„Îngerii înseși se uimesc de operele noastre de artă.”

Rainer Maria Rilke

Ce facem noi cu două tristeţi?…, cuprinde versurile autoarei Eugenia Bulat din plachetele: La Putna mi-e drumul, Editura Lyceum, Chișinău, 1994; Poeme de pe Valea Plângerii și Silabisind în tainele iubirii, Editura Vatra Românească, Satu Mare, 1996; Scrisori de dragoste din Orașul Libertăţii, Tipografia Prag-3, Chișinău, 2002; Stalactite, Editura Universul, Chișinău, 2002; un grupaj de versuri inedite, precum și un florilegiu de poeme din volumele scrise în exod: Veneţia ca un dat. Jurnalul unui evadat din Est.

Volumul antologic este structurat pe șase secvenţe poetice și una de Note critice: I. Drumul spre Putna – foc de început, iluminări, deziluzii, II. Valea Plângerii – o cupă a trăirii…, III. Silabisind în tainele iubirii –un delir al rămânerii…, IV. Recidivele eternei speranţe: Scrisori de dragoste din Orașul Libertăţii…,V. Stalactitele – plânsul pietrificat…,VI.. Poeme din străinie și o prefaţă sub titlul Poezia e fără întoarcere de Ion Vatamanu.

Fiorul liric dominant care străbate întreaga creaţie a Eugeniei Bulat este sentimentul dorului de ţară, a înstrăinării românilor de peste Prut faţă de patria mamă, resimţit într-un mod cu totul aparte de fraţii basarabeni, așa ca altădată la începutul sec XX-lea în poezia lui Octavian Goga, înstrăinatul Ardeal de ieri este înstrăinata Basarabia de astăzi.

Temele și motivele poetice sunt bogate, diverse și complexe, începând de la tânjirea după dorul de ţară, la evocarea naturii, poezia religioasă, socială, iubirea, poeziile patriotice, dar și politice, multe dintre poezii fiind scrise după anii 1990 și prezente în volumele anterioare așa cum am arătat mai sus. Sugestive și totodată încifrate și polisemantice sunt titlul volumului de poezii și ale secvenţelor poetice. La un prim contact cu titlul primei coperţi: cele două mari tristeţi semnifică cele două ţări surori ale noastre România și Basarabia cu destine eroice, măreţe, dar și tulburătoare din punct de vedere istoric.

Prima secvenţă Drumul spre Putna – foc de început, iluminări, deziluzii, simbolizează originea latină a limbii române, locul de început a formării poporului român, iluminările reprezintă trecutul glorios de luptă, iar deziluziile se referă probabil la privirea spre pământ a Marelui Voievod Ștefan cel Mare, că noi cei de astăzi nu am știut să-i apărăm sfintele hotare lăsate de el prin Testamentul său.

Mihai Eminescu afirma: „Să facem din Putna-Ierusalim al neamului românesc și din mormântul lui Ștefan altar al conștiinţei naţionale”. Recomandăm în acest sens cartea de versuri cutremurătoare a poetului Emilian Marcu, Atlet moldav.

Poeme de pe Valea Plângerii este subtitlul care aduce această vale din basme, în tot arealul înlăcrimat al neamului românesc.

Prima poezie cu care se deschide volumul Geneză este o încercare de a schiţa un autoportret provenit din adâncurile istoriei, în care glasul, ochii căprui, sufletul de dor și întreaga fiinţă a poetei vorbesc de părinţi, bunici, de strămoși, în general așezaţi într-o icoană mirifică și pitorească: „Vin nu de azi şi nu de ieri spre voi,/ prin ani vin, de demult şi de departe,/ căci spaţiul ce-şi face loc în noi,/ aievea doar, se pare, ne desparte.// În glasul meu eu glasul mamei cânt,/din trupul ei narcişii dau în floare…/ și palma mea e-o brazdă de pământ/ tăiată de bunicul în brăzdare.//Doi ochi căprui de lacrimă prea grea/ bunica să privesc prin ei mi-a dat:/ puţin a reușit să vadă ea,/ chiar după douăzeci că a plecat/ Iar sufletu-mi de dor şi melodii/ a fost ţesut din doinele codrene/ și-au încăput în el livezi şi vii/ din preajma vetrei mele sadovene…”

În poezia Seara la ţară este evocat satul moldovenesc cu serile sale de taină: „Ce taină-n serile Moldovei!/ Sclipesc steluţe orbitor,/ mângâie luna gura sobei,/ frunzişul murmură uşor…/ E-ntregul sat în armonie,/ cuprins de drag şi de visare…/ și această dulce feerie/ e înspre inima-mi cărare.”

Depărtându-se de cei foarte apropiaţi și aruncând o ancoră spre cei care au format-o ca om, face o trecere în revistă, emoţionantă a lui Mihai Eminescu, Veronicăi Micle, Ion Creangă, stâlpii spiritului creator românesc.

