Dumitru Brăneanu pune Destrămarea lumii (Editura Ateneul Scriitorilor, 2016), cea de-a zecea sa carte de poezie, sub semnul unui text al părintelui Dumitru Stăniloaie, care deschide o pistă de lectură, structurînd în profunzime lirismul său: „Împătimirea atrage după ea spre exterior toate puterile noastre su­fleteşti. Ea e cleiul care ne leagă de suprafaţa lumii exterioare!”. Urmînd învăţătura, în ceea ce poetul Ioan Pintea numea „admiraţie or­todoxă”, Dumitru Brăneanu se vindecă, cu greu, cum spune, de melodramele trăirii în curgerea unui cotidian aparent viu şi polimorf, identificînd „strigoiul lunatec” al patimei care „încinge”, salvîndu-se, în „temniţa” cuvîntului, într-o altă viaţă: „Azi mă întorc din patimi ră­tăcite/ În temniţa cuvîntului mi-e bine/ Cum n-am mai fost! Speranţe împlinite/ Sub tăceri de stea se arvunesc regine!/ Pribeag străin sub plaiuri întristate/ Să închid ochii nopţilor bătrîne,/ Tîrziu în sfin­ţi pustiul ne desparte/ Cînd destrămarea lumii ne rămîne;/ Îmi mor sub pleoape lacrimi deşarte/ Şi ochiul meu se va trezi mirare/ De tine, de­şertăciune, să n-am parte./ Mistuiesc ani cu buzele de ceaţă,/ Cînd mă urlă lupii din zare-n zare/ Înveşnicindu-mă-ntr-o altă viaţă” (Azi mă întorc din patimi): cuvîntul, temniţa sa e lumea interioară unde se împlinesc speranţe „sub tăceri de stea”, în vreme ce patima e cea care agită lumea exterioară, plaiurile ei „întristate”, chemînd, în cîntecele sale de sirenă, fiinţa pentru a o pierde în pribegia niciodată în­cheiată a altui Cain. Nu întîmplător pribeagul e figura lirică semnifi­cativă, metafora obsedantă a poemelor din Destrămarea lumii: nomad pierdut prin deşert (Tu, cel ce eşti de-o veşnicie), rătăcind pe drumuri „spînzurat de-o umbră” (Îmi port pe umeri), alergînd, „răstignit pe crucea de mirări”, prin pîcla roşie a unor răspîntii pustiite (Mai am puţin), căutîndu-şi ascunzişul între spinii rugilor din selva întunecată (Amînă secerişul, Doamne!, De dorul tău), pribeagul din poezia lui Dumitru Brăneanu pendulează între „oarba rătăcire” şi o mistuitoare nostalgie a zariştii lui Blaga, a zării, în ceea ce aş numi o poetică a departelui: „Cerurile amurguri împrumută/ Cu boabe de lumină-ntreţesute/ Aş vrea să scap din ham o noapte mută/ Şi să mă-ndrept spre ţărmuri neştiute,/ Bătrîn ca veacul, simt cum depărtarea/ E mai presus de mine, cu mult mai mult,/ E ca vinul bun cînd îl bea uitarea/ Şi veşni­cia cu întregul ei tumult./ Nebănuit cum mi se-apropie finalul/ Vrea cineva pe sfoară să mă tragă/ Amurgul putrezeşte, a-nflorit migdalul/ Şi umbra morţii bîntuind beteagă/ Prin viaţă rătăcesc, printre ruine/ Din noaptea minţii mă pîndesc jivinei” (Nebănuit cum…).

