Cum despre psalmi am mai scris şi cu alte ocazii (de exemplu în Psalmii lui David – tonalitate sugestivă poetică şi suflu al rugăciunii mesianice), ca fiind parte poetică a Vechiului Testament (alături de textele poetice: Cîntarea Chivotului, Cîntarea Fîntînii, Cîntarea Cîntărilor, Plîngerile lui Ieremia etc.), astăzi voi face referire doar la psalmul 85. Psalmii sunt clasificaţi în imnuri, rugăciuni colective sau individuale, de mulţumire, regali sau mesianici. Psalmul 85 este rugăciunea individuală a creştinului care s-a văzut sărac şi lipsit, şi de aceea înalţă rugăciune către Domnul ca să îl izbăvească din aceste nevoi sufleteşti şi materiale şi în acelaşi timp caută o mîngîiere. „Pleacă-ţi Doamne, auzul şi ascultă-mă,/ că sărac şi lipsit sunt eu;/ păzeşte-mi sufletul,/ că sfânt sunt eu”. Sfîntul Atanasie spune despre acest început al psalmului că: „Psalmistul vorbeşte ca un bolnav lipsit de putere, spre care medicul trebuie să se aplece ca să-l audă”. Aproape fără vlagă, creştinul caută o speranţă care să îl ridice din necaz şi să îi dea din nou putere şi suflu de viaţă. El întăreşte şi spune că „sfânt sunt eu”. Cuvîntul hósios tradus din ebraică înseamnă „fidel”, „credincios înaintea Ta”, „prietenul Tău”, dar în Vulgata, quia sanctum sum ne arată că acest creştin se vede parte din Domnul, ca un membru care nu poate fi separat de corpul întreg, în special de cap. Sfîntul Augustin interpretează „sfânt” astfel: „…stihul întemeindu-se pe sensul de sfânt, în care vede lumina profetică. Nu văd cine ar putea să afirme: eu sunt sfânt, în afară de Acela care a fost fără păcat în lume. Acela prin Care păcatele toate au fost nu săvârşite, ci iertate. El rosteşte aceste cuvinte din poziţia de rob pe care şi-a asumat-o. Iisus Hristos era în acelaşi timp: ca Dumnezeu, egal cu Tatăl; ca rob, cap al Bisericii. Aşadar, când aud: că sfânt sunt eu, Îi recunosc vocea. Dar nici pe a mea nu o exclud, de vreme ce Biserica e Trupul Său, inseparabilă de Cap, şi de vreme ce eu sunt mădular al Bisericii, de asemenea inseparabil de Capul ei. Dacă s-a spus: „Fiţi sfinţi, că sfânt sunt Eu, Domnul, Dumnezeul vostru” (Levitic 19, 2), atunci Trupul lui Hristos poate să-şi ia îndrăzneală, iar Omul care „de la marginile pământului către Tine a strigat” (Psalmi 60, 2) poate îndrăzni împreună cu Capul său – şi sub Capul său – să strige: „că sfânt sunt eu”, deoarece el a primit harul sfinţeniei, harul Botezului şi iertarea păcatelor”. Creştinul crede că Domnul nu îl va uita pentru că el este „din El” şi îl va izbăvi din nevoia grea în care se află spunîndu-i cu încredere: „Că tu, Doamne, eşti bun şi blînd/ şi mult-milostiv tuturor celor ce Te cheamă./ Ascultă-mi, Doamne, rugăciunea/ şi ia aminte la glasul rugii mele”. În partiturile de muzică sacră corală, Nicolae Lungu (1900-1933, compozitor creştin, a publicat manuale didactice, studii şi articole, lucrări de muzică psaltică şi corală religioasă, de muzică vocală şi corală), are compusă o lucrare care se numeşte „Doamne auzi glasul meu”, ce aduce mult cu acest psalm 85.
În stihurile „Ascultă-mi, Doamne, rugăciunea” şi „glasul rugii mele” sînt folosite două cuvinte cu înţeles foarte apropiat, dar deosebite ca nuanţă. În primul, prosevhé – este tradus ca rugăciunea pe care o face cineva pentru sine şi, în al doilea, déisis – este rugăciunea pe care cineva o face pentru alţii, fiind ca o rugăciune de mijlocire. Fericitul Augustin interpretează: „Se poate nota că prima e rugăciunea robului, iar cea de a doua e rugăciunea mijlocitorului. Chiar dacă în limbile moderne nu găsim echivalenţe la aceste nuanţe, este important să înţelegem modul în care creştinul i se adresează Domnului, acest fapt arată că el Îi spune că nu se roagă fără ca să se fi rugat şi pentru alţii. Capacitatea de jertfă trebuie văzută de Domnul ca să i se poată îndeplini cererea. Psalmistul vrea să arate că acest creştin care se roagă, nu este departe de cunoaşterea unor învăţături ale cărţilor sfinte. El spune: „Spre Tine am strigat eu în ziua necazului,/ fiindcă Tu m’ai auzit./ Nimeni nu-i asemenea Ţie între dumnezei, Doamne,/ şi nici oricare alte fapte nu sunt ca faptele Tale”. Sfîntul Antonie cel Mare interpretează că: „Prin dumnezei se înţeleg aceia care, deşi creaţi, au devenit părtaşi ai Cuvântului, aşa cum El Însuşi spune că Scriptura (deci, Dumnezeu) „i-a numit dumnezei pe aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu” (Ioan 10, 35). Dar, la atare opinie s-a ajuns în timp căci, poporul lui Israel, monoteist încă de la începutul existenţei sale, percepe treptat, mai ales sub influenţa profeţilor, inexistenţa zeilor celorlalte popoare. Apar arhaisme de exprimare, ca aici, unde se observă trecerea de la monolatrie (conştiinţa că trebuie să se închine doar Dumnezeului său) la monoteismul strict (conştiinţa existenţei unui singur Dumnezeu, Creator a toate şi Stăpân peste toţi)”.