Natura în poezia Eugeniei Bulat este umanizată ca la Octavian Goga cel care a scris Cântece fără ţară, izvorâte tot dintr-o Vale a Plângerii din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Ţara este îmbrăcată în culoarea arămie a toamnei și poeta își asociază suferinţa cu aceea a ţării, iar epitetul rece amintește de tristeţea atmosferei bacoviene Regret: „Toamnă arămie/ trece peste ţară./ Rece şi în suflet,/ rece şi afară…/ Şi e ţara-n pradă,/ și e ţara-n hău/ și mă-ncearcă iară/ tot păreri de rău.// Și speranţa-i una:/ bunul Dumnezeu.” Aceeași atmosferă este și-n poeziile: Sfârșit de toamnă în Basarabia, Continuitate: „Ploaie după ploaie cerne,/ ceru-i tot mai întristat…/ toamnă sură se aşterne,/ Domnul parcă ne-a uitat…”, și „Toamnă-adâncă se aşterne,/ ca pe vremuri nu mai ninge,/ ploaie după ploaie cerne:/ Domnul pe Moldova plânge…”.

Ziua Înălţării Domnului este îmbrăcată cu straiele naturii, care pot servi ca spaţiul fizic, ca-n poezia eminesciană pentru ocrotirea iubirii adolescentine în codrul verde colţ de rai, în poezia Ce zi frumoasă: „ Ce zi frumoasă şi senină,/ e sfântă zi de Înălţare!/ Se scaldă sufletu-n lumină/ și ochi-n raze de visare.// Şi-această zi-i doar o sclipire,/ ne cheamă tinereţea, hai,/ să bucurăm cu revenirea/ cel codru verde, colţ de rai./ Să fim doar noi, fugiţi de lume,/ înfioraţi de-un dor sălbatec,/ cu sărutări să mă acoperi,/ făcându-mă pe veci ostatec…”.

Aproape toate anotimpurile sunt prezente în poezia Eugeniei Bulat. Anotimpul de primăvară apare în poeziile: Aștept primăvara, Minunea înfloririi, Ne părăsește primăvara: „Ne părăsește primăvara,/ ne cufundăm în vis şi ploi/ și, adunate toată vara,/ se scurg tăcerile în noi…// În aşteptarea mea târzie,/ se pare că nici nu mai sunt/ decât o tristă poezie/ în haină caldă de cuvânt.// Dar e atâta tei în floare/ și-atâta har dumnezeiesc,/ că-nnebunesc, a câta oară,/ neîndrăznind să te iubesc.”, sau Exodul vegetal, În primăvară: „În primăvară doar/ cred cu adevărat/ că sunt mielul lui Dumnezeu:/ mi-e dor de iarbă.”, și Icoană de mart: „ S-a topit cu alba ei povară/ și această iarnă sub ţărâne…/ Nu murirăm toţi şi-n primăvară/ mai ‘nălţăm spre cer cântări creştine.// Ne cuprinde soarele fierbinte,/ zările se limpezesc curate, râul vieţii curge înainte,/ spuma e în lături aruncată…. ‘Nalţ-o, Doamne, apără-o de viaţă,/ căci doar viaţă nu e ce avem./ Dă-ne-o într-un mart de dimineaţă,/ reînviaţi, din nou s-o-îmbrăţişăm! etc. Toamna apare și-n poeziile evocate mai sus dar, și-n poezii ca: Septembrie, Toamna turcoaz, Sfârșit de toamnă în Basarabia, Ca toamna asta n-au mai fost, iubite.”

Nu este uitată nici iarna în poeziile: Frig, Pastel, Aproape hibernală etc.

Iubirea sub spaţiul ocrotitor al naturii, așa după cum am mai spus este prezentă în poeziile: E o iluzie că sunt amintind de versurile lui Nichita Stănescu din poezia Cântec: „Ce bine că ești, ce mirare că sunt”, Femeie, Lasă-mă să fiu femeie: „ Lăsaţi-mă să fiu femeie,/ să ţin în vatră focu-aprins,/ ca soarele pe cer să steie/ de jarul lui etern nestins.//…Lăsaţi-mă să fiu femeie,/ să-mi legăn pruncii lângă sân,/ să rog pe Domnul să le deie/ sub tricolor un alt destin./ Lăsaţi-mă să fiu femeie,/ ce-a vrut Divinul să mă dea,/ doar taina vieţii şi-a ei cheie/ e-n mâna mea,/ e-n mâna mea…”, Astrală, Revino amintind de poezia De ce nu-mi vii a lui Mihai Eminescu, Permanentă:„ În fiecare zi mi-e dor de tine/ şi-aş vrea prin timpuri să afirm, iubite,/ sublima clipă ce etern ar ţine,/ de n-ar fl toate-n lume şubrezite…. În fiecare zi mi-e dor de tine/ şi zilele-mi se-aşază pături-pături…// Prin tot ce trece şi prin tot ce vine/ eu îţi voi fi mereu, mereu alături.”, Nocturnă la fine de veac, Dor, Glacială, Vid, Cântec, Exod spre liman, Târziu, Râvnita lumină:„ – Încărunţeşti frumos, mi-ai spus odată,/ şi m-am gândit: ce minunat e spus,/ căci omu-i ca şi ziua luminată/ ce-nclină unic înspre-al său apus…. Şi, poate, într-o sfântă zi de vineri,/ lumina ce-am râvnit-o mult-prea-mult,/ lăsa-o-voi amicilor mei tineri,/ seninul tâmplei coborând în lut.”

