Raul Constantinescu îşi continuă drumul în ţinutul literaturii cu un volum de versuri intitulat Spre Aleph, un volum profund, dens, cu sensuri multiple într-o lume orfană. Cartea a apărut la Sibiu, Editura CronoLogia, 2016, a fost prezentată la Salonul Editurilor Alba Transilvania, 2016, eveniment care a fost organizat în luna mai 2016, la Alba-Iulia. A fost remarcată la Festivalul – Concurs „Credo”, mănăstirea Lăpuşna, august 2016, fiind premiată de Revista „Vatra veche”, redactor-şef Nicolae Băciuţ.

Este o carte gravă, serioasă, densă, care are o prefaţă semnată de Maria-Daniela Pănăzan, o cunoscătoare a poeziei religioase, editor şi istoric literar. Cititorul va putea aborda notele biobibliografice şi referinţele critice selectate de autor pentru a marca istoria unui poet în relieful vremii sale.

Cartea se structurează pe mai multe paliere:

1. INIMA INIMILOR
2. VIA DOLOROSA

• SPRE ALEPH

Cele trei secţiuni sînt simbolice şi marchează viaţa omului sub puterea divină, trei fiind număr de referinţă în revelaţia dată oamenilor prin Scriptură. Cele trei părţi ne prezintă şi viziunea poetului despre destinul omului aflat sub umbra Mîinilor lui Dumnezeu. Multe poeme poartă titlul de psalm, deci un gen al poeziei religioase prin care omul îşi cîntă relaţia sa cu Dumnezeu într-un mod ales, în continuă căutare şi curăţie de inimă, şi cu mare atenţie pentru a nu strivi minunile din viaţa sa, pentru a nu obtura lumina divină.

În prefaţa cărţii, Maria-Daniela Pănăzan arată importanţa dată de marii scriitori ai lumii unui astfel de simbol: „Aleph este începutul şi sfîrşitul unei călătorii iniţiatice majore care metamorfozează dumnezeiesc sufletul omului. … Aleph este… punctul apeironic în care se regăsesc toate celelalte, simbol al divinităţii, al absolutului…”. Prima literă din alfabetul sacru, Aleph, a constituit argument pentru scrierile lui Eminescu sau J.L. Borges. Putem preciza şi atenţia acordată de Eugen Dorcescu acestor teme, motivul avatarului ca atracţie exercitată de lumina necreată, ori de atenţia acordată numelui lui Dumnezeu etc. Atracţia pe care Dumnezeu o are faţă de om este absolută, Raul Constantinescu este conştient de acest lucru, acceptă gravitaţia ca pe o necesitate. De remarcat faptul de primă perspectivă, cum el pune în joc şi raţiunea şi revelaţia generală, dar şi scurte fulgerări care vin din revelaţia personală. Puţini poeţi au capacitatea de a rezona în felul acesta. El păstrează un echilibru foarte fragil şi delicat între cele două moduri de cunoaştere. Este înfiorat de prezenţa fulgerului divin, chiar dacă acesta nu durează prea mult.

Efortul spiritual depus de poet este considerabil. Se simte tensiunea din poeme. Intră în joc marea cultură a lumii, folclorul, teologia, ştiinţele exacte, mitul. Poetul se cabrează pe vechile scrieri, acceptînd limitele impuse de ştiinţa modernă. Limbajul este unul al invocaţiei, al imnului, pentru ca tainele să se deschidă, a temerii în faţa miracolului, al acceptării autorităţii divine ca un dat necesar. Cînd echilibrul se stabileşte, poemele se revarsă în cîntec nou-vechi, în rugăciune, imn. Cîntecul de laudă se adresează Divinităţii, persoanei supreme, numelui său, lucrării sale, puterii care radiază din acestea, frumuseţii absolute care depăşeşte momentul estetic efemer. Simetria, armonia, rigoarea, haloul de mister, rugăciunea, toate se regăsesc în imnul omului smerit. Raul Constantinescu ia totul în serios şi acceptă suferinţa spirituală care vine din acest mod de cunoaştere şi relaţionare, fiind un poet reflexiv matur care nu se joacă; versul său nu e joaca jocului, e lauda, simplu, clar, cu mijloacele poeziei.

Pe scena poemului intră corul ceresc, îngerul absolut, orga de bazalt, soarele singurătăţii, inima inimii, tragedii vechi şi noi, visul… Sînt puşi în pagină psalmii, instrumentul poetului de a aduce mulţumire, laudă, mijlocire pentru sine şi omenire, jertfa spirituală a celui care locuieşte în mijlocul universului şi departe de mijloc în acelaşi timp. Împins de energii speciale, poetul înaintează spre Aleph, mereu spre locul acela unic. Sînt simboluri, vise, viziuni, ochiul clepsidrei, turnul interior, un cer mirobolant, norii deşertului roşu, sub cruce, la cruce, sub semnul crucii, în paradigma ce se leagă în vertical şi orizontal. Fiecare motiv din poemele scrise ar merita o analiză specială. O analiză mai profundă a cărţii va scoate la iveală multe nestemate literare.

