Unul dintre scriitorii importanți ai literaturii române actuale este Vasile Filip, cu operă impresionantă, de peste 50 de titluri de poezie, proză (romane și povestiri), scrieri istorice, literatură pentru copii etc. toate scrise într-o viață de om așa cum a fost, dacă l-am parafraza pe marele istoric român Nicolae Iorga.

Cartea rondelurilor a ajuns la cea de-a cincea ediție și ținem să precizăm că forma clasică a acestei poezii cu formă fixă este una din preferințele poetului și prozatorului Vasile Filip.

Ajuns la vîrsta senectuții, melanholia își pune amprenta pe poezia lui Vasile Filip, dar nu lipsesc și alte motive și teme poetice unde armonia versurilor sale străbate spațiile și timpurile. Unda melancolică a poeziilor se explică prin trecerea inexorabilă a timpului și semnele negre ale naturii îi prefigurează destinul: „Nouri negri se adună,/ Gînduri negre se abat./ Parcă fulgeră și tună,/ Parcă toate s-au stricat.” (Veste rea) Zborul este un motiv poetic important în poezie, prilej de meditație și de uimire asupra trecerii vieții: „Acum mă culc sub firul de mohor,/ Acolo unde încă nu gîndești/ Că poți zbura cu aripi de cocor/ Și-n fața lumii poți să te uimești…” (O viaţă-ntreagă), de întoarcere cu fața spre cel două astre, soarele – astrul zilei și luna – astrul nopții: „Întoarce-te cu fața către soare/ Și-așteaptă pînă răsare luna/ Și spune rugăciunea de iertare/ Șoptind silabe, una cîte una.// Nu te mira de stele căzătoare/ Și dintre ele să n-alegi niciuna;/ Întoarce-te cu fața către soare/ Și-așteaptă să răsară luna… (Întoarce-te).

Tema naturii, a succesiunii anotimpurilor este una predilectă în poezia lui Vasile Filip, unele poezii purtînd denumirea de Aprilie, Mai, Iunie, Primăvară, Noapte de vară, Iarnă grea, Și ceastă toamnă etc.: „În mai ies țăranii la păscut,/ Căci pășunatul e deschis legal./ Danturile rărite și le-ascut,/ Ca altădată coasa din metal.// Alături de mieluțul nou născut,/ De două vaci și poate cîte-un cal,/ În mai ies și țăranii la păscut,/ Căci pășunatul e deschis legal.” (Mai); luna cînd ies țăranii la muncile de primăvară alături de animalele lor ori iunie – luna splendidă de vară cînd poetul își poate scrie poemele direct pe față, sub mireasma florilor de tei: „În iunie e cerul mai înalt/ Și mai curat și mult mai siniliu./ Îmi vine chiar să mă avînt în salt,/ Pe fața lui poemele să-mi scriu//…E luna florilor de tei/ Și-a roiurilor de albine,/ A dragostelor cu scîntei/ Și-așteptării de mai bine.” (Iunie).

Luna – astrul nopții apare de culoarea unei vulpi roșcate, în poezia Noapte de vară, amintind de titlul poeziei lui George Coșbuc. „Cătinel de după coame/ Iese luna învîlvorată./ Parcă-i vulpea cea roșcată,/ Strînsă în covrig de foame.// Stelele par niște poame/ În livada îndepărtată;/ Cătinel de după coarne/ Iese luna-nvîlvorată.// Minți savante, în trinoame/ Strîng înțelepciunea toată./ Sateliții nopții cată/ Disperați aerodroame,/ Cătinel de după coame.” (Noapte de vară)

Într-o atmosferă de basm gîndul îl duce pe poet spre o poiană mirată a brîndușelor descoperită de propria-i fiică: „Poiana a intrat în mirare/ Cum nu i s-a-ntîmplat niciodată./ Un înger cu nume de fată/ A coborît lîngă ultima floare.// Plutise pe-o rază de soare/ Fiind cu brîndușa surată;/ Poiana a intrat în mirare,/ Cum nu i s-a-ntîmplat niciodată…”; nu uită nici de anotimpul de primăvară, cînd sînt în floare castanii: „Ard iarăși candelabrele-n castani,/ Albinele culeg din nou nectar./ Va trebui să umblu după bani,/ Să-mi cumpăr niște miere din plafar.//…Bat cerul larg aripi de hultani/ Și mierlele ca din senin dispar./ A încolțit sămînța de bostani,/ De prin grădini miroase a mărar./ Ard iarăși candelabrele-n castani.” (Primăvară)

Poezia care este steaua călăuzitoare a vieții sale, i se pare că se stinge în plină zi: E cerul alb cum ar fi nins/ Și toate s-au făcut zăpadă;/ O stea în miez de zi s-a stins,/ Dar nimeni n-a putut s-o vadă…” (O stea).

