în poeme precum Fantoma ochiului ce plînge, Văpăi ocrotitoare, Glasul mi-a ruginit în sihăstrie, Colivia: o poezie care opreşte risipirea vieţii şi încrederea în năluci, căutînd nevoinţa de a binemerita Ce­rul, punînd „în cuib” nu doar stele, ci și florile unui suflet care îşi mărturiseşte credinţa: „Se aprind pe cerul unduios/ Flori de su­flet credincios,/ Flori ce tind spre blînda lună/ Le văd pe cer în cunună./ În suflet e-un dangăt greoi/ Apasă în sunet de cimpoi./ Ini­ma se-agaţă de-o strună/ Cîntecul meu să nu apună./ Spre tine mă-ndrept, rîu de foc mistuitor/ Și-aştept semnul înalt, mîntuitor” (Rîul de foc). Lîngă aceste poeme care alcătuiesc esenţa sumarului cărţii, autorul adaugă cîteva texte îndrăzneţ erotice (“Două porţi în­chise/ Sunt buzele tale cărnoase/ Cu a mea privire de ger/ Sunt un ne­vrednic şi cer/ Cer buzele tale ca zorii/ Cer carnea ta fierbinte ca sorii/ Buzele tale aprinse, magnetice focuri/ Cad pe sufletul meu în feerice jocuri”, scrie, fără a păcătui, însă, preotul-profesor în La porţile sărutului) şi unele în ritmul liricii populare: “Lilică, Lilică/ Mică cireşică/ Dulce şi amară/ Mă vrăjeşti spre seară!/ Tu, copi­lă dragă/ Ce ţii la gît salbă/ Din nuferii Deltei/ În cîntecul mier­lei./ Lilică, Lilică/ Dulce acră vişinică/ Scumpă garofiţă/ Albă po­rumbiţă./ Lilică, Lilică/ Bălaie, subţirică/ Vino să-ţi iau rochiţă/ Scumpă şi pestriţă./ Să te iau acasă/ Să te fac mireasă/ Și să-mi fii soţie/ Dedicată mie./ Soţie pe veşnicie/ Să îmi juri credinţă mie/ Că-n vis vei rămîne/ Zînă, tu, minune!” (Lilică, Lilică).

Lexicul poemelor din Cuibul cu stele este unul al simbolurilor religioase: potirul şi sîngele, mie­lul sacrificat, sacra carte, clopotul, toaca, moaştele din raclă, me­taniile, psalmii, altarul, Taina Mirungerii, schitul şi călugării: “Clopot în cîntări de priveghere/ Vechi psalmi ce buzele-au tocit/ Grădină – dulce mîngîiere/ Frînturi de ceas neostenit./ Aceleaşi jo­curi printre stele/ Pe-un cer senin ca o oglindă/ Te chem în jilţul vechi din tindă/ Cu şoapte dulci şi mîngîiere./ Parfum discret alune­că pe frunte/ Și ochii-mbălsămaţi în mir/ Sclipeşte sîngele-n potir/ În mii de picuri infinite” (Vechi psalmi ce buzele-au tocit). Cărţile lui Vasile Simon au un cititor al lor, fidel, acelaşi care a “cerut” poeziei noastre de azi întoarcerea în paradigma liricii sentimentului religios.