Psalmii individuali exprimă frămîntările interioare, dar şi aspiraţiile de mai bine ale omului, astfel încît ei devin cartea fiecărui suflet „sărac şi lipsit”. „…Tu, Doamne, m’ai ajutat şi m’ai mângâiat”. Universul este plin de puterea nemărginită a lui Dumnezeu. Deşi nevăzută, ea poate fi simţită. Prin rugăciunea individuală, puterile cerului sînt deschise pentru om, şi Dumnezeu dă binecuvîntări mult peste capacitatea noastră de a primi. Ne mîngîie mereu şi vrea ca noi să ţinem contactul deschis, ca darurile Sale să coboare în viaţa noastră, ca o lucrare a harului, aducînd binecuvântări, ceea ce noi nu putem niciodată face de la sine putere. Apostolul Pavel scrie că e bine să ţinem contactul deschis şi să lăsăm darurile Domnului să coboare asupra noastră. „Rugaţi-vă neîncetat” (1. Tesaloniceni – 5.17). Cînd ne adresăm lui Dumnezeu o facem printr-o rugăciune care ne deschide inima şi ne putem adresa lui Dumnezeu ca unui prieten. Rugăciunea noastră este în comuniune cu cerul, o conversaţie în ambele sensuri între Dumnezeu şi om. Este simţirea inimii umile atunci cînd se apropie „Conducătorul cerului”. Unul dintre primii creştini a scris: „Prin rugăciune vasul gol este adus la fîntîna plină”. Să avem încredere cînd mergem cu vasul gol că el va fi umplut. Sărăcia noastră sufletească şi materială este transformată în preaplin. De aceea psalmul 85 se termină, aşa cum ne spune psalmistul, „că Tu, Doamne, m’ai ajutat şi m’ai mângâiat”, adică cu ideea că ceea ce am cerut ni s-a îndeplinit deja. David nu scrie „că Tu Doamne mă vei ajuta şi mă vei mîngîia”, cu sensul verbelor la viitor, că Domnul o va face cîndva, ci cu sensul verbelor la trecutul prezent, că deja rugăciunea noastră individuală este deja îndeplinită. Iar lecţia aceasta asupra rugăciunii nu este completă niciodată, pînă cînd, creştinul nu ajunge să aibă experienţa prezenţei lui Dumnezeu. Rugăciunea descoperă viaţa şi inima celui ce se roagă în atingere cu divinul.
Profesorul în teologie dr. Ralph Martin face cîteva adnotări pe marginea cărţii Christ’s Object Lessons: „Dacă avem pe Domnul înaintea ochilor noştri, îngăduind inimilor noastre să se îndrepte spre El în recunoştinţă şi laudă, viaţa noastră religioasă se va bucura de prospeţime. Rugăciunile noastre vor lua forma unei conversaţii cu Dumnezeu, ca discuţia noastră cu un prieten. El ne va descoperi nouă personal tainele Sale. Adesea inimile vor arde în noi pe măsură ce El ne atrage să umblăm cu El cum a făcut Enoh. Când aceasta este cu adevărat experienţa creştinului, se vor vedea în viaţa lui o simplitate, o umilinţă, blândeţe şi modestie a inimii care vor arăta tuturor că el a fost cu Domnul şi a învăţat de la El”.
Note:
Septuaginta, Cristian Bădiliţă, Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Editura Polirom, Iaşi, 2006
Poezia Vechiului Testament, Editura Institutului biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 2000
Biblia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 2001
Mărturisi, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Editura Doxologia, 2009
Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, Sfântul Vasile Cel Mare, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 2000
Vechiul Testament în Tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, Vol. XIII, Psalmii, Preot Ioan Sorin Usca, Prof. Ioan Traia, Editura Christiana, Bucureşti, 2009
Carte de rugăciuni cu Psalmi, Ieromonah Petru Pruteanu, Editura Viţa Adevărată, Bucureşti, 2015