În poezia Voi nu? retoric întreabă pe oameni de ce nu se uită în jur să vadă primăvara, că semne în natură doar sînt: greieri, vrăbii, flori și Găinușa de pe bolta înstelată: „Voi chiar nu vedeți că a venit primăvara?/În jurul vostru nu vă uitați niciodată?/ Ascultați cum greieri își acordează vioara/ Și turuie vrăbii ca o moară stricată.//…Bucuria căldurii o simte și fiara./ Pînă și urșii o sorb dintr-o dată./ Parfumul de floare nu vă gîdilă nara?/ Nu urmăriți Găinușa pe bolta-nstelată?…”, anotimpul de iarnă apare în poeziile Zăpadă și în Iarnă grea, unde nu lipsește nota ironică:„Am să ies la iarnă în stradă,/ Dacă ei nu vor să iasă,/ Să o curăț de zăpadă./ Liniștiți să steie-n casă!//…Drumarii nu vor să vadă,/ Iar primarului nu-i pasă,/ Fără griji ar vrea să șadă/ Tîrgu-i alb ca o mireasă…” (Iarnă grea). La modul metaforic și poetul privește la graniţa cu rușii, văzînd semne de furtună în jocul pescărușilor, în adunarea greierilor și a furnicilor în fața ușii:„Se zbînguie ca plozii pescărușii,/ Spun oamenii c-ar face a furtună./ Mă uit și eu la granița cu rușii/ Și parcă văd cum norii se adună.//…Se-adună și furnici în fața ușii,/ Iar greierii din struna lor tot sună./ În grabă-și strică pînza paiangușii./ Începe ploaia, fulgeră și tună…” (Meteo) Unda de melancolie despre care am scris, mai sus, apare și-n poezia Și-această toamnă, cînd plantele dispar din natură, iar în privința stării melancolice luăm în discuție ceea ce numim ars moriendi din perioada senectuții, în paralel cu celelalte două: ars amandi și ars vivendi, specifice Zodiilor juvenile și adolescentine din poezia lui Vasile Filip.

Tema iubirii împletită cu aceea a naturii apare în poeziile: Tu taci, Mă uit, Am auzit etc.: „Tu taci mai bine și ascultă/ Cum cerul inima-și desface,/ Să fie dragoste mai multă,/ Să fie cît mai multă pace…”. (Tu taci); „Mă uit la chipul tău de ceară,/ Dar n-am puterea să-l ating./ Mă tem că poate să dispară,/ Cum stelele pe cer se sting.// Nu cred că este prima oară/ Cînd ochii tăi pare că ning;/ Mă uit la chipul tău de ceară,/ Dar n-am puterea să-l ating…” (Mă uit); „Am auzit că plîngi în dese rînduri,/ Cînd amintirea în trecut te cheamă./ Dar și rămîi uitată printre gînduri,/ Cu ochii rătăciți într-o năframă…”(Am auzit)

O ironie fină și o undă de duioșie se desprind din poeziile La altul și la tine și Zărzărelul: „La altul vezi metehnele mai bine./ La tine nu le vezi deloc./ Chiar dacă-n roiuri de albine/ Aduni păcatele în smoc….”, Un zărzărel se uită peste gard/ Ca un copil ce s-a făcut de școală,/ Fudul de picăturile de fard,/ Mici candelabre-n ardere domoală.// Deasupra lui, un bondărel bastard,/ Parcă ieșit dintr-un cazan cu smoală,/ Își bîzîie poemul lui de bard,/ Cu gura plină, dar cu burta goală…”.

Clasicitatea poeziei lui Vasile Filip este plină de trăiri și sentimente frenetice, ca rod al imaginației impetuoase de unde explodează energiile sufletești, rezultantă a filonului popular primordial. Poetul își asumă ipostazele eului creator în toate splendorile și dimensiunile sale, talentul, cultura, experiența de viață fiind punți de încercare pentru evaluarea dimensiunii estetice, dar și etice, moralizatoare. Umorul face casă bună cu poezia de meditație socială.