Departele, zarea îşi asociază, în poemele lui Dumitru Brăneanu, simbolurile ascensionale venind, parcă, dintr-o altă viaţă, aceea nouă a unei alte geneze de după desprinderea de iadul patimii: „Cu fruntea spre cer şi taină în gînd/ Cu cugetul curat, sufletu-mi impur/ Nu merit povara amăgirii, cînd/ Vreau zborul li­ber prin tonuri de azur./ Nelinişti şi fantasme în taină sorb,/ Ostenită-i mintea, doruri mă surprind/ Un joc se repetă, jumătate orb,/ O clipă doar, de iad să mă desprind./ M-atinge timpul cu aripa humii/ Spre care ceruri să-mi înalţ privirea?/ Atunci voi părăsi poteca lumii,/ Şi în genunchi aştept mîntuirea;/ Părinte, dacă moartea va învinge/ Cu mine omenirea se va stinge?!” (Părinte?). Numai că dorinţa mistui­toare a înaltului se surpă, aripile sînt tocite, visele, năruite, departele, zborul sînt din ce în ce mai improbabile pentru că, iată, în fiinţa interioară se instalează tîrziul („Tîrziul e-n mine. Rugă din urmă./ De cad pe gînduri mă fac depărtare/ Pleoapa lunii, taina nopţii polare,/ O pasăre de vis în mine scurmă/ Dezamăgit mă-ndrept spre o al­tă zare/ Cînd Domnul, copac bătrîn, mă curmă”, constată, în dezamăgire şi spaime, pribeagul), frigul care urcă în sînge, iarna din „rouă rece” a lacrimilor, fiinţa regăsindu-şi palpitul tot mai slab al vieţii în soarta stejarului bătrîn; tonul elegiac potenţează atmosfera cernită din poeme care fixează vremea cînd în crugul vieţii se face seară: „În crugul vieţii se face seară/ Duhuri cernite se scurg din morminte,/ La uşi închise, bat suflete de ceară/ Candele arse, jurăminte sfinte./ Prezenţa Ta pe suferinzi alină/ Se lasă ceruri, cu geana le ating/ Prinde culoare ochiul de lumină/ Din suflet geruri pier, ploile înving./ Din vechea credinţă trag sevă nouă/ Adevăruri limpezi apă de izvor,/ Sunt iarbă, renasc din harul tău rouă/ Risipă-i viaţa în patimă şi dor;/ Mă spăl de păcate, adîncă-i jalea/ Doamne! Spre mîntuire, strîmtă-i calea” (În crugul vieţii noastre se face seară).

Într-o lume clădită în polaritate – înger şi demon, tîlhar şi sfînt –, poetul descoperă în substanţa poe­ziei sentimentului religios şi în forma psalmilor şansa (re)înfăptuirii, a re-în-fiinţării, oprind implozia, prăbuşirea în sine a fiinţei; psalmii care fac, în fond, sumarul volumului Destrămarea lumii respectă canonul speciei, păstrînd tonalitatea rugăciunii şi a odei, aşa cum s-a cristalizat aceasta încă de la Psalmii regelui David şi, apoi, la noi, în Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei: „Te-ai pornit, Doamne, viscol în furtună,/ Cosmosul pleacă-n noaptea veşniciei,/ Focuri albe fulgeră-n agonie,/ Pămînt, iad, ceruri dansează-mpreună./ În palma ta, Treime, cresc galaxii,/ Universuri dospire milenară/ Murind în frumuseţea lor de o seară,/ Cresc în adînc de eter, entropice beţii./ Geana nopţii, sclipiri crepusculare,/ Aripi de înger ţes armonii sublime/ Dincolo de ceruri, linişte divină,/ În tonuri largi, întunericul dispare/ Ochiul Tău, Doamne, trasează destine/ Dorim să fim veacul Tău de lumină” (Psalm 6). Oferind pribeagului şansa de a evada din lumea sa de lut, psalmii „de taină şi arvună” ai lui Dumitru Brăneanu, fixaţi, cel mai adesea, în forma sonetului „clasic” dar şi a celui „shakespearian”, păstrînd, însă, cadenţa din Cîntarea cîntărilor îşi asumă, deopotrivă, caracteristicile şi tematica psalmului „laic” arghezian: „Patimă cresc sub grîul din priviri,/ Pîine dospită din gînd răzvră­tit,/ Răpus de ale diavolilor uneltiri/ Ca Iona ajuns-am în gura ma­relui chit./ N-am ascultat de Tine cînd m-ai rugat,/ Cuvîntul Tău sfinţit l-am dat uitării,/ Liber, în valurile lumii m-am aruncat/ Din adînc mă chema sirena mării./ Dar în chit întunericul mă striveşte,/ De Tine, Doamne, mi-am adus aminte/ Mă sufoca adîncul, ştiu, mă pedepseşti! Din răsputeri strigat-am: mă sfinţeşte,/ Dă-mi o şansă de spui că mă iubeşti,/ în credinţa Ta voi merge-nainte!” (Patimă cresc).

Construind un filtru special de percepere a lumii şi sinelui, într-o coerenţă remarcabilă a gîndirii şi expresiei lirice, Destrămarea lumii este cea mai bună carte de poezie a lui Dumitru Brăneanu.