Poeta își așteaptă mama aidoma lui G. Coșbuc în poezia cu același titlu.

În antologie întâlnim și poezie cu influenţe lirice moderne și clasice demonstrând că poeta nu și-a uitat niciodată rădăcinile.

Există în această antologie și o poezie de meditaţie religioasă în care substantivul divinul este evocat în mai multe creaţii. Semnificative sunt poeziile: Spre tine venim în astă lume, Paștele Blajinilor, Drumul Golgotei, Să-mi spuneţi voi?, Fără iluzii, doar cu Dumnezeu, Lui Crist, Crucea creștinătăţii: Când merg prin timpuri negre ca şi huma,/ Preasfinte, rog tristeţea să mi-o ierţi:/ eşti unicul care mai poţi acuma/ chiar anul ’89 să-l repeţi…” .

O altă dimensiune a creaţiei Eugeniei Bulat o reprezintă scrierea poeziilor patriotice, dar și celor politice. Să fim purure cu neamul declară poeta:„Să ne ducem dar povara/ cum își duce frunza ramul/ cât suntem una cu ţara/ cât suntem una cu neamul.”, De dor de voi, Noi venim din Roma cea căruntă, Încă un an: A zburat o vară,/ seacă şi pustie…/ A trecut o toamnă/ cât o veşnicie.// Albă de colinde,/ iarna ne-mpresoare/ și ne lumineze/ calea spre izvoare.// Cadă peste Ţară/o zăpadă-aleasă,/ Prutul să ne pară/ punte de mătase….”, Ce ţară tristă, Stare de suflet, De ţară: „ Şi mă cuprinde-un dor de ţara mea,/ că mi se urcă sufletul pe buze,/ pământul să-l ating oricât aş vrea,/ ca valul mării sub picior îmi fuge….// Rămânem noi, înfometaţi şi frânţi –/ făclii arzânde-n hăul disperării.// Şi pumnii strângem şi scrâşnim din dinţi,/ înstrăinaţi, dar tot copii ai Ţării!”, Cum pomul… o poezie a înfrăţirii românilor din ţară cu cei de peste Prut: „ Cu cei de-un suflet am deschis o carte/ spre inima acelui ce aude/ și ne-am convins că cel ce ne e frate/ vibrează ca şi noi şi ne răspunde.// N-am îmbrăcat stihare muscovite/ pe piepturi de strămoşi să-ntindem hora –/ne-am adunat credinţa umilită/ și ne-am rugat la Sfânta Teodora….”. Apoi Sentinţă: „Dragi mi-au fost în astă lume/ flori şi oameni, cer cu stele,/ vatra mea cu dulce nume,/ codru-n frunzele-i rebele.// Mi-au topit ochi-n iubire/ pruncii mei, însinguraţii,/ visul Ţării de unire,// Putna, marea şi Carpaţii./ Şi aşa am vrut odată/ să le strâng la piept pe toate,/ n-am ştiut că pentru asta/ voi iubi propria-mi moarte.”, Adă-ţi aminte cine ești, Pseudopatriotul, Ce mult v-am iubit dedicată Doinei și Ion Aldea Teodorovici, un arc peste timp face Eugenia Bulat și revine printre cei apropiaţi, stâlpii reîntregirii neamului contemporani cu ea, cu noi, cei care i-au făcut viaţa frumoasă, au încântat-o prin cuvânt, prin glas, mesajul patriotic și profund, sau La vamă, Microfonul 3, Blestemul, Recidivele eternei speranţe, Scrisori de dragoste din Orașul Libertăţii sunt poeme de tip fluviu cu motto-uri biblice din Evanghelistul Luca.

Despre poezia Eugeniei Bulat au scris, printre alţii, Gheorghe Vodă, Mihai Cimpoi, Anatol Codru, Ion Hadârcă, Geo Vasile, Adrian Dinu Rachieru, Emilian Galaicu Păun, Nina Corcinschi, Ion Ungureanu, Ion Ciobanu,

Profilul moral al poetei se află la graniţa dintre apolinic și dionisiac privegheat de moira și mai puţin de hamartia vizând ataraxia cotidiană. Pe lângă catharsisul suferinţei erotice, acţionează hybrisul însoţit de dike de unde și atitudinea stoică de detașare baudelairiană și olimpiană, cuplate cu neliniștea cioraniană, o nobleţe a gândului, un echilibru între simţire și imaginaţie.

Nec plus ultra (nimic mai mult) ar zice latinul la finalul comentariului nostru.