Nota socială de o mare vehemență și critică a vremurilor pe care le trăim este prezentă în poeziile: Mai anevoie, unde frizerii străini au bărbierit munții țării noastre: „Se văd anevoie munții/ De cînd i-au bărbierit frizerii./ Zadarnic streșină pui frunții,/ Să-i poți zări în pragul serii.// Ne-am prăbușit la capul punții,/ Cum s-ar usca de brumă merii,/ Precum un mire-n toiul nunții,/ Ca un țăran în pragul verii…”, sau se aduce un elogiu adevăratului doctor dar de idei, plin de omenie și de afecțiune față de oameni: „Am cunoscut un doctor de idei,/ El m-a tratat citindu-mi doar în gînd./ Dar nu era un medic dintre cei/ Care te lasă să aștepți la rînd.// M-a vindecat de dorul de femei,/ Privirea mea prin flacără trecînd;/ Am cunoscut un doctor de idei,/ El m-a tratat citindu-mi doar în gînd.// Ci nu părea scoborîtor din zei,/ Însă era și nemilos și blînd./ M-a învățat să ard fără scîntei/ Și mi-a vorbit cuvintele tăcînd.// Am cunoscut un doctor de idei.”

Guvernanții au dat pricaz să se strîngă cureaua iar o vinovată își recunoaște fapta în fața juratului: „Se spune că s-a dat pricaz/ Să strîngă oamenii cureaua,/ Căci fi-va bine, dar nu azi,/ Și va să cînte cucuveaua… Și ne vor scoate pe izlaz,/ Să învățăm a paște neaua./ Va rîde peștele în iaz/ Că ne-am găsit și noi beleaua…” (Se spune); și: „Mă văd silită, domnule jurat,/ Să recunosc și să declar deschis:/ Această crimă eu o am comis/ Și nimeni altul nu e vinovat.//…Acum, cînd totul, iată, s-a aflat,/ Iar dumneavoastră tot nu m-ați închis,/ Vă dau răsplată: trupul meu curat/ Și neatins de nimeni, nici în vis.// Mă văd silită, domnule jurat…” (Recunoașterea faptei). Ironic, poetul nu se simte speriat că i se va mări pensia: „Să știți că eu nu-s speriat deloc:/ Cînd îmi vor face pensia mai mare,/ Se va găsi, desigur, un padoc/ Să fiu repartizat pentru cazare.//…De cînd mă știu, eu am avut noroc,/ Îndeosebi la cele pierzătoare/ Și mai ales de cînd trăiesc la bloc-/ Un fel de libertate-n închisoare.// Însă să știți: nu-s speriat deloc.” Între aparență și esență este judecată fapta omului care l-a trădat pe poet nefiind nevoie să-i ceară scuze:„Nu e nevoie să-ți mai ceri și scuze/ Pentru delictul de a mă fi trădat,/ Deși o faci cu zîmbetul pe buze,/ De parcă fapta nu s-a întîmplat…” (Nu e nevoie).

Dacă în prima strofă din poezia Nimic pe lume radiografiază starea atmosferei: „Nimic pe lume nu mai e onest:/ Și viscolul s-abate dinspre sud,/ Furtunile se iscă dinspre vest,/ Nebun e timpul, secetos sau ud.”, …în ultima strofă prezintă fără de legile de la închisoare: „În fiece minut cîte-un incest,/ Cîte-un omor comis de vre-un zălud./ Ies rînd pe rînd borfașii din arest,/ Cu capul spart e adevărul crud…”. Țăran la origine, Vasile Filip nu uită de soarta țăranilor de azi afirmînd că: „În mai ies țăranii la păscut…”(Mai), iar el îi cîntă și-i plînge prin litanii atunci cînd dorm (Nu am motiv).

Case de lut, este simbolul omului de la sat: „Mă voi muta într-o casă de lut,/ Sub cap îmi voi pune doar paie de grîu./ Voi sta de veghe însingurat și tăcut,/ Doar visele poate voi ține în frîu….” (Casa din lut).

Poezia de dimensiune religioasă este o constantă a operei lui Vasile Filip. Volumul Tropare este semnificativ în acest sens. Poetul sub greutatea anilor simte nevoia de o apropiere certă față de Dumnezeu prin credință și spovedanie lirică.

   „Mi-a crescut o aripă, Părinte” mărturisește poetul dorind în stil păunescian să-și aducă părinții acasă:„Îmi voi aduce înapoi părinții,/ Mă voi lua pe mine înapoi./ Destul s-au înfrățit cu sfinții,/ Mai lasă-i ,Doamne, și cu noi…”(Dă-mi,Doamne), închinîndu-se la Dumnezeu:„Mă-nchin doar către Dumnezeu,/ Dar Domnul nu se află-n Cer./ El este în lăuntrul meu/ Și numai Lui iertare-mi cer…”(Mă-nchin) în Noaptea de Înviere cînd bat clopotele în biserici: „Un clopot pacea o-nfioară,/ Un credincios iertare-și cere./ E semn că în această seară/ Intrăm în Noaptea de-Nviere.”, ipostaziindu-se în Călugărul care vorbește cu Dumnezeu: „Rostea cuvintele șoptit,/ El însuși un cuvînt fiind./Părea-mpăcat și liniștit,/ Cu Dumnezeu parcă vorbind….”, „Sînt rătăcitul prin pustiu,/ Cu ochii stinși, ca talpa spartă./Nisipurile doar mă știu/ Și numai ce mi-e scris în soartă// Spre orizontul ruginiu/ Nu cred că mai găsesc o poartă,/ Dar înțeleg într-un tîrziu/ Că-n brațe Dumnezeu mă poartă…” (Sînt rătăcitul).