Raul Constantinescu este argonaut în cer, a fost în Arcadia, a înţeles ce înseamnă gîndcuvîntul unu… Mereu formează cuvinte noi prin compunerea unor cuvinte simbol, ca formă de manifestare a lucrării divine în univers.

Simpla invocare a numelui în contextul imnului atrage prezenţa divină. Numele este o taină, un mod de a pătrunde nepătrunsul: „Aleph! Aleph!/ Pe mări de sidef/ te văd, te aud/ limpid nord-sud!/ te ghicesc, te caut/ şuier de flaut;/ de-o viaţă ascult/ al zilei tumult – …” (Aleph, p. 17).

Un poem special este Ecce Homo! (p. 21-22). Simbolul este clar, omul pus la zid, în valea plîngerii, umil anonim, cel care a luptat în toate războaiele lumii, Omul (cu literă mare) drept legat la stîlpul infamiei, Golgota eternă… Pe sine s-a învins, biruitor prin speranţă. Nu aşteaptă nimic de la nimeni, jertfă lucidă a timpului său. Totul în gerul absolut al cunoaşterii! Omul care poartă pecetea divină… Gerul, mintea divină, existenţă prin sine…

Cunoaşterea se aseamănă gerului absolut, ţinta: punctul punctelor din punct. Concluzia finală, fruct oprit şi nădăjduit.

Finalul căutării este prezenţa copleşitoare: „Aleph! Aleph! Aleph!/ (repetat de trei ori, sugerînd Sfînta Treime) preaînalt relief/ nicicînd atins/ zenit – cer necuprins/ neasfinţit vis/ ochi întredeschis/ altă viaţă lume…” (Zoralia, p. 128; Zoralia – Tărîm mitic, pur, în plin mister al zorilor).

Din nou, invocarea numelui atrage prezenţa celui absent-prezent, care este Prea Înaltul…

Efortul spiritual este evident, cuvintele s-au tocit, poetul le încarcă pe îndelete cu lumină; suferinţa se preface în vers: „Pe Via Dolorosa cad sub cruce,/ mă ridic, recad, din nou pornesc ades…/ din gînduri, rugi, psalmi, cuvinte zilnic ţes/ Cărarea-ngustă către Tine duce/ pe căi înguste cerului deschise,/ viaţa mea – drum – spirală de spirale – …” (Via Dolorosa, p. 58).

Poezia se impune a fi citită cu atenţie, fiindcă simplitatea aparentă cu fîşii de folclor autentic, izvorît din poezia populară, compune o complexitate a poemului specială, la limita dintre poezie, rugăciune, ritual secret şi transparent concomitent. Raul Constantinescu este un poet matur, care ştie ce doreşte de la sine. Călătoria spre Aleph este o călătorie specială:

„suflet silf fulgurant

smuls din cătuşele cărnii

zbori din vamă în vamă tot mai uşor

prin urechea acului te strecori

glisezi ochi-lame liber

din mii de arome te distilezi pur

suflete hrisov, palimpsest de păcate…” (Argonaut în cer, p. 118).

Cititorul se întoarce la psalm, la imnul vechi, atins de energii noi, descătuşînd viziunea: „Prin psalomi Te caut pînă Te găsesc,/ oricît ai fi de-ndepărtat ori de ascuns;/ talantul, viaţa nicicînd nu-mi irosesc/ cu amăgiri, cînd Tu eşti tot mai nepătruns” (Psalmul Psalmilor – 15-, p. 75).

De remarcat un cuvînt nou, psalomul, ca operă a Creatorului, psalmul scris de Dumnezeu prin fiinţa omului, reflectat în creaţia omului, ca reflex al luminii în umbra de carne.

Despre Raul Constantinescu au scris mai multe personalităţi ale lumii literare. Valeria Manta Tăicuţu reţine: „Timpul poetic rezultă din suprapunerea unor planuri temporale foarte îndepărtate, peste stratul arhaic existînd un timp al istoriei politice şi un timp interior al memoriei… (p. 176, referinţe critice).

Maria-Daniela Pănăzan notează în prefaţă: „Cu o viziune poetică originală, Raul Constantinescu dăruieşte scriiturii de azi un exemplu de artă realizată în deplin acord cu postmodernitatea pretenţioasă în realizarea sensului liric. El dovedeşte că se poate scrie poezie de calitate într-un limbaj autoreflexiv ce corespunde fără nicio îndoială cerinţelor discursivităţii actuale” (p.10).Poetul descrie cel mai bine starea poeziei sale:

„Un singur vis mai licăre în preajmă

din trupuri albe ning spre cer scîntei,

se-nfioară stelele în flori de tei;

în zori vine cel cu sufletul în palmă” (Prinos, p. 90).

* Raul Constantinescu, Spre Aleph, (poeme), 235 pagini, Sibiu: Editura CronoLogia, 2016