Schitul Stavnic apare în poezia Vin, Doamne lăudînd lucrarea Domnului: „Vin,Doamne, credincioșii să admire/ Lucrarea Ta, durabilă și sfîntă,/ Cea care este mai presus de fire/ Primește-i, Doamne, bine îi cuvîntă.// Rămîne pretutindeni-n uimire,/ La Schitul Stavnic îngerii mai cîntă./ Doar umbrele aflate-n rătăcire/ Se zbat în gol cu aripa lor frîntă…”.

În poeziile Mă rog și Rugăciune, poetul se află într-o rugă fierbinte către Dumnezeu: „Adună-mă, Doamne, la Tine-n cetate/ Și-mi fă judecata cea sfîntă și dreaptă./ Mă simt precum malul de ape secate/ Și steaua căderii abia mă așteaptă…”; și „Mă apără, Stăpîne, de cel rău,/ Dar mai ales păzește-mă de mine./ Eu sînt Părinte, credinciosul Tău,/ Dar nu pot răul să-l despart de bine…”, rugîndu-se apoi pentru întreg poporul: „Miluește, Doamne, poporul Tău,/ Eu pentru el mă rog, nu pentru mine./ Îl apără, Stăpîne, de cel rău/ Și-ntru credință pe pămînt îl ține…”. Într-o serie de poezii ca: În fața lumii „În fața lumii chipul meu pălește,/ Dar fruntea mea nu poate să se-ncline./ Ninsoarea doar în părul meu sporește/ Și umbra mea parc-ar fugi de mine….”, Dacă ar fi: „Dacă ar fi să redevin copac,/ Eu aș alege firavul alun,/ În fluier de cioban să mă prefac,/ Povestea vieții mele să o spun…”, Plecînd: „Plecînd, mă voi întoarce la izvor/ Și-n rădăcină am să dau din nou./ Din flori de colț am să-mi zidesc pridvor,/ Din crucea nopții am să-mi fac hublou…”, și Visez: „Visez din vremea cînd eram școlar,/ Încă de atunci am învățat să zbor./ Din ce motive? Nu aveam habar!/ Mi-era destulă starea de fior…”, că Eu sînt copilul zămislit în flori./ Părinții mei sînt două crizanteme./ Asupra lor cad rînduri de ninsori/ Și vor ieși cît de curînd din scheme…”, că „Nici moartea nu ne desparte,/ Necum nesăbuitul cuvînt./ Tu ești ca o filă de carte,/ Eu sînt ca o pală de vînt…”, care „Mă-ndrept agale spre apus,/ Cu mersul meu de om beteag,/ Și-mi sprijin, iată, în toiag/ Poverile ce am de dus.// În viața mea de nesupus,/ Eu am slujit același steag./ De am de dat ceva-n vileag,/ E timpul care m-a răpus.” (Traseu) etc.

Poetul se simte vînat și crede că nu are loc în propria-i limbă din cauza dușmanilor. Oare cine-i vinovat ca un asemenea mare scriitor să nu fie primit în Uniunea Scriitorilor? Ar fi existat posibilitatea exprimării într-o altă limbă? Vezi cazul lui Emil Cioran. „Mă-ntreb și eu, a nu știu cîta oară,/ Dar nimeni n-a putut răspunde:/ Cuvîntul „dor” cum sună în maghiară?/ Cînd a venit și mai ales de unde?…” (Mă simt vînat) Ca orice om cu credința în suflet poetul dorește să emigreze în Rai și nu altă parte: „Am scris aceste versuri la beție./ Mă îmbătasem cu pelin de mai,/ Pe cînd în iad nu mai aveam soție/ Și mă gîndeam să emigrez în rai…” (La beţie)

„Uitarea și mersul mai departe sînt cea mai mare înțelepciune” afirma filosoful culturii Friedrich Nietzsche și credem că scriitorul Vasile Filip a avut în vedere o astfel de maximă o viață